Cartea tibetană a vieţii şi a morţii – un mesaj uluitor care-ți zdruncină viziunea din temelii și îți schimbă radical existența
De ce să citeşti Cartea tibetană a vieţii şi a morţii?
Se spunea, cândva, că oricât de multe cărţi ai fi citit şi oricât de instruit ai crede că eşti, tot ai face bine să citeşti Biblia.
Erau vremuri de tristă amintire, în care demersurile în universul spiritualităţii primeau de îndată etichete maliţioase precum retrograd, obscurantist sau bigot. Şi, totuşi, încă existau oameni care să te întrebe în şoaptă, cu voce blândă:
Ia zi, ai citit Biblia? Nu încă? Bun, atunci ar trebui să faci asta. Vei vedea, chiar merită.
Astăzi, unii ar întreba altceva: ia zi, ai citit Cartea tibetană a a vieţii şi a morţii? Vei vedea, chiar merită.
Este adevărat, contextul general de azi pare complet diferit de cel de atunci, când materialismul ştiinţific (coborât direct din copacul marxismului dialectic) era din plin ajutat să invadeze toate domeniile gândirii; şi, deşi între timp materialismul capitalist şi consumerist i-a luat locul, efectul său paradoxal e că ne conduce adesea către aceeași atitudine negativă faţă de spiritualitate, ca fiind ceva retrograd şi obscurantist.
Vorbind despre Cartea tibetană a a vieţii şi a morţii trebuie, mai întâi, înlăturată din start orice confuzie cu alte două titluri faimoase care au aceeaşi rezonanţă: Cartea egipteană a morţilor şi Cartea tibetană a morţilor.
Cartea egipteană a morţilor este un text funerar scris în Egiptul antic înainte de era noastră, care sub numele de Cartea morţilor a cunoscut o asemenea faimă încât după ea s-au tot căutat lovituri editoriale similare. Așa se face că există pe tarabele librăriilor chiar şi o Carte mayaşă a morţilor, iar Cartea morţilor a devenit, pentru a putea fi diferenţiată de clonele ulterioare, Cartea egipteană a morţilor.
În schimb, Cartea tibetană a morţilor aparţine buddhismului tibetan şi se numeşte, de fapt, Bardo Thödrol, fiind rebotezată de editori pentru a fura ceva din succesul de piaţă al Cărţii egiptene a morţilor; deşi tradiţia tibetană o atribuie marelui maestru buddhist Padmasambhava, fondatorul buddhismului tibetan, Bardo Thödrol a fost scrisă de maestrul buddhist tibetan Karma Lingpa (1326-1386), căruia ea i-a fost revelată ca şi terma (comoara ascunsă), de către însuşi Padmasambhava.
De altfel, Bardo Thödrol este cea mai faimoasă terma, adică o învăţătură buddhistă despre care tibetanii nu au niciun fel de dubii că a fost transmisă peste secole de la un maestru la altul, în moduri de neînţeles pentru noi: Padmasambhava, zis şi Guru Rinpoche, a trăit în secolul 8, în timp ce tertönul (adică descoperitorul de terma) Karma Lingpa a trăit şase secole mai târziu, în secolul 14.
Însă trebuie spus clar faptul că misterioasa Carte tibetană a morţilor – adică Bardo Thödrol – este o lectură cât se poate de puţin accesibilă majorităţii cititorilor, chiar şi celor ce ar avea deja un antrenament prealabil în cărţi pe teme spirituale: este un text ezoteric dificil la culme şi straniu cât cuprinde, care se citeşte încet şi cu spaimă şi se înţelege greu sau deloc.
Cartea tibetană a vieţii şi a morţii – scrisă în 1992 de Sogyal Rinpoche, un mare maestru tibetan stabilit de multă vreme în Occident – poate fi citită de aproape oricine are o minimă preocupare pentru ceea ce se află dincolo de materie.
De ce merită citită Cartea tibetană a vieţii şi a morţii? Pentru că s-ar putea să-ţi schimbe viaţa. Adică s-ar putea să-ţi schimbe nu doar viziunea asupra morţii, ci şi cea asupra sensului vieţii, ceea ce inevitabil te-ar conduce la regândirea din temelii a modului în care priveşti viaţa. Ai putea descoperi, cu surprindere, faţete absolut nebănuite ale trecerii noastre pe acest Pământ, ori incredibile resurse de luciditate, de echilibru şi de seninătate exact acolo unde te aşteptai mai puţin: în tine, înăuntrul tău. Atât că e vorba de o călătorie nu tocmai scurtă, şi nu neapărat simplă. O călătorie altfel… Dar absolut uluitoare și fascinantă.
Bardo şi cele patru bardo principale: viaţa, moartea, lumina clară şi renaşterea
Viaţa este un mare vis, ar fi zis Buddha acum multă vreme.
Atunci ce este de făcut? Să trăieşti visul cât mai conştient cu putinţă, înţelegând bine că acest vis începe după un moment numit moarte, durează un timp numit viaţă şi se termină cu un alt moment numit moarte; după care totul se repetă la fel, de nenumărate ori.
Însă pentru occidentali abordarea vieţii ca iluzie sau vis este ceva ce le depăşeşte puterea de înţelegere, iar discuţiile despre moarte nu pot părea unui vestic, oricât de delicat ar fi tratate, nicicum altfel decât… morbide.
În atitudinea noastră faţă de moarte se regăseşte ceva din ignoranţa copilăriei: deşi ne intersectăm cu ea mult mai des decât am vrea, ocolim subiectul morţii ca pe ceva ruşinos, indecent, reprobabil, rezumându-ne poate la a vedea filme horror în care ne savurăm cu ipocrizie frica de moarte. Da, suntem ipocriţi la culme când vine vorba de moarte: ştim bine că într-o bună zi ne va ajunge din urmă, însă ne prefacem că habar nu avem despre ea sau că pentru noi s-ar face, printr-o minune, o excepţie.
Finalmente însă, Cartea tibetană a vieţii şi a morţii nu are ca temă principală moartea şi în niciun caz nu se referă la ea din perspectiva vestică a nimicirii totale. Pentru tibetani, moartea este doar o trecere, un interval între două vieţi.
De altfel, cartea aduce din buddhismul tibetan conceptul de bardo, care înseamnă chiar interval, tranziţie sau stare intermediară şi care acoperă absolut toate stările existenţei umane, circumscrisă la exact şase asemenea bardo: kyenay bardo – bardo al vieţii, întins între momentul naşterii şi cel al morţii; milam bardo – bardo al stării de somn şi vis, folosit în practicile buddhiste tantrice cunoscute ca Yoga somnului şi visului; samten bardo – bardo al stării de meditaţie, folosit în practicile meditative precum yoga buddhistă, yoga hinduistă sau qigong; chikhai bardo – bardo al morţii, care acoperă întreg procesul morţii; chönyi bardo – bardo al dharmatei, adică al luminozităţii fundamentale sau luminii clare; şi în fine, sidpa bardo – bardo al devenirii, al transmigrării sau renaşterii. Dacă dăm însă deoparte al doilea şi a treilea bardo, care împart acelaşi interval de timp cu bardo al vieţii, rămân doar patru bardo cu adevărat importante: al vieţii, al morţii, al luminii clare şi al renaşterii.
Aşadar, pentru tibetani moartea este o stare intermediară, un interval, unul dintre cele patru bardo majore ale existenţei umane şi nicidecum acel bau-bau întunecat şi etern din mitologia occidentului; este mai degrabă precum noaptea, un timp de odihnă şi refacere între două zile – adică între două vieţi. Deci, ca să recunoaştem deschis, abordarea tibetană a morţii pare de departe mult mai optimistă decât cea occidentală.
Iar o asemenea perspectivă asupra morţii este de natură să-ţi schimbe radical şi perspectiva asupra vieţii, fireşte.
”După mine, potopul” ca filozofie de viaţă tipic occidentală îşi pierde sensul, lăsând loc unei abordări mai responsabile, în care cauzalitatea karmică şi implicit grija pentru cei din jur capătă brusc o cu totul altă importanţă. Cum foarte elocvent scrie Sogyal Rinpoche:
“A învăţa să mori înseamnă a învăţa să trăieşti; a învăţa cum să trăieşti înseamnă a învăţa cum să acţionezi nu numai în viaţa aceasta, ci şi în vieţile ce vor veni. A te transforma pe tine cu adevărat şi a învăţa cum să fii renăscut ca o fiinţă schimbată pentru a-i ajuta pe alţii, este cel mai eficient mod de a ajuta lumea.”
Buddhismul ca ştiinţă a minţii, Marea Perfecţiune şi maestrul spiritual
– buddhismul ca ştiinţă a minţii, având în vedere preocuparea sa cât se poate de clară pentru natura minţii şi pentru gânduri, emoţii şi tot ce ţine de minte în general: numărul mare de referiri la natura minţii pe care îl conţine cartea îţi va clarifica de ce s-a spus despre buddhism că nu este o religie în sensul comun al termenului, ci o religie nonteistică (adică una total atipică, lipsită de divinitate), o filozofie sau chiar o ştiinţă a minţii.
Dalai Lama a preferat să afirme că „dintr-un punct de vedere, buddhismul este o religie, iar din celălalt punct de vedere o ştiinţă a minţii şi nu o religie; oricum, el poate constitui o punte între ambele extreme”; iar punctul de vedere al maeştrilor tibetani pare a înclina spre a vedea buddhismul ca un ”sistem de studiere şi antrenare a minţii” (Dzogchen Ponlop Rinpoche), o ştiinţă a minţii, sau pur şi simplu un ”antrenament spiritual” (Sogyal Rinpoche);
– Dzogchen, ”Marea Perfecţiune”, învăţătura cea mai veche şi mai înaltă a buddhismului tibetan:
”Dzogchen este o stare, starea primordială, starea de trezire totală care este esenţa […] tuturor căilor spirituale şi culmea evoluţiei spirituale a unui individ”; iar ”dacă buddhismul este o ştiinţă a minţii, atunci pentru mine Dzogchen şi învăţăturile despre bardo reprezintă esenţa acelei ştiinţe”, arată în carte Sogyal Rinpoche.
– corpul-curcubeu, inexplicabila încălcare a legilor naturii pe care o reuşeau unii mari maeştri Dzogchen atunci când părăseau această lume: Sogyal Rinpoche vorbeşte în carte despre mai multe asemenea cazuri, larg cunoscute în Tibetul de acum câteva decenii, unele din ele fiind chiar de după ocupaţia chineză, ceea ce le oferă argumente de veridicitate suplimentare; reamintesc că despre maeştrii maestrului meu, Namkhai Norbu Rinpoche, care au reuşit să realizeze această incredibilă sfidare a legilor ştiinţei numită corp-curcubeu (rainbow body) sau corp de lumină.
– portretele foarte vii ale câtorva dintre marii maeştri tibetani pe care Sogyal Rinpoche i-a avut ca guru: Jamyang Khyentse Chökyi Lodrö, Dudjom Rinpoche şi Dilgo Khyentse Rinpoche, figuri excepţionale ale istoriei recente a Tibetului şi buddhismului tibetan; născut în 1947 în Tibet, Sogyal Rinpoche a crescut înconjurat de maeştri şi de vechi învăţături buddhiste, într-o lume care a pierit definitiv odată cu ocuparea de către chinezi a Tibetului, în 1959; venit în Occident în 1971, el a început să predea învăţături buddhiste tibetane unor studenţi occidentali în 1974, la Londra, în 1979 punând bazele organizaţiei buddhiste internaţionale numite Rigpa, care a ajuns să aibă centre şi grupări în 41 de state ale lumii. Aşa se face că în prezent Sogyal Rinpoche este unul dintre cei doi mari maeştri Dzogchen care sunt cunoscuţi pe toate meridianele lumii: celălalt este Namkhai Norbu Rinpoche.
– guru, maestrul spiritual fără de care nicio evoluţie spirituală nu este cu adevărat posibilă; chiar dacă în România ultimelor două decenii termenul ”guru” a ajuns să aibă o conotaţie vădit negativă din cauza valului de dezvăluiri de presă despre MISA şi auto-proclamatul ei ”guru” Gregorian Bivolaru, totuşi fără un maestru autentic evoluţia spirituală este o iluzie – nimic altceva decât o listă de lecturi pe teme spirituale, un şir de emoţii de natură mai mult sau mai puţin spirituală (pe cât de sincere şi binevoitoare pe atât de inutile, dacă nu chiar dăunătoare) şi o serie de concepte spirituale asimilate superficial, la nivelul mecanic al înţelegerii intelectuale; în realitate, experienţa spirituală autentică nu poate fi obţinută din cărţi sau de pe internet, ci doar din exemplul viu şi cunoaşterea vie a unui maestru care a parcurs deja până la capăt drumul pe care urmează să te ghideze şi pe tine; la care fireşte că vei adăuga obligatoriu practica, efortul tău personal.
Așadar, Cartea tibetană a vieții și a morții – de citit (cât mai curând).
Nu de alta, dar parcă e mai mare păcatul să rămâi spectator toată viaţa…
