De la paleoastronautică la OZN-uri. Ipoteza contactului speciei umane cu civilizațiile cosmice
Când a apărut (în 1960), cartea lui Louis Pauwels și Jacques Bergier – Dimineața magicienilor (Le matin des magiciens) – a stârnit senzație.
S-a vorbit atunci despre realismul fantastic, s-au dus ample discuții în presă și a urmat o avalanșă de lucrări similare care au constituit (majoritatea) ceea ce ne-am obișnuit să numim best-sellers.
Și, cu toate acestea, ideile celor doi nu erau chiar pe de-a-ntregul inedite – un autor american, Charles Fort, dezvoltase unele dintre aceste subiecte în Cartea Damnaților (The Book of The Damned) cu 4 decenii în urmă.
Mai mult decât atât, cu 1 an înainte apăruse cartea sovieticului M. M. Agrest, Cosmonauții antichității, în care se folosea pentru prima oară un termen care ulterior va prolifera rapid în aproape toate țările lumii: paleoastronautica.
Această avalanșă de lucrări – care încercau să explice numeroase enigme ale unor civilizații străvechi printr-un posibil contact cu mesagerii unor civilizații superior dezvoltate, venite din alte lumi – a atins o primă culme către sfârșitul deceniului al 7-lea al veacului nostru, perioada în care opinia publică era mai receptivă ca oricând la asemenea teorii. Fusese lansat și primul satelit artificial al Pământului, apoi primul om în Cosmos, apoi primul pământean pe Lună…
În 1919, când a apărut lucrarea lui Paul Fort, această receptivitate nu exista – călătoriile cosmice păreau de domeniul fantasticului, fiind un vis îndepărtat pentru omul care abia reușise, cu câțiva ani în urmă, să se ridice de pe sol cu un aparat mai greu decât aerul.
Realismul fantastic – în general – și paleoastronautica – în special – și-au găsit adepți peste tot: Serge Hutin și Raymond Charoux în Franța, M .M. Agrest, Viaceslav Zaițev și Alexandr Kazanțev în URSS, Erich von Daniken în Germania, Carl Sagan și Arthur C. Clarke în SUA sunt printre numele cele mai cunoscute, dar această listă bibliografică poate continua, ea cuprinzând zeci, chiar sute de lucrări.
Ipoteza paleoastronautică a fost extinsă și asupra unor fenomene neexplicate din vremurile mai recente, astfel că A. Kazanțev, J. Baxter și Th. Atkins (dar și alții) au fost înclinați să explice și marea explozie de la Tunguska, din 1908, prin dezintegrarea unei astronave, Charles Berlitz menționează, de asemenea, și această ipoteză în încercarea de a explica disparițiile enigmatice a navelor în zona Arhipelagului Bermudelor. Cât despre așa-zisele farfurii zburătoare (OZN-uri), lucrările care le atribuie originea extraterestră sunt și ele cu sutele – drept care teoria paleoastronautică nu mai este exclusiv paleo, ci are tendința vădită de a deveni și neoastronautică. De altfel, Carl Sagan (Universitatea Harvard, SUA) nu exclude existența unor contacte repetate între civilizația noastră și civilizațiile cosmice.
Care sunt, prin urmare, enigmele pe care respectivii autori își propuneau să le rezolve prin ipoteza paleoastronautică?
Într-un studiu temeinic documentat, scris cu acuratețe și probitate științifică, Gheorghe N. Popescu distingea nu mai puțin de 6 categorii de teme abordate de adepții acestei ipoteze și anume:
- cultural-narative
- istorico-geografice
- antropologice
- științifice
- tehnologice și
- cultural-artistice.
În cadrul acestor teme, ipoteza paleoastronautică ar explica unele enigme din Biblie, precum: distrugerea Sodomei și Gomorei printr-o explozie atomică, ridicarea la cer a lui Enoch ca fiind, de fapt, descrierea decolării unei nave, vedeniile lui Ezechiel care descriu, de fapt, apariția și aterizarea unei nave cosmice, etc.
Apoi, unele imagini rupestre din Tassili – precum figurile pe care Henri Lhote le-a botezat ”marțieni” (una fiind îmbrăcată în costum de cosmonaut) și ”oameni cu nimb” (cască de astronaut) – și alte imagini misterioase din peșterile Californiei, Scandinaviei, de la Val Camonica (Italia) și din Pirinei.
De asemenea, unele icoane medievale care ar reda -în aceeași manieră și printr-o tulburătoare coincidență – aceiași ”oameni cu nimb”. Prezențe inexplicabile legate de tehnologii elaborate abia după milenii, cum ar fi coloana de fier care nu oxidează (Delhi, India), cubul de fier din era terțiară (Salzburg, Austria), lentilele de cristal șlefuite (găsite în Irak și Egipt) ș.a.
Mecanisme și obiecte de artă ce stau drept mărturii ale unor tehnologii mult mai târzii, precum ceasul din Antikithera cu sistemul său complicat de rotițe și arcuri, craniul de cristal găsit în Honduras (Belize) și care acționează hipnotic asupra privitorului, baterii electrice cu pile uscate (descoperite în Irak), etc.
La acestea, adepții ipotezei paleoastronautice mai adaugă presupuse mecanisme de ridicare, transport, etc. care ar justifica posibilitatea amenajărilor și construcțiilor din Giza (Piramida lui Kheops), Baalbek (uriașa lespede Hajar-el Houble), Nazca (enigmaticele contururi vizibile doar de la mare înălțime) și ar constitui o posibilă explicație a construcțiilor ciclopice caracteristice culturilor precolumbiene (Maya, Inka, Tiahuanaco).
Totodată, unele lucrări cartografice vechi (harta lui Piri Reis și altele), pe care sunt conturate marginile Americii înainte de descoperirea ei, precum și Antarctica (fără calota ei de gheață) ar avea la origine observațiile (poate chiar imaginile) făcute de la mare înălțime, dintr-o astronavă.
Problematica paleoastronauticii este, deci, foarte vastă, iar enumerarea de mai sus ar putea continua pe multe pagini, deoarece, în concepția adepților acestei teorii, tot ce este (sau pare) inexplicabil se explică, de fapt, foarte simplu, în clipa în care accepți existența unuia sau a mai multor contacte cu civilizațiile extraterestre avansate (deci cu mult dezvoltate, superioare nouă).
Mai mult decât atât, tot pe seama paleoastronauticii pot fi puse și problemele fundamentale precum: originea extraterestră a speciei umane, apariția religiei și a reprezentărilor cu caracter religios (imaginile zeilor ar fi, de fapt, imaginile astronauților antici veniți din alte lumi și posesori ai unor tehnologii capabile să făurească minuni) – la care se adaugă așa-zisa teorie a ”civilizațiilor fără copilărie” (Carl Sagan avansează ipoteza conform căreia astfel ar fi apărut brusc cultura sumeriană, cu uimitoarele, dar incontestabilele ei realizări în domeniul urbanizării și irigațiilor, al matematicii și astronomiei).
Asistăm, așadar, la apariția unui nou și straniu soi de creaționism, având tendința de a minimaliza înseși principiile evoluționismului. Am putea spune, deci, că acest creaționism paleoastronautic – respectiv această ipoteză – l-ar putea face pe Darwin să se răsucească în mormânt.
Prin urmare, altfel spus, extratereștrii sunt cei care ne-au învățat pe noi, locuitorii unei planete mici și neînsemnate pe care am botezat-o Terra, să deplasăm greutăți uriașe, să clădim piramide, temple și palate, să irigăm ogoarele, să ne exprimăm gândurile în scris, să cioplim (sculptăm) blocuri enorme de piatră și să pictăm pereții peșterilor, să ne măsurăm planeta, să conturăm cu precizie continente pe hărți, să topim fierul și să-i extragem sulful, să șlefuim lentile și să construim pile electrice, să ne făurim chipuri cioplite și să ne închinăm lor – și multe, multe altele.
Și iată cum în trecutul nostru nu mai există enigme, iar ceea ce până nu de mult părea ciudat, bizar, straniu, uluitor, anacronic, inexplicabil, imposibil, etc. apare, deodată, într-o lumină care limpezește totul.
