Albert Camus. Teoria existențialistă
Existențialismul este unul dintre curentele filosofice care au influențat cel mai mult gândirea contemporană și istoria psihologiei.
Datorită influenței sale, a apărut Psihologia Umanistă a lui Abraham Maslow și Carl Rogers, printre alții, autori care au subliniat cu tărie importanța aspectelor subiective ale conștiinței.
Pentru a înțelege ce este existențialismul, nu este suficient să cunoaștem amprenta pe care a lăsat-o în psihologie. Este de preferat să-i cunoaștem fundamentele, printre care se numără și teoria existențialistă a lui Albert Camus.
Vom analiza principalele aspecte ale filosofiei acestuia.
Cine a fost Albert Camus? Scurtă biografie
Camus s-a născut în Algeria franceză, în 1913. Din cauza morții tatălui său, în Primul Război Mondial, a crescut doar cu mama, într-un mediu de mare sărăcie și precaritate.
La vârsta adultă timpurie, a studiat filosofia la Universitatea din Alger, iar mai târziu, la vârsta de 25 de ani, s-a mutat la Paris, unde s-a implicat în mișcări politice și a început să slujească Partidului Comunist Francez. La scurt timp, a fost expulzat – din cauza discrepanțelor sale cu privire la obiectivele urmărite în acțiunea politică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a participat activ la presa underground și a scris o parte dintre lucrările care l-au făcut celebru.
La ceva timp după dispariția conflictului armat, în 1957, a primit Premiul Nobel pentru literatură.
A murit într-un accident de mașină, la vârsta de 46 de ani.
Teoria existențialistă a lui Camus
Interesele filosofice ale lui Camus erau o reflectare a vremurilor tulburi în care a trăit.
Pe de o parte, conflictele armate grave au pus sub semnul întrebării ideea de progres – evoluția tehnologică – și, pe de altă parte, marile mișcări ideologice păreau să arate că pierduse un cadru comun de referință. Ființa umană își pierduse un vector, o direcție în care să se miște pentru a atinge scopuri urmărite de toți și, fără echivoc, pozitive.
Astfel, existențialismul explorează acest sentiment de dezorientare (confuzie, neclaritate), așa cum se poate observa în principalele caracteristici ale teoriei lui Albert Camus.
1. Sensul subiectiv al sensului
Albert Camus începe prin recunoașterea faptului că ființele umane, în mod spontan, dezvoltă un sentiment foarte puternic al scopului, legat de propria lor identitate.
Cu alte cuvinte, interiorizăm ideea că viața are sens, fără ca cineva să ne educe în această direcție.
Acest lucru ne pune probleme, fără să știm de ce, fără să ne dăm seama că am căzut într-o capcană încă de la început.
2. Absența sensului vieții
O altă componentă principală a teoriei existențialiste a lui Albert Camus este principiul conform căruia viața, în realitate, nu are sens. Este o concluzie la care filosoful a ajuns pur și simplu examinând argumentele în favoarea unui sens al vieții și fără a găsi un singur motiv pentru care ar trebui să existe.
La rândul lor, toate descoperirile științifice recente au început să explice din ce în ce mai multe pete de cunoștințe ascunse, care nu aveau nevoie de figura unui zeu care să dea sens omenirii.
Camus considera că suntem întru totul umani și, ca atare, suntem singuri.
3. Contradicția vieții
Cele două elemente anterioare indică o contradicție în cadrul existenței noastre. Credem că viața noastră are un sens, dar acest lucru este fals și, atunci când realitatea ne dă semne, devenim frustrați, o percepem ca fiind un atac asupra identității noastre și, astfel, apare o criză existențială care generează mult disconfort.
Pentru Camus, a ajunge să trăiești într-un mod dezirabil implică depășirea acestei contradicții, privirea dincolo de ea și acceptarea acelei tensiuni care provoacă golul de sens.
4. Presupunând absurdul
Cum ajungi să trăiești bine? Soluția este să presupui absența unui simț construit din exterior și să-l construiești tu singur (liber arbitru/arhitectul propriei vieți). Aceasta este ideea revoluționară pe care mulți gânditori interesați de autorealizare au moștenit-o. Dacă absența unui sens în viață poate fi sufocantă, cel puțin este un indicator că suntem liberi să atribuim un sens total, original, propriu la tot ceea ce facem.
În acest fel, existențialismul lui Albert Camus presupune faptul că fiecare persoană are responsabilitatea de a-și urmări propria istorie.
Indiferent de evenimentele obiective care ți se întâmplă, tu ești cel care interpretează traiectoria vieții, în conformitate cu narațiunea pe care ți-ai construit-o despre aceasta.
