Armonia dintre minte, trup și spirit. Sănătatea vine din pacea pe care o aduce în suflet iubirea
Iubirea îşi exercită funcţia unificatoare nu doar în fiecare dintre persoanele care au dobândit această virtute, ci şi în întreaga comunitate, însănătoşind astfel relaţiile dintre membrii ei.
Patimile, şi în primul rând dragostea de sine, sfâşie natura umană, făcându-i pe oameni să se vrăjmăşească şi să se împotrivească unii altora, nimicind astfel, în natura omenească şi în fiecare om, armonia voită de Dumnezeu; în vreme ce iubirea pune capăt tuturor certurilor, neînţelegerilor, dezbinărilor, rivalităţilor, duşmăniilor, vrajbei, invidiei, geloziei, silniciilor de tot felul, restabilind armonia şi aducând pacea.
Într-adevăr, „dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă pe cei ce-l au pe Dumnezeu şi laolaltă” şi ”face din toţi oamenii un singur trup”.
”Scopul Proniei dumnezeieşti este să unească, prin dreapta credinţă şi dragostea duhovnicească, pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul”, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Prin iubire, ”precum avem o unică fire, aşa putem avea şi o singură socotinţă şi o singură voinţă cu Dumnezeu şi între noi, neavând nicio depărtare de Dumnezeu şi între noi”.
În vreme ce, mânat de patimi, omul nu are altă grijă decât să-şi afirme individualitatea şi să-şi impună aşa-zisa lui superioritate prin împotrivire faţă de ceilalţi.
Prin iubire, aşa cum arăta Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul ”se desface de sine prin despărţirea de raţiunile înţelese individual prin proprie socotinţă şi de cele ce-i sunt proprii lui prin socotinţa sa şi se adună în unica simplitate şi identitate, prin care nimeni nu este prin nimic despărţit de ceea ce e obştesc, ci fiecare e al fiecăruia şi toţi ai tuturor şi mai degrabă ai lui Dumnezeu decât unii altora”.
Se cuvine să arătăm că, deşi iubirea ”aduce la egalitate şi netezeşte toată inegalitatea şi deosebirea”, aceasta nu înseamnă desfiinţarea personalităţii fiecăruia. Dimpotrivă, iubirea egoistă de sine şi patimile, care-i dau omului iluzia afirmării de sine şi a împlinirii, sunt cele care îl distrug.
Căci omul nu se poate împlini cu adevărat decât printr-o relaţie iubitoare cu celălalt, întemeiată pe iubirea de Dumnezeu. Numai încetând să se afirme ca individ şi ieşind, astfel, din starea de împotrivire faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, se poate omul afirma cu adevărat ca persoană, sau mai bine zis să fie primit şi preţuit de semenii săi, în iubire, care-i leagă şi-i uneşte.
Sfântul Maxim spunea că sfânta iubire este cea care ”mişcă în chip cuvenit spre o inegalitate lăudabilă, prin care fiecare atrage cu voia pe aproapele la sine şi-l cinsteşte cu atât mai mult pe acela ca pe sine, cu cât înainte îl respingea şi râvnea să fie el înaintea aceluia”.
Iubirea egoistă de sine naşte necunoaşterea şi chiar ignorarea aproapelui, reducându-l cel mai adesea la un simplu obiect, fie vrednic de râvnit, fie vrednic de lepădat. Ea duce la o cunoaştere superficială, aproximativă şi cu totul exterioară a oamenilor şi chiar, aşa cum am văzut, falsă şi de-a dreptul halucinantă. Dimpotrivă, prin iubire, fiecare persoană este cunoscută în realitatea ei cea mai profundă.
Relaţiile dintre oameni îşi regăsesc în iubire adevărata semnificaţie şi deplina profunzime. Astfel, pe oamenii dezbinaţi şi înstrăinaţi prin iubirea pătimaşă de sine, iubirea îi reapropie unul de celălalt; iubirea este cea care face din celălalt cu adevărat aproapele nostru. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea astfel că ”având – prin vieţuirea în iubire – un suflet, îşi cunosc unii altora inimile…, trăind fiecare în sine simţirea aproapelui”.
Înţelegem astfel, în tot acest ansamblu, că pe orice treaptă şi în toate formele ei, iubirea este pentru om normă pentru sănătatea lui, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare. De aceea Părinţii o socotesc ca fiind o adevărată doctorie (tămăduire) a sufletului.
Sfântul Varsanufie spunea că Hristos ne-a dat ”ca cea mai mare cataplasmă, care strânge toate mădularele şi tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa (Matei 4, 23), ne-a dat iubirea asemenea celei a Lui”.
”Iubirea dă sănătate sufletului”, ”dragostea izbăveşte sufletul de boli”.
Ilie Ecdicul ne învăța, de asemenea:
”Să nu nesocoteşti boala ta…, ci prin leacurile ostenelii – ale rugăciunii şi ale iubirii – izbăveşte-te de ea, tu, cel ce porţi grijă de sănătatea sufletului”.
Clement Alexandrinul vedea în iubire una dintre ”fașele cele de nedezlegat ale sănătăţii şi mântuirii”.
Iar Fericitul Augustin ne spunea că cel care are plinătatea dragostei este cu totul sănătos:
”La desăvârşirea dreptăţii se va ajunge când va avea omul sănătate deplină; iar sănătatea va fi deplină când iubirea va fi desăvârşită”.
Omul simte această sănătate din pacea pe care i-o aduce în suflet iubirea. Și, implicit, din bucuria care o însoţeşte.
Iubirea este pentru om izvor adânc şi nesecat de adevărată viaţă.
”Ce putere poate fi aceea care mişcă pe oamenii cu adevărat vii, cărora Dumnezeu le este într-adevăr Dumnezeu, şi anume al viilor, şi nu al morţilor, dacă nu cumva dragostea?”, spunea Nicolae Cabasila.
Însuşi Domnul, după ce dă porunca iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui, învaţă:
”Fă aceasta şi vei trăi.” (Luca 10, 28)
Căci, şi din acest punct de vedere, porunca iubirii semenului este la fel de mare ca cea dintâi poruncă:
”Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că-i iubim pe fraţi; cine nu-l iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte”, spunea limpede apostolul Ioan.
Şi nu este vorba aici despre viaţa cea trecătoare, ci despre viaţa veşnică pe care ne-o dăruiește iubirea.
Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale
