Cum au pierit Sodoma și Gomora?
Existența orașului Sodoma, situat pe malul Mării Moarte, nu face și n-a făcut vreodată obiectul vreunei controverse, de vreme ce numele este menționat de câțiva autori antici, printre care Strabon, Philon, Tacit și Josephus Flavius. Mai mult, pentru Ptolemeu, Marea Moartă se numea Sodomorum Lacus.
În schimb, distrugerea Sodomei – împreună cu Gomora și, probabil, și alte câteva așezări mai puțin importante situate în apropiere – constituie și astăzi o enigmă. Autori de prestigiu din antichitate au emis diverse ipoteze, însă nu și-a găsit nici până în zilele noastre o explicație clară.
Dar să vedem ce ne spune Biblia în această privință:
„Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma și Gomora ploaie de pucioasă și foc din cer de la Domnul. (…)
Și a stricat cetățile acestea, toate împrejurimile lor, pe toți locuitorii cetăților și toate plantele ținutului acestuia.”
Aceste două pasaje din Geneză i-au făcut pe unii cercetători să ia în considerare un cutremur, alții – o erupție vulcanică, însă nici una, nici cealaltă dintre aceste ipoteze nu rămâne în picioare la o analiză mai exigentă, căci cutremurele nu sunt niciodată însoțite de o ploaie de pucioasă și de foc, iar împrejurimile Mării Moarte nu fac parte dintr-o regiune vulcanică activă, ceea ce exclude, de asemenea, și această variantă.
În încercarea de a aduce o oarecare lumină asupra cauzelor care au dus la distrugerea Sodomei și Gomorei, se cuvine să cercetăm și alte texte antice, pentru a obține unele informații suplimentare, căci, așa cum am văzut, textul din Biblie este foarte lapidar.
Iată ce ne spune Strabon, care nu exclude, totuși, ipoteza unui cutremur:
„Sunt demne de încredere tradițiile raportate de locuitorii de aici, care pretind că, pe vremuri, în această regiune se aflau 13 orașe înfloritoare. Se spune chiar că zidurile Sodomei, cetatea cea mai importantă, încă există și că perimetrul format de ele măsoară 60 de stadii (circa 7,5 km). Ca urmare a unui cutremur de pământ, apele lacului s-au revărsat, aruncând bitum clocotit amestecat cu apă sulfuroasă, în timp ce din pământ țâșnea foc și flăcările ardeau stâncile. O parte dintre orașe s-au scufundat în pământ, altele au fost părăsite de locuitorii cuprinși de panică.”
Strabon, care și-a redactat geografia în primele 2 decenii ale erei noastre, ne aduce, deci, un element nou – bitumul – și o corectare – ploaia de foc nu venea din cer, ci din pământ, adică nu era ploaie, ci un fel de erupție.
Cât despre Tacit, în Istoriile sale, acesta evocă astfel catastrofa:
„Nu departe de Marea Moartă se întindeau odinioară câmpii roditoare, pe care se înălțau mari orașe. Dar se zice că acestea au fost lovite de trăsnet (…)”
Mențiuni ale catastrofei găsim și la Philon din Alexandria (aproape contemporan cu Strabon), la Josephus Flavius și chiar și în Coran, care – operă religioasă ca și Biblia – într-unul dintre versetele (surele) sale, pune distrugerea orașelor tot pe seama divinității.
O primă concluzie care se desprinde din aceste texte este aceea că, după toate probabilitățile, regiunea era într-adevăr fertilă și destul de populată.
De altfel, însăși Biblia, într-un pasaj referitor la o epocă anterioară catastrofei, vorbește de cei 5 regi din Sodoma, Gomora, Hadama, Seboim și Zoer, care s-au întâlnit în valea Siddim – Marea Sărată – spre a pune bazele unei alianțe militare. În Marea Sărată vom recunoaște Marea Moartă, ale cărei ape au un conținut foarte ridicat de săruri. Câteva scrieri apocrife menționează și ele cele 5 orașe asupra cărora „a căzut focul” și că terenurile pe care se aflau „încă fumegă, în semn de dispreț”…
În fond, nu este atât de important dacă erau 5 sau 13 – cum pretinde Strabon. Poate că erau 5 așezări mai importante, restul fiind mai modeste (poate rurale). Dintre acestea 5, ne spune Biblia, 4 au fost distruse și doar mica localitate Zoer, acolo unde s-a refugiat Lot, a fost cruțată. Dintre cele 4 distruse, Sodoma era fără îndoială cea mai importantă dintre așezări – fiind o cetate, de vreme ce era înconjurată de ziduri.
Cât despre Gomora, existența ei nu este deloc sigură. Sensul etimologic al numelui este acela de câmpie acoperită de ape, ceea ce i-a făcut pe unii cercetători (printre care și Richard Hennig) să nu excludă ipoteza că ar desemna numele șesului învecinat.
Așa-zisa ploaie de foc și pucioasă ne evocă, totuși, o erupție vulcanică. În Valea Iordanului și în împrejurimile Mării Moarte se află mai mulți vulcani, dintre care cea mai mare faimă o are Muntele Tabor – faimă datorată nu doar Bibliei, ci și istoriei mai recente, fiind locul unde, în 1799, Napoleon a obținut o strălucită victorie împotriva armatelor turco-arabe. Dar vulcanii din această regiune, de formațiune geologică foarte veche, sunt stinși de multe zeci de milenii (deci inactivi) și tociți de vreme – Muntele Tabor, situat la sud-est de Nazaret, nu mai măsoară astăzi decât 561 m, fiind mai degrabă un deal.
Totuși, nu este oare cu putință ca vreunul dintre acești vulcani să se fi trezit brusc, în urmă cu 3.500 sau 4.000 de ani și să fi intrat în erupție? Teoretic, firește că este posibil – vulcanologia cunoaște destul de numeroase asemenea cazuri de reluare a activității în regiuni vulcanice considerate stinse. Dar un eveniment geologic atât de recent ar fi trebuit să lase urme. Ori în regiune nu s-au găsit urme de lavă sau de alte materii care însoțesc de obicei erupțiile vulcanice.
Cercetătorii n-au renunțat însă atât de lesne la ipoteza vulcanică. Teologul protestant Hermann Gunkel (profesor la Halle și autor al unei istorii a literaturii israelite) șui istoricul Eduard Meyer (profesor la Berlin și autor al unor studii despre originile creștinismului) au încercat să rezolve contradicția dintre datele menționate în texte și datele geologice, în sensul că relatarea despre distrugerea Sodomei și Gomorei s-ar fi născut în Arabia, de unde a trecut în Palestina, găsindu-și loc și în Geneza din Biblie.
Ipoteza celor doi profesori germani găsește sprijin și în faptul că, de asemenea, alte povestiri biblice își au leagănul în Arabia, precum și în faptul că, totodată, se cunosc câteva cazuri de erupții vulcanice care au avut loc, în vremuri relativ recente, în Peninsula Arabică – între 1256 și 1276 s-a înregistrat o intensă activitate vulcanică în regiunea Medina, în 1824 a erupt vulcanul de pe insula Saddle, în 1834 cel de la Djebel Tair și exemplele pot continua.
Dar ipoteza este infirmată de faptul că nu doar tradiția biblică, ci și textele autorilor antici, menționează cu insistență acea Mare Sărată, care constituie un soi de reper al aproape tuturor relatărilor despre catastrofa care a distrus Sodoma și Gomora.
Această întindere de apă, cu ciudățeniile care fac din aceasta un monument al naturii, constituie probabil cheia enigmei. După părerea majorității geologilor, Marea Moartă a luat naștere în era terțiară, ca urmare a uriașei mișcări tectonice care a dus la formarea fosei (grabenului) est-africane. Scoarța terestră s-a prăbușit atunci, dând naștere la numeroase lanțuri de munți și vulcani, marilor lacuri africane, Mării Roșii, Mării Moarte, Lacului Tiberiada. La început, Marea Moartă era unită cu Lacul Tiberiada, însă, cu timpul, climatul deșertic, caracterizat printr-o rată ridicată de evaporare, le-a redus volumul, despărțindu-le și ridicându-le salinitatea.
Marea Moartă este cea mai adâncă depresiune de pe suprafața globului nostru – oglinda ei se află la 394 m sub nivelul mării. Lungă de 73 km, lată de 17 km, are un singur fluviu mai important care o alimentează – Iordanul – și nicio scurgere. Rata înaltă de evaporare a ridicat conținutul ei de săruri până la peste 22%, adică de 6 ori mai mare decât al oceanelor și de peste 10 ori mai mare decât al mărilor semi-închise (Marea Neagră are, de pildă, un conținut de săruri de 1,7 – 1,8%). Viața lipsește aproape complet în apele ei, astfel că numele de Marea Moartă i se potrivește cum nu se poate mai bine.
Bitumul de care vorbește Strabon se găsește, într-adevăr, în cantități destul de mari. De altfel, încă din vechime, aceste depozite asfaltice erau cunoscute – egiptenii foloseau bitumul de Iudeea în operațiile de mumificare. Conform unei teorii mai vechi, astăzi pusă în discuție de știință, bitumul din Marea Moartă ar proveni din descompunerea peștilor și altor vietăți care-i populau apele în vremuri foarte îndepărtate, înainte de ridicarea salinității, de unde concluzia că depozitul asfaltic natural n-ar avea nicio legătură cu procesul de formare a mării. Acest depozit se află la baza numelui prin care Marea Moartă este desemnată uneori în scrierile lui Josephus Flavius: Asphaltitis.
După părerea unor cercetători – printre care R. Hennig și Blanckenhorn – marea născută în epoca terțiară, prin prăbușirea solului, era mai puțin întinsă decât cea de astăzi, malul sud-estic fiind format de actuala Peninsulă El-Lisan, unde de altfel se înregistrează adâncimile cele mai mici. R. Hennig arată:
„Această regiune n-a fost, deci, acoperită de ape decât mai târziu. La începutul perioadei istorice era încă locuită și adăpostea mai multe așezări.”
Blanckenhorn, la rândul său:
„Solul din partea meridională a actualei Mări Moarte s-a prăbușit brusc. S-au deschis falii, înghițind orașele sau răsturnându-le pur și simplu și aruncându-le în străfundurile pământului, astfel încât Marea Moartă a putut acoperi întreaga regiune. (…) Nu putem lua cu seriozitate în considerare erupția unui vulcan aflat sub picioarele sodomiților și nici o inundație cu lavă incandescentă.”
Această ipoteză tectonică a lui Hennig și Blanckenhorn este foarte interesantă, dar nu explică ploaia de foc și de pucioasă din relatarea biblică și din alte texte antice. După părerea celor doi cercetători, o asemenea ploaie nici n-a existat, iar descrierea pe care o dă Strabon este cea mai aproape de adevăr. Iar acest adevăr trebuie căutat în însăși structura geologică a regiunii.
Regiunea Mării Moarte este bogată în izvoare termale, sulfuroase și carbonice, precum și în depozite asfaltice. Pe malul sudic al mării există chiar un izvor care răspândește un puternic miros de sulf – monument al naturii și obiectiv vizitat de nenumărați turiști. (Oamenii din partea locului pretind că, din pricina mirosului pătrunzător, păsările evită să zboare deasupra Mării Moarte – ceea ce este greu de crezut.)
Concluzia lui R. Hennig:
„Asupra Sodomei nu s-a abătut nicio ploaie de foc sau de pucioasă. Din sol au izbucnit tot felul de gaze care curând s-au aprins, de unde focul și fumul care au acoperit întreaga regiune.” Aceasta explică, arată cercetătorul german, și pasajul din Biblie în care se arată că Avraam „și-a îndreptat privirea spre Sodoma și Gomora și spre toată câmpia și iată că a văzut ridicându-se de pe pământ un fum, ca fumul unui cuptor.”
Este o ipoteză nu doar interesantă și conformă cu datele geologice, dar având și garanții de autenticitate – fiind emisă la începutul veacului nostru, ea a primit o anume confirmare în vara anului 1927, atunci când, ca urmare a unei mișcări seismice localizate la nord-est de Marea Moartă, în apropiere de Zerka, din sol au izbucnit mai întâi un nor de fum, apoi gaze care s-au aprins aproape instant, răspândind un puternic miros de sulf.
Nu este exclus ca problema distrugerii Sodomei și Gomorei să capete o rezolvare definitivă prin arheologie. În regiune se efectuează în permanență cercetări, iar descoperirile nu sunt deloc rare. Din când în când, unii arheologi se grăbesc chiar să anunțe că au descoperit ruinele Sodomei – așa s-a întâmplat în 1929, când o expediție arheologică a Institutului biblic al Vaticanului, condusă de Rene Neuville, a dezgropat, aproape de malul nord-estic al Mării Moarte, lângă Tel Gessul, un oraș antic al cărui nume nu figura în niciunul dintre textele cunoscute. De asemenea, în 1947-1957, când s-au descoperit așa-zisele Manuscrise de la Marea Moartă, unii cercetători au crezut că găsesc în aceste texte informații cu privire la amplasamentul Sodomei.
Trebuie însă să avem în vedere faptul că, dacă Sodoma și celelalte orașe distruse au fost într-adevăr acoperite de apele Mării Moarte, cercetările arheologice probabil că nu vor putea duce niciodată la rezolvarea problemei amplasamentului acestor așezări. Oricum, rămâne șansa de a descoperi orașul Zoer, în care s-a refugiat Lot și care a scăpat de distrugere. Relatările despre Lot, părintele amoniților și moabiților, revin cu insistență în numeroase texte, nu doar de origine biblică – la arabi, de pildă, Marea Moartă se numește Bahr Lut, adică Marea lui Lot.
Dacă ar fi să dăm crezare textelor, orașelor Zoer (eventual și Sodoma) trebuie căutat pe malul sudic sau sud-estic al Mării Moarte, într-un loc pe care Josephus Flavius a mai apucat să-l viziteze în urmă cu 2 milenii. De aceeași părere este și R. Hennig:
„Tradiția biblică ne pune la dispoziție încă un argument în sprijinul acestei teorii – soția lui Lot, fugind de catastrofă, s-a întors să privească, în ciuda opreliștii divine și, drept pedeapsă, a fost prefăcută în statuie de sare. Acest episod este lesne de explicat. Malul meridional al Mării Moarte e presărat cu stânci de sare, cu forme ciudate și schimbătoare sub acțiunea vântului și fenomenelor atmosferice. Cu puțină imaginație, multe dintre aceste blocuri de sare ajung să semene cu siluete de oameni sau de animale. Una dintre ele, care fără îndoială seamănă cu o statuie a unei femei, a stat la originea povestirii despre soția lui Lot. Până astăzi arabii desemnează o rocă de sare, djebelul Usdum (Usdum însemnând Sodoma) ca fiind soția lui Lot. Știința și istoria sunt de acord – problema Sodomei și Gomorei poate fi considerată rezolvată.”
În ceea ce ne privește, nu vom merge chiar atât de departe. Vom reține ca foarte probabilă o surpare de origine tectonică și faptul că ploaia de foc și de pucioasă nu era, de fapt, o ploaie, adică nu venea de sus, ci se datora unor emanații de gaze sulfuroase care s-au aprins.
Cât despre elucidarea definitivă a enigmei, ne rămâne doar să sperăm că aceasta va fi realizată de arheologie, care nu de puține ori ne-a surprins prin descoperiri absolut neașteptate.
