Creştinismul a ascuns doctrina reîncarnării. Ce interese are Biserica?
Se ştie deja că oamenii nu cred, oficial, în reîncarnare. Dar oare aşa a fost de la început sau acest fenomen a fost şters din textele biblice? Căci Evangheliile au suferit numeroase modificări de-a lungul timpului.
Amintim capitolul IX din loan, episodul cu orbul din naștere. Discipolii îl întreabă pe lisus:
„Învățătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?”
Astfel, această întrebare a discipolilor arată că aceștia credeau că te poți renaște infirm din cauza păcatelor comise anterior.
Răspunsul lui lisus:
“Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” – ceea ce nu răspunde clar întrebării puse de discipolii săi.
Mai este și povestea întoarcerii lui llie, care apare în mai multe pasaje din Evanghelie. În Matei (capitolul XVII), discipolii îl întreabă pe lisus:
“Pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi llie?”
Iar Hristos răspunde:
“llie într-adevăr va veni și le va așeza la loc pe toate. Eu însă vă spun vouă că llie a și venit, dar ei nu l-au cunoscut.” Textul de aici implică în mod absolut faptul că discipolii credeau în întoarcerea fizică, deci în reîncarnare.
Evangheliile recunoscute oficial astăzi nu sunt decât o selecție din toate cele câte au fost scrise, reflectând diversele fațete ale învățăturii lui lisus. Au fost regăsite în Egipt, la Nag Hammadi, manuscrisele creștinilor gnostici. Doctrina gnosticilor susținea vehement reîncarnarea. Gnosticii râdeau de naivitatea creștinilor romani care credeau că prin câteva ore de martiriu își vor asigura un loc veșnic de-a dreapta Atotputernicului! Ei, în schimb, știau că perfecțiunea se obține abia după mai multe vieți de purificare.
Secolul Vl-lea d.Hr.; în vremea aceea, Biserica, aliata statului, a pierdut în sanctitate ceea ce a câștigat în putere politică. Împărăteasa Teodora a vrut să fie divinizată după moarte, ca vechii împărați romani. Un lucru o neliniștea: învățăturile lui Origene, marele specialist creștin al reîncarnării. Conform acestuia, cei care și-au asasinat aproapele se vor reîncarna pentru a-și plăti crimele. Ori Teodora avea și ea mâinile pătate de sânge.
Împăratul lustinian, soțul Teodorei, convoacă deci, în anul 553, al doilea consiliu al Constantinopolului – pentru a condamna o serie de idei provenite de la Origene. Papa și episcopii, înspăimântați, semnează și votează tot ce li se cere: teribilul cuplu imperial asasinase deja cel puțin doi papi și câțiva episcopi, fără a mai pune la socoteală ecleziaștii, persoane așa-zis „mărunte” ale acelor vremuri.
Dar aceste decrete, promulgate sub presiune, sunt nule din punct de vedere canonic. În plus, trebuie să remarcăm faptul că acest consiliu – nu mai mult decât oricare altul – nu a condamnat reîncarnarea în sine, ci doar referirile la reîncarnare. Acest succes politic imperial a avut drept consecință o revizuire „la sânge” a Evangheliilor, din care au fost șterse orice mențiuni ale reîncarnării. Iat[, deci, motivul pentru care a dispărut din catehismele noastre după secolul Vl…
