Conflictul dintre credință și știință
S-ar putea să nu rezolvăm niciodată pe deplin tensiunea dintre credinţă și știinţă, însă putem învăţa să o gestionăm.
Secretul înţelegerii acestei tensiuni este de a recunoaște presupoziţiile diferite cu care operează credinţa și știinţa în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, natura, Universul.
În învăţământul universitar, întâlnim adeseori conflicte între afirmaţiile credinţei și cele ale știinţei. Problema este spinoasă îndeosebi atunci când persoane credincioase urmează cursurile unei facultăţi în care predomină o perspectivă seculară. Conflictul se învârte, de obicei, în jurul chestiunilor legate de originea oamenilor și a altor organisme vii, potopul biblic și/sau vârsta Pământului.
Ne putem întreba de ce există acest conflict. De ce credinţa și știinţa se ciocnesc adeseori?
Dumnezeu este Autorul Scripturii și Creatorul naturii, astfel că ne-am aștepta ca cele două să fie în armonie.
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să analizăm sensurile și presupoziţiile credinţei și ale știinţei, respectiv modul în care se raportează una la cealaltă.
Credinţa, știinţa și Dumnezeu
Cei mai mulţi dintre noi am fi de acord că acest concept, al credinţei, nu a fost demonstrat.
Această credinţă se bazează pe încrederea în Sursă, în Forța (Creatoare) Divină.
Credinţa noastră nu este un salt orb în întunericul ignoranţei, ci o expresie a încrederii noastre într-o Sursă Superioară care s-a dovedit demnă de încredere în experienţa noastră personală. Această încredere crește și este întărită și de convingerea interioară, imprimată în mintea noastră de Duhul Sfânt.
În contrast cu credinţa, știinţa presupune demonstraţie (fapte concrete) și manifestă un scepticism general faţă de afirmaţiile care nu au fost testate empiric.
Oamenilor de știinţă le place să poată explica fenomenele naturale prin prisma mecanismelor fizice.
Credinţa, pe de altă parte, se concentrează mai mult pe ceea ce a făcut Dumnezeu, indiferent dacă mecanismele sunt înţelese sau nu.
Cei mai mulţi oameni au o idee destul de clară despre ce reprezintă știinţa, dar a o defini în mod exact se dovedește a fi surprinzător de dificil. De fapt, filozofii știinţei n-au fost capabili să ofere o definiţie universal de mulţumitoare a știinţei. Mai mult, termenul de știinţă este întrebuinţat într-o mulţime de moduri.
Două definiţii ale știinţei sunt folosite în mod curent, reprezentând două școli de gândire diferite.
Mai întâi, din punct de vedere istoric, știinţa a fost înţeleasă ca demersul de a înţelege cum funcţionează lumea. Pe baza acestei definiţii, știinţa ar putea include aproape orice corp sistematizat de cunoștinţe, inclusiv explicaţii bazate pe activitatea divină. Acest sens al termenului de știinţă este folosit în mod informal la scară largă, dar diferă de definiţia adoptată de comunitatea știinţifică.
A doua definiţie a știinţei este cea formulată în termenii naturalismului metodologic. Cei mai mulţi oameni de știinţă ar defini știinţa mai îngust, ca fiind o căutare sistematică a mecanismelor care stau la baza regularităţilor observate în lumea naturală, exprimate ideal în termeni matematici. Această definiţie poartă, de obicei, o încărcătură materialistă.
Pentru a sublinia acest aspect, majoritatea oamenilor de știinţă susţin o abordare numită ”naturalism metodologic”. Aceasta înseamnă că doar procesele naturale pot fi folosite în explicaţiile știinţifice, orice luare în calcul a activităţii divine fiind exclusă dinainte de a fi analizate dovezile acesteia.
”În practică, naturalismul metodologic implică faptul că tot ce studiază știinţa poate fi explicat prin legi naturale, fără a ne raporta la activitatea divină.”
Astfel stând lucrurile, nu ar trebui să mai fie nicio surpriză faptul că există un conflict între o credinţă care crede în activitatea lui Dumnezeu în natură și o știinţă care exclude complet posibilitatea activităţii divine.
Credinţa, știinţa și raţiunea
O eroare care apare adesea în discuţiile privind credinţa și știinţa este afirmaţia conform căreia acest conflict este pur și simplu un conflict între raţiune (știinţa) și încrederea oarbă (credinţa creștină).
Este fals să susţinem că raţiunea este folosită în știinţă, dar nu și în credinţă. Raţiunea este necesară pentru ambele.
Ne folosim raţiunea pentru a evalua afirmaţiile amândurora și pentru a analiza tensiunea care ar putea apărea între ele. Aceasta nu înseamnă că ne îndreptăm către credinţă sau către știinţă doar prin raţiune, ci că nu putem ajunge să avem credinţă fără să ne exercităm capacitatea de raţionare. Deci raţiunea este absolut esenţială – și în credinţă, și în știinţă.
O altă eroare este afirmaţia că știinţa se întemeiază pe dovezi, în timp ce credinţa depinde doar de rapoarte sau relatări ale experienţelor altora. O astfel de aserţiune nu este corectă. Și credinţa depinde de dovezi. Rugăciunile ascultate, vieţile schimbate, profeţiile împlinite și mărturia celorlalţi – toate se constituie în dovezi ale credinţei noastre.
Ca o ironie, și oamenii de știinţă trebuie să depindă de relatările sau rapoartele altora. Nimeni nu poate verifica fiecare raport știinţific repetând experimentul sau calculele. Nu avem de ales decât să ne bazăm pe rapoartele altor oameni de știinţă. Acceptăm ce au scris alţii pentru că, de obicei, rapoartele știinţifice au fost corecte.
Un motiv important al acestui fapt este că sistemul de peer review folosit la publicarea articolelor ajută la eliminarea din știinţă a multor idei lipsite de fundament. Totuși, este de asemenea adevărat că multe rapoarte știinţifice nu se susţin atunci când sunt testate, iar unele sunt chiar frauduloase. Oamenii de știinţă, asemenea creștinilor, nu pot repeta fiecare experienţă, ci trebuie să se bazeze pe acurateţea rapoartelor sau relatărilor altora.
Credinţa și știinţa în armonie
Relaţia dintre credinţă și știinţă este adesea percepută ca fiind caracterizată de conflict, dar acesta este doar un element minor al acestei relaţii.
În cea mai mare parte a lor, cercetările știinţifice nu produc nicio controversă între credinţă și știinţă. Subiecte ca structura atomului, principiile chimiei, fiziologia celulară, știinţa materialelor, relaţiile ecologice, știinţa atmosferică, sănătatea și medicina și multe alte domenii de cercetare pot fi explorate fără să ne lovim de vreo controversă între credinţa biblică și știinţă. Aproape toate conflictele se circumscriu unei palete restrânse de subiecte care privesc originile și evenimentele istorice care au legătură cu acest eveniment.
Armonia dintre credinţă și știinţă reiese și din rolul pe care l-au jucat creștinii în dezvoltarea știinţei.
Nu se spune adesea acest lucru în literatura seculară, dar, în realitate, majoritatea pionierilor în domeniul știinţei au fost creștini. Printre aceștia se numără Sir Isaac Newton (fizică), Johannes Kepler (astronomie), Robert Boyle (chimie), John Ray (biologie) și mulţi alţii. Acești oameni de știinţă au considerat cercetarea știinţifică un demers de a înţelege modul în care susţine Dumnezeu creaţia.
Oamenii de știinţă au propus ideea că știinţa modernă s-a născut în Europa Occidentală, deoarece cultura respectivă se baza pe credinţa în existenţa unui Dumnezeu Creator care este separat de natură, consecvent în modul în care o guvernează și suficient de puternic, încât să acţioneze conform propriei Sale voinţe.
Istoria originii știinţei moderne ne ajută să demonstrăm că știinţa și credinţa nu sunt, în mod natural, adversare.
Când credinţa și știinţa sunt în tensiune
Mulţi oameni de știinţă sunt materialiști care cred că nu există o cauză supranaturală în natură.
În schimb, toate evenimentele sunt controlate de legi naturale și ar putea fi prezise și explicate dacă am putea măsura toate condiţiile relevante. În mod natural, acest angajament filozofic presupune din partea materialiștilor să respingă orice dovadă de proiect inteligent, deoarece o atare dovadă le-ar invalida materialismul.
În această situaţie, tensiunea este de natură filozofică, nu empirică.
Materialiștii se opun adesea ideii că Dumnezeu acţionează în natură deoarece, spun ei, dacă Dumnezeu ar fi activ în natură, știinţa ar fi imposibilă. Dacă Dumnezeu ar acţiona în natură, susţin ei, oamenii nu ar putea prezice cum acţionează El și, astfel, nu ar putea face știinţă. Această afirmaţie se bazează pe supoziţia că Dumnezeu nu ar acţiona consecvent, însă aceasta este o ipoteză falsă.
Creștinii înţeleg că Dumnezeu acţionează consecvent în natură pentru a o susţine în funcţionarea ei de zi cu zi. Activitatea lui Dumnezeu în natură este necesară pentru ca știinţa să aibă succes. Fără acţiunile consecvente ale lui Dumnezeu – menite să menţină Universul – știinţa ar fi imposibilă.
Este adevărat că Dumnezeu nu este limitat să acţioneze într-un mod consecvent și predictibil. Uneori, El acţionează în moduri neobișnuite. Ocazional, acţiunile Lui cauzează evenimente speciale, considerate îndeobște minuni. Evenimentele speciale nu sunt predictibile pe baza experienţelor trecute. Dar aceasta nu din cauză că ele violează legile naturale, ci pentru că există o Forță Inteligentă care folosește legile naturii ca instrumente cu care să producă rezultatele dorite. Și oamenii folosesc legile naturii pentru a obţine rezultate care nu s-ar întâmpla niciodată doar prin acţiunea legilor naturale.
Creaţia descrisă în Geneză a fost un eveniment special unic, care a avut loc în trecut și nu se mai repetă. Potopul global este un alt exemplu de eveniment neobișnuit care nu s-a mai repetat de atunci. Aceste evenimente excepţionale sunt suficient de rare încât să nu afecteze practica știinţei experimentale. Totuși, când încercăm să explicăm ceva care a avut loc în trecut, trebuie să permitem posibilitatea ca Dumnezeu să fi acţionat printr-un eveniment special.
Evenimentele speciale create de Dumnezeu nu formează un tipar consecvent, fiind așadar în afara spectrului știinţei.
Conflictul apare atunci când oamenii de știinţă insistă să explice evenimentele speciale ca rezultate ale legilor naturale în acţiunea lor neghidată, refuzând să ia în calcul adevărata cauză. O astfel de tensiune ne poate indica faptul că trebuie să ne lărgim aria de căutare a explicaţiilor. Când descoperim un conflict între credinţă și știinţă, ar trebui să luăm în calcul posibilitatea că acolo ar putea fi implicată acţiunea divină. Desigur, nu vom trage nicio concluzie până nu vom fi verificat și răsverificat datele.
Relaţia dintre credinţă și știinţă este puternic influenţată de perspectiva filozofică asupra lumii (teistă sau materialistă) cu care abordăm subiectul. Preluarea frâielor știinţei de către oameni de știinţă cu o perspectivă militant materialistă este în mare măsură (dar nu complet) responsabilă pentru situaţia prezentă, în care credinţa și știinţa sunt privite ca adversare.
Insistenţa filozofică cum că știinţa trebuie să fie materialistă, combinată cu afirmaţia că știinţa este singura metodă de încredere pentru obţinerea cunoștinţelor, poate fi acceptată numai dacă materialismul ar fi adevărat. Dacă însă există un Dumnezeu care este activ în lumea fizică, atunci doctrina materialistă va duce știinţa pe un drum greșit. Aceasta se poate vedea în situaţia prezentă.
Două exemple istorice de conflict
Acest conflict poate rezulta și atunci când creștinii adoptă o idee știinţifică anulată de cercetări ulterioare. Probabil cel mai faimos exemplu de dezacord între credinţă și știinţă îl reprezintă conflictele cu privire la un Univers geocentric și fixitatea speciilor. Istoria acestor două controverse ne oferă o lecţie importantă astăzi.
Experienţa lui Galileo (și, prin extensie, a lui Copernic) este folosită la scară largă ca exemplu a ce se întâmplă cu credinţa când se opune știinţei, cu implicaţia că credinţa trebuie să se retragă în faţa știinţei.
Aici avem o lecţie importantă, dar ea este destul de diferită de cea care se trage de obicei. Povestea lui Galileo nu este deloc atât de simplistă pe cât este prezentată uneori. A fost într-adevăr un conflict, iar acesta l-a implicat pe Galileo, dar conflictul a fost complicat de abordarea dură a lui Galileo și de faptul că argumentele lui nu erau foarte convingătoare – ba chiar includeau unele erori. Mai mult, au fost oameni de știinţă și teologi care s-au poziţionat de ambele părţi.
Totuși, este adevărat că Biserica Catolică a fost implicată în conflict și că a pierdut foarte mult din prestigiu ca urmare a acestui fapt.
Ce se trece adesea cu vederea este modul în care a ajuns biserica să fie implicată iniţial. Adeseori sunt invocate texte biblice pentru a susţine ideea că Biblia afirmă existenţa unui Univers geocentric.
”Adevărata origine a Universului geocentric nu este Scriptura, ci filozofia grecească.”
Sistemul geocentric era cunoscut ca sistemul ptolemaic, numit astfel după grecul alexandrin care a adus teoria respectivă în prim-plan.
Biserica a adoptat ideea extrabiblică a geocentrismului într-o vreme în care toată lumea presupunea că este adevărată.
Într-o încercare de a demonstra că știinţa arată că Biblia este adevărată, părinţii bisericești timpurii au încorporat această idee știinţifică în teologia lor. Textele care folosesc cuvinte fenomenologice (care descriu un eveniment în limbajul comun al aparenţelor) au fost interpretate ca fiind confirmate în mod literal de știinţa din acea vreme.
Biserica ar fi trebuit să fie mai precaută. Și astăzi folosim limbaj fenomenologic: de exemplu, în limba engleză folosim termenii sunrise (răsăritul soarelui) și sunset (apusul soarelui), descriind modul în care ni se pare nouă. Dacă cei din vechime treceau dincolo de acest limbaj sau nu este irelevant – textele folosesc observaţii vizuale ca puncte de referinţă în cadrul naraţiunii, nu ca afirmaţii despre structura sistemului solar.
Ironia este că astronomia modernă ne spune că orice punct din spaţiu, inclusiv Pământul, poate fi luat ca centru al Universului, întrucât totul este relativ. Avantajul faptului de a lua Soarele, nu Pământul, ca centru al sistemului solar este că matematica este mult mai simplă așa.
Adevărata lecţie pe care trebuie să o desprindem din incidentul cu Galileo este aceea de a nu încorpora niciodată concluzii știinţifice în teologia noastră, chiar și când se presupune că toată lumea știe că ele sunt adevărate.
Știinţa este experimentală, provizorie, iar concluziile știinţifice sunt în mod obișnuit supuse modificării sau înlocuirii. Afirmaţiilor știinţifice nu ar trebui să li se dea niciodată valoarea de adevăr a învăţăturilor biblice.
Al doilea exemplu din istoria conflictului dintre credinţă și știinţă este chestiunea fixităţii speciilor.
Acest aspect a căpătat un loc de frunte odată cu lucrarea lui Charles Darwin, care a propus ideea că speciile nu sunt fixe, așa cum fusese învăţat în cadrul cursului de teologie de la Oxford. Observaţiile lui Darwin au pledat cu greutate în favoarea ideii că speciile se pot schimba și se pot adapta la habitate diferite. Din nefericire, el a extrapolat gradul de schimbare cu mult dincolo de dovezile pe care le avea la dispoziţie și a susţinut că toate speciile au un strămoș comun.
Conflictul care a urmat între afirmaţiile lui și credinţa creștină continuă până azi, rezultatul fiind că mulţi creștini au abandonat istoria Creaţiei și au acceptat o formă sau alta a ideilor lui Darwin privind strămoșul comun.
Din nou, Biserica a fost făcută de râs în conflictul ei cu știinţa.
Poate că vă întrebaţi cum s-a trezit Biserica în această situaţie stânjenitoare. De unde a venit ideea că speciile nu se pot schimba? Nu spune Biblia că toată creaţia este blestemată, ceea ce implică schimbare?
Răspunsul, din nou, este că ideea aceasta a venit de la grecii antici, în mod concret de la ideile lui Platon privind tipurile neschimbătoare, idei dezvoltate ulterior de gânditorii neoplatonici. Încă o dată, liderii bisericii au preluat o ideea grecească seculară pe care toţi o știau ca fiind adevărată și au încorporat-o în teologia lor.
Teoria a primit sprijinul implicit al lui Georges Cuvier cu a sa corelaţie a părţilor, precum și pe cel al lui William Paley cu a sa Natural Theology or Evidences of the Existence and Attributes of the Deity (Teologie naturală sau dovezi ale existenţei și atributelor Dumnezeirii). Totuși, ideea a pătruns în biserică de la grecii antici, iar când știinţa a avansat și a demonstrat că aceștia greșiseră, s-a considerat, prin asociere, că și biserica greșea.
Ca și în cazul incidentului cu Galileo, lecţia importantă este să ne opunem oricărei încercări de a încorpora în teologia creștină idei pe care ”toată lumea le știe ca adevărate”. Nicio idee știinţifică nu ar trebui să fie privită ca absolută; există întotdeauna probabilitatea ca știinţa să se schimbe. Acest principiu se aplică și conflictelor contemporane dintre știinţă și Scriptură cu privire la presupusa relaţie dintre oameni și maimuţe.
Ar trebui să recunoaștem că știinţa s-ar putea să descopere, în cele din urmă, că Scriptura a avut dreptate tot timpul.
Cum să ne raportăm la tensiunea dintre credinţă și știinţă
S-ar putea să nu rezolvăm niciodată pe deplin tensiunea dintre credinţă și știinţă, dar putem învăţa să o gestionăm. Secretul înţelegerii acestei tensiuni este de a recunoaște presupoziţiile diferite cu care operează credinţa și știinţa în ce-L privește pe Dumnezeu și natura.
Teiștii cred că Dumnezeu este activ în natură și, ocazional, acţionează pentru a cauza evenimente speciale care nu pot fi prezise pe baza legilor naturale. Materialiștii cred că nu există nicio activitate divină în natură și că toate evenimentele pot fi explicate fără a face recurs la o forţă supranaturală.
Aceste presupoziţii sunt contradictorii și nu pot fi armonizate.
Din fericire, nu suntem lipsiţi de dovezi care să ne ghideze în acest conflict. Există dovezi considerabile care par să arate că materialismul este fals. Natura conţine multe trăsături care se explică cel mai bine ca rezultat al unei proiectări inteligente făcute de un Creator: de la reglajele precise ale Universului până la complexitatea ireductibilă a mașinăriilor moleculare din celulele vii și de la cât de adecvat este mediul înconjurător pentru viaţă până la conţinutul informaţional al ADN-ului celulelor. Astfel de exemple ameninţă întregul sistem al filozofiei materialiste, ceea ce explică de ce ideea de proiect inteligent este respinsă cu atâta vehemenţă de mulţi oameni de știinţă materialiști și de alţii care își întemeiază modul de a înţelege natura pe presupoziţia că Dumnezeu nu este activ în natură.
”Dat fiind că dovezile proiectării inteligente fac ca teismul să fie mult mai probabil decât materialismul, ar fi înţelept să ne folosim teismul drept context pentru știinţă.”
Putem realiza aceasta făcând din Biblie baza pe care este construită toată cunoașterea noastră, inclusiv știinţa. Acest lucru nu înseamnă să limităm înţelegerea știinţei strict la ceea ce ne spune Biblia, ci să folosim învăţăturile biblice pentru a modela interpretarea pe care o dăm descoperirilor știinţifice.
Datele știinţifice trebuie să fie interpretate pentru a avea sens. Am putea remarca, de exemplu, că toate organismele au un sistem genetic bazat pe ADN. Este un fapt interesant, dar este logic că am vrea să știm ce înseamnă acest lucru. Cei care se apropie de știinţă de pe o bază biblică pot vedea în asta dovada unui design comun – opera unui singur Creator. Aceasta poate fi comparată cu opera unui programator sau a unui arhitect, care dezvoltă un modul funcţional și îl folosește într-o varietate de aplicaţii. Cei care sunt familiarizaţi cu astfel de module pot recunoaște opera acelui Creator ori de câte ori întâlnesc modulul respectiv.
Cei care adoptă o filozofie materialistă nu vor considera proiectarea inteligentă drept opţiune și pot interpreta datele ca dovezi ale unui strămoș comun. Datele sunt aceleași în ambele cazuri; ce diferă este contextul filozofic ales de persoana care le interpretează. Acest exemplu întărește ideea de mai sus, că a recunoaște diferitele angajamente filozofice este secretul pentru a înţelege tensiunea dintre credinţă și știinţă.
Putem să identificăm cauza acestei tensiuni în diferenţele dintre presupoziţiile filozofice, dar aceasta nu ne garantează că vom putea răspunde la toate întrebările care se ivesc. Întotdeauna vor fi noi întrebări de studiat și noi descoperiri care să ne provoace modul de a gândi. Totuși, putem învăţa să acceptăm un anumit grad de tensiune și să îl considerăm o oportunitate de studiu și de dezvoltare.
”Ce nu trebuie să facem este să ne punem credinţa sub controlul știinţei care predomină într-o anumită perioadă.”
Concluzii
Care sunt, așadar, concluziile la care putem ajunge cu privire la credinţă și știinţă?
În primul rând, trebuie să înţelegem natura a ceea ce numim știinţă. Definiţia actuală a știinţei este strict materialistă și, prin urmare, nu poate fi acceptată niciodată ca standard al adevărului.
În al doilea rând, ar trebui să facem distincţie între știinţa care investighează procesele ordinare prin care Dumnezeu menţine lumea noastră fizică și acele aspecte ale știinţei care încearcă să reconstruiască evenimente din trecut. Cele două sunt tipuri diferite de iniţiative. Expertiza în funcţionarea unui sistem nu este totuna cu înţelegerea modului în care a apărut el. Un mecanic auto poate fi capabil să demonteze o mașină în mici bucăţi și să o refacă, dar aceasta nu îl califică să proiecteze fabrica în care aceasta este făcută.
În al treilea rând, niciodată nu ar trebui să încorporăm în teologia noastră o idee care derivă dintr-o sursă nebiblică, chiar și atunci când ”toată lumea știe că este adevărată”.
În al patrulea rând, ar trebui să-I dăm slava cuvenită lui Dumnezeu pentru beneficiile minunate pe care știinţa ni le-a oferit în urma studierii lumii create și pentru complexitatea uimitoare a vieţii, care ne arată puterea și înţelepciunea Creatorului.
James Gibson (cu un doctorat obţinut la Universitatea din Loma Linda, California, SUA), directorul Institutului de Cercetări în Geoștiinţe din Loma Linda, California
Acest articol a fost preluat din revista Dialogue – nr. 3, 2019
