Călugării budiști care își mumificau trupurile cât încă erau în viață
Cu peste 1.000 de ani în urmă, o organizație ezoterică cunoscută sub numele de Shingon – care combina elemente ale budismului, șintoismului vechi, taoismului și altor religii – a dezvoltat practica macabră a automumificării unui corp viu. Scopul era acela de a demonstra actul suprem de disciplină religioasă și devotament.
Budismul Shingon reprezintă una dintre școlile majore de budism din Japonia și una dintre puținele descendențe Vajrayana care au supraviețuit în Asia de Est, răspândită inițial din India până în China prin călugării călători.
Această practică, cunoscută sub numele de Sokushinbutsu, a fost introdusă pentru prima dată de un preot japonez pe nume Kukai și a implicat deshidratarea corpului timp de câțiva ani, printr-un proces obositor care ducea inevitabil la moartea, respective mumificarea trupului.
Pașii implicați în mumificarea propriului corp erau extrem de riguroși și dureroși. În primele 1.000 de zile, călugării au încetat să mai consume alimente, cu excepția nucilor, semințelor, fructelor și fructelor de pădure și, de asemenea, s-au angajat într-o activitate fizică intensă pentru a elimina toate depozitele de grăsime.
În următoarele mii de zile, dieta lor se limita doar la scoarță și rădăcini. Spre sfârșitul acestei perioade, călugării beau un ceai otrăvitor, obținut din seva arborelui Urushi, care provoca vărsături și pierderi rapide de lichide corporale.
De asemenea, acesta acționa precum un conservant și ucidea larvele și bacteriile care, altfel, ar face ca organismul să se descompună după moarte.
În etapa finală, după mai bine de 6 ani de pregătire dureroasă, călugării se închideau într-un mormânt de piatră, unde se cufunda într-o stare profundă de meditație. Se așeza în poziția lotusului și rămânea astfel până la moarte.
Un mic tub de aer furniza oxigen mormântului. În fiecare zi, călugării sunau dintr-un clopoțel, pentru a informa lumea exterioară că este încă în viață. Când clopoțelul înceta să sune, țeava era îndepărtată, iar mormântul sigilat, pentru ultima fază a ritualului.
La sfârşit, mormântul se deschidea, pentru a se observa dacă a avut loc mumificarea. Dacă trupul era găsit într-o stare conservată, călugărul era ridicat la statutul de Buddha, trupul său scos din mormânt și așezat în templu, unde era venerat.
Practica automumificării a continuat până în secolul XIX, atunci când a fost interzisă de guvernul japonez.
Se crede că sute sau chiar mii de călugări au încercat să aplice ritualul sokushinbutsu, însă doar 28 dintre aceștia au reușit procesul mumificării. Unele dintre aceste corpuri pot fi văzute în diferite temple din Japonia.
