Blestemul lui Tutankhamon – ipoteza Dean
În ceea ce privește așa-zisul blestem al faraonilor, lucrurile nu sunt deloc simple, ușor de deslușit. Dincolo de exagerările media avide de senzațional – cum ar fi, de pildă, decesele unor oameni care nu au fost antrenați în cercetările din Valea Regilor sau ale celor care sufereau de maladii incurabile cu o evoluție recunoscută de medicină – există, totuși, unele coincidențe tulburătoare, în măsură să ne dea de gândit și să ne îndemne la căutarea unei explicații logice, raționale.
Ipotezele nu lipsesc și, majoritatea, nu au nimic mistic. Una dintre acestea s-a născut relativ târziu – la peste 3 decenii de la descoperirea mormântului lui Tutankhamon – și pornește de la evenimente fără legătură aparentă cu cercetările arheologice.
În 1995, John Wiles, membru al Societății Geologice din Rodesia (astăzi Zimbabwe), care întreprindea cercetări în peștera Kariba din Africa Centrală, în vederea valorificării guanoului de lilieci (un excelent îngrășământ agricol), s-a îmbolnăvit imediat după reîntoarcerea sa din călătorie. Medicii au diagnosticat: pneumonie combinată cu pleurezie. Cum tratamentul aplicat nu s-a dovedit a fi prea eficace, a fost consultat un specialist sud-african care, aflând că geologul petrecuse zile întregi în fundul unei peșteri cu lilieci, a declarat că, în opinia sa, bolnavul era atins de histoplasmoză, boală provocată de niște spori ce se dezvoltă pe excrementele de lilieci și care, inhalați, se dezvoltă în țesuturile pulmonare. (Geologul Wiles a fost salvat printr-un tratament-șoc cu antibiotice.)
Un coleg de breaslă al specialistului sud-african, doctorul Dean, izbit de asemănarea bolii contractate de Wiles în peștera Kariba cu boala care a provocat decesul lordului Carnarvon și ale altor egiptologi, a emis ipoteza că pseudo-victimele lui Tutankhamon fuseseră atinse de aceeași maladie.
La început, această ipoteză a reprezentat motiv de batjocură din partea unor specialiști: în mormintele faraonilor nu s-a descoperit nicio urmă de lilieci – fiind ermetic închise, acestea nu puteau oferi adăpost mamiferelor zburătoare, nici aer, nici hrană.
Până la urmă, s-a dovedit însă că doctorul Dean avea o oarecare dreptate, dat fiind că nu liliecii erau pricina maladiei, ci un soi de ciupercă minusculă (pe numele ei științific Cryptococcus neuromyces). Sporii acesteia, pătrunzând în plămâni, găsesc condiții propice de germinare și se dezvoltă rapid, formând colonii cu aspect granulos și provocând leziuni în țesutul pulmonar. Iar odată absorbate în sânge, toxinele sunt transportate în creier și acționează asupra sistemului nervos central, provocând halucinații de genul celor produse de acidul lisergic sau de mescalină.
Ipoteza Dean este astăzi aproape unanim acceptată – aproape, deoarece încă mai există unele voci (printre care se numără și autori ai unor cărți de popularizare a științei) cărora pseudo-teoria blestemului lui Tutankhamon, cu toate implicațiile ei din sfera enigmatică, misterioasă și senzațională, li se pare atât de ademenitoare încât nu se pot hotărî să renunțe la ea. Iar asta în ciuda faptului că analize și cercetări întreprinse la fața locului, cu mijloacele științei moderne, au dovedit că, spre deosebire de boabele de cereale, sporii unor ciuperci se adaptează condițiilor anaerobice, păstrându-și puterea de germinare pentru o vreme foarte îndelungată.
Astfel, aceștia pot provoca asemenea maladii “arheologice” (și speologice) care, în vremurile noastre, sunt evitate prin metode preventive applicate în mod current pe șantierele din Valea Regilor și din alte părți: analize biochimice, tratarea cu fungicide, măști de protecție cu filtru, ș.a. De altfel, acest soi de maladii nu mai constituie o problemă nici după declanșare, acestea vindecându-se cu ajutorul substanțelor extrase din alte ciuperci (Penicillinium).
În concluzie, avem toate motivele să presupunem că lordul Carnavon (și alții) ar fi scăpat de așa-zisul blestem al lui Tutankhamon dacă toate aceste informații ar fi fost cunoscute și dacă antibioticele (penicilina) ar fi fost descoperite ceva mai devreme…
Totodată, în ceea ce privește acest celebru blestem al faraonului, vom reține ipoteza Dean ca fiind cea mai veridică. Aceasta are și meritul incontestabil de a fi declanșat cercetări în vechile morminte și efectuarea de analize care au dus la luarea de măsuri de protecție așa cum se aplică ele până astăzi pe șantierele arheologice unde condițiile o cer.
Trebuie precizat însă că, din păcate, nici ipoteza Dean și nici alte explicații logice (științifice) nu-i satisfac pe cei “avizi de emoții morbide, de enigme și mistere” și care nu renunță atât de lesne la această zonă mistică, a legendelor, blestemelor și poveștilor cu fantome.
Drept dovadă, în cadrul unui interviu pe care l-a acordat în ziua de 14 iulie 1977 unui post de televiziune din New York, un nepot al lordului Carnavon – și moștenitor al titlului – întrebat fiind ce părere are despre blestemul faraonului – a afișat o expresie destul de confuză și temătoare, spunând că “nici pentru un million de lire n-ar accepta să intre vreodată în mormântul lui Tutankhamon…”
