Cele 7 minuni ale lumii antice. Grădinile suspendate ale Babilonului, o pădure de coloane
Numărul 7 a jucat în istorie și în mitologie un rol însemnat – câteva popoare ale Orientului Antic îi atribuiau chiar o forță mistică. Iar această credință a fost preluată, ca multe alte tradiții, de vechii greci, în istoria cărora vom găsi, printre altele, expediția „Celor 7 împotriva Tebei”, „Cei 7 înțelepți” și „Cele 7 minuni ale lumii antice”. Acestea din urmă nu erau o creație exclusiv greacă – Marea Piramidă, precum se știe, a fost proiectată și construită de egipteni, care i-au precedat pe greci în câteva domenii importante, ca cel al gândirii matematice), iar grădinile suspendate din Babilon au reprezentat o îmbinare excepțională a arhitecturii și tehnicii irigațiilor practicate în Mesopotamia.
Este limpede, prin urmare, că nu poate fi vorba de „minuni” în sensul mitic al cuvântului – adică de realizări fantastice, eventual atribuite unor forțe supranaturale – ci erau lucrări de arhitectură și artă ieșite din comun prin caracterul lor monumental impunător și realizarea la un înalt nivel artistic, reprezentând geniul demiurgic al lumii antice. Spunem și astăzi, de altfel, despre un monument impresionant, demn de admirat, că este „a opta minune a lumii”.
Primul care a descris în ansamblu monumentele a fost Filon din Bizanț (sfârșitul secolului III î.e.n.), dar textul său nu ni s-a păstrat decât într-o traducere latină târzie. Herodot, înainte de Filon, iar după Filon câțiva autori antici de prestigiu – printre care Diodor, Strabon, Vitruviu, Pausanias – cu toții au descris diferite monumente prezentate ca fiind minuni ale lumii antice, întotdeauna în număr de 7.
De-a lungul veacurilor, unele au fost înlocuite – de pildă Zidurile Babilonului cu Farul din Alexandria. Selecția s-a definitivat foarte târziu (începutul secolului XIX), fixându-se asupra următoarelor 7:
- Piramida lui Kheops (Kufu) din Giza
- Grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon
- Templul Dianei (Artemisei) din Efes
- Mormântul lui Mausol din Halicarnas
- Statuia lui Zeus din Olimpia
- Farul din Alexandria și
- Colosul din Rhodos.
Dintre aceste 7 monumente celebre ale antichității, Piramida lui Kheops (Marea Piramidă) întrunește 3 însușiri menite să trezească în mod deosebit interesul – este cel mai vechi, este singurul care a supraviețuit până astăzi și de el se leagă o serie de chestiuni controversate care, de-a lungul vremii (și mai ales în ultimii 150 de ani), au dat naștere unor speculații hazardate și unor dispute științifice adesea înverșunate.
Însă nici cu celelalte 6 monumente lucrurile nu sunt pe deplin lămurite – în primul rând fiindcă nu putem delimita întotdeauna precis elementele mitice de cele istorice, apoi deoarece nu putem stabili (decât cu o oarecare probabilitate) tehnicile folosite în construcție și, în cele din urmă, pentru că în unele cazuri suntem nevoiți să ne rezumăm la presupuneri chiar și în ceea ce privește înfățișarea acestor monumente, deoarece sursele literare și iconografice fie sunt sărace, fie contradictorii.
Să luăm, de pildă, Grădinile Suspendate ale Semiramidei – o expresie de 4 termeni conținând 2 inadvertențe: grădinile palatului Babilon nu erau suspendate, iar Semiramida nu le putea construi pentru că.. n-a existat. Legenda atribuie frumoasei și energicei Semiramida (care a inspirat, de-a lungul anilor, scriitori precum Voltaire și Crebillon, compozitori ca Rossini și foarte mulți artiști plastici) întemeierea orașului Babilon și inițiativa unor lucrări arhitectonice monumentale. Unii istorici antici (printre care și Herodot), dar și cei ce au urmat, au încercat s-o identifice cu Sammuramat care (între 809 – 806 î.e.n.) a guvernat Babilonul ca regentă pentru fiul ei, regele asirian Aded-Nirari III.
Oricum, chiar și admițând identitatea Semiramida-Sammuramat (deloc certă), celebrele grădini nu-i pot fi atribuite, fiind construite cu peste 2 veacuri mai târziu, de arhitecții regelui Nabucodonosor II (circa 605 – 562 î.e.n.), mai puțin cunoscut în calitatea sa de ctitor al unor monumente remarcabile, cât prin acțiunile sale, printre care cucerirea Ierusalimului.
Legenda relatează că regele Ninus, căsătorit cu Semiramida, vrând să-i alunge frumoasei regine plictisul și să-i ofere un mediu mai atrăgător și mai potrivit cu peisajul asirian cu care era obișnuită, a poruncit să se înalțe grădinile suspendate. De fapt, acestea nu erau în sine suspendate, ci dispuse în terase care se înălțau în trepte, formând un fel de scară uriașă, sub terase aflându-se încăperi de locuit. Dacă luăm în considerare suprafața imensă a grădinilor (circa 15.000 mp după cele mai plauzibile evaluări), precum și faptul că arhitecții babilonieni ai vremii nu cunoșteau nici cheia de boltă, nici arcul și că de grinzi metalice nici nu putea fi încă vorba, unicul material de construcție fiind piatra, este limpede că grădinile suspendate se odihneau pe o adevărată pădure de coloane.
Cât despre modul în care a fost rezolvată problema (foarte dificilă a) impermeabilității teraselor, aflăm din textul lui Diodor:
„Aceste blocuri erau acoperite cu un strat de trestii îmbibate în asfalt. Pe acest strat, urma un rând dublu de cărămizi arse, legate tot cu asfalt. La rândul lor, acestea erau acoperite cu foi de plumb pentru a împiedica infiltrarea apei și pătrunderea ei în fundații. Pe acest strat se găsea o masă de pământ vegetal suficientă pentru ca arborii cei mari să prindă rădăcini. Acest sol artificial era plin de arbori de toate speciile, în stare de a fermeca privirea prin mărimea și frumusețea lor.”
În privința irigării grădinilor, Diodor este destul de sumar:
„Coloanele se ridicau treptat, lăsând să pătrundă lumina printre spațiile dintre ele (…). Una singură dintre aceste coloane era goală de la vârf până la bază – ea conținea mașini hidraulice care pompau din fluviu o mare cantitate de apă, fără ca nimeni să vadă ceva din exterior.”
Arheologul german Robert Koldewey, care a întreprins săpături la Babilon în al doilea deceniu al veacului nostru, vorbește despre „… trei puțuri situate alăturat, în serie – unul central, cu secțiune pătrată, între alte două, cu secțiune ovală. Pentru această dispoziție nu se poate găsi altă explicație decât aceea că este vorba de o mașină hidraulică funcționând pe același principiu ca un aparat cu găleți cu lanț.”
Însă aceste două mențiuni (între care s-au scurs peste 2 milenii) sunt departe de a ne oferi o imagine cât de cât cuprinzătoare a sistemului de irigare a grădinilor babiloniene – o realizare inginerească de prin rang.
Astăzi, pe locul fascinantelor grădini de odinioară nu se mai află decât un singur arbore – un Tamarix orientalis, soi înrudit cu cătina – ultim martor solitar al vegetației bogate a lumii antice. Timpul, necruțător, a distrus totul. Și nu doar timpul, ci și oamenii… Cu mulți ani în urmă, cărămizile și coloanele de piatră au fost utilizate la construirea unui dig de-a lungul Eufratului. Dar poate nu se cuvine, chiar și așa, să-i judecăm prea aspru pe oameni, căci minunatele grădini suspendate erau menite să-i desfete pe regi, pe când stăvilirea apelor îi ocrotește și-i hrănește pe cei mulți…
Lumea antică este, așadar, plină de mistere, fascinație, fantezie, enigme, secrete, minuni. Pe care noi probabil nu le vom descoperi niciodată – cel puțin, nu întru totul…
