Descoperirile arheologice din Asiria și Mesopotamia care coincid cu datele din Vechiul Testament

Cercetările arheologice din Asiria și Babilonia (sau Mesopotamia) pot servi ca material extra-biblic pentru teologii care studiază isto­ria popoarelor din această parte a lumii, în contextul scrierilor Vechiului Testament.

Prin mijlocirea textelor biblice, aceștia știu că în Mesopota­mia a trăit o perioadă patriarhul Avraam, al cărui nume apare în textele cuneiforme de aici sub forma de A-ba-am-ra-ma sau A-bara-ma. Patriarhul evreu a conviețuit alături de alte neamuri descen­dente din același arbore genealogic, adică semiții, care s-au infiltrat prin­tre sumerieni, existenți încă din mileniul IV î.Hr., iar din mileniul III î.Hr. au devenit populația preponderentă, cu un rol deosebit în istoria antică.

Anunt

Pe locul fostei localități Nuzi, situată la sud-vest de Arrapha (Irak), între anii 1925-1931 arheologii au descoperit o așezare care depășește în vechime anul 3000 î.Hr., locuită de o populație acadeană, numită gasur. Majoritatea locuitorilor de aici erau hurriții, de la care au rămas cele 4.000 de tăblițe cuneiforme, datând din anii 1500 – 1400 î.Hr., care formează materialul cel mai important față de ruinele templului, palatului, caselor particulare și obiectelor de ceramică.

Tăblițele de la Nuzi sunt deosebit de importante pentru Vechiul Tes­tament, deoarece acestea vorbesc despre diferite acte juridice asemănătoa­re cu cele existente la patriarhii Vechiului Testament. Dintre aceste acte, amintim contractul de căsătorie – când mireasa declara în fața martorilor, în asentimentul fratelui său, că acceptă să devină soție; dreptul primului născut și binecuvântarea.

Una dintre clauzele contractului de căsătorie prevedea obligația femeii sterile de a aduce o soție-sclavă soțului său, iar copiii rezultați din această uniune să fie crescuți de ea ca pe proprii săi copii. În cazul în care soția legi­timă avea urmași, nu se mai încheia acest contract, deoarece soțul nu mai putea să-și ia o a doua soție, iar această formalitate se încadra în actul de adopție.

O situație similară a existat în vremea patriarhilor, menționată în Vechiul Testament, atunci când Sara, în conformitate cu acest obicei, a dat-o lui Avraam de soție pe Agar egipteanca, roaba ei (Fac. 16, 1-3). Acest obicei se pare că a fost respectat chiar și pe la anul 1100 î.Hr. de către egipteni, iar în secolul VII î.Hr. de către locuitorii asirieni din Nimrud.

Tot în legătură cu actul căsătoriei de la Nuzi, specialiștii subliniază asemănarea dintre acel errebu și faptul că mulți bărbați sunt prezentați cumpărându-și soțiile de la socrii lor. Așa a făcut și Moise, luând de soție pe Sefora, precum și mulți alții amintiți în Vechiul Testament.

Datorită textelor juridice consemnate pe tăblițele de la Nuzi, exe­geții au putut explica referințele biblice în care Avraam și Isaac au de­clarat în fața regilor Egiptului și Gherarului că soțiile lor sunt surori. În conformitate cu prevederile acestor pre­scripții cu caracter familial, soția putea fi ca o soră în același timp față de soțul său, calitate pe care o obținea atunci când era dată spre căsă­torie de fratele său natural sau adoptiv. Persoanele care se încadrau în această categorie – de soții-surori – se bucurau de anumite privilegii spe­ciale, atât în societate, cât și în fața instanței judecătorești, iar cele mai multe cazuri erau întâlnite la femeile provenite din înalta clasă socială.

Anunt

Prin urmare, acest obicei hurrit ne ajută să înțelegem din ce cauză pa­triarhii Avraam și Isaac au declarat în fața străinilor că soțiile lor le sunt surori; Sara, pentru că era fiica adoptivă a lui Terah și nu a soției sale; iar Rebeca, deoarece fusese dată spre căsătorie de către Laban, fratele său.

Hurriții, popor nesemit, prin intermediul cărora hitiții au cunoscut cultura asiro-babiloneană și tot prin mijlocirea lor au pătruns chiar în Țara Sfântă, în mod neorganizat, în mileniul II î.Hr., aveau obiceiul conform căruia fratele trebuia să-și dea consimțământul și tot el aranja cele nece­sare pentru căsătoria surorii sale, ceea ce înseamnă că această practică se poate raporta chiar la textele biblice (Fac. 24, 24-53).

Viitoarea noră era tratată de familia socrului ca o fiică din Arrapha. De asemenea, hurriții erau foarte duri față de văduva necăsătorită, măsură tot atât de aspră după cum constatăm și în scrierile profetice. La fel se manifesta și în cazul în care o femeie ataca un bărbat. Această faptă era pedepsită cu tăierea unui deget.

Actul de adopție se încheia la Nuzi doar atunci când într-o fami­lie nu existau urmași, iar cel ce beneficia de această situație, cu toate că era un străin, trebuia să asigure cele necesare vieții atunci când părinții săi nenaturali ajungeau la zilele bătrâneții. Copilul adoptiv, totodată, avea îndatorirea ca, după decesul celor care l-au înfiat, să îndeplinească riturile fune­rare și să asigure permanența familiei și a patrimoniului, chiar dacă el era un moștenitor indirect.

După opinia unor teologi, acest act al adopției a fost pus în legă­tură și cu mențiunile biblice referitoare la căsătoria lui Iacob care s-a dus în Mesopotamia să ia de soție pe una dintre fiicele lui Laban, fiul lui Batuel arameul și fratele mamei sale.

Pentru contractarea căsătoriei, viitorul socru al patriarhului evreu n-a respectat prevederile din actul adopțiunii; de aceea, Iacob a fost obli­gat să-i slujească 14 ani ca să poată lua de soție pe Rahela și pe Lia, iar Laban, la rândul său, a fost îndatorat să plătească o simbrie.

Dreptul primului născut, consemnat în textele biblice (Facerea, 25, 31-34; 27, 36) apare și în tăblițele cuneiforme, în care este vorba despre pier­derea acestui drept de către cel care îl vinde fratelui său pe o livadă sau gră­dină, descriere ce se apropie de cele relatate de Moise, atunci când Esav, de bună voie, a renunțat la prerogativele ce le avea față de Iacob (Fac. 25, 33).

Studiind toate actele de la Nuzi și Arrapha, specialiștii au constatat faptul că în cele referitoare la dreptul primului născut, nu se amintește în mod clar rolul tatălui sau al mamei văduve în acordarea acestor drepturi. În perioada patriarhilor, fixarea acestui drept rămânea la lati­tudinea capului de familie care, ținând seama de abaterile grave ale celui care era primul între frații săi, îl oferea celui care merita. Așa a fost și cazul lui Ruben care, în urma comportării sale necorespunzătoare, și-a pierdut dreptul de prim născut, pe care tatăl său l-a dat fratelui mai mic.

În tăblițele de la Nuzi, ca și în cele de la Arrapha, dreptul primului născut consta în primirea unei duble părți de moștenire, prevedere ce apărea atât în legile asiriene, cât și în textele biblice.

Din descoperirile făcute pe pământul Mesopotamiei rezultă că po­poarele care au locuit pe acele tărâmuri nu au influențat în vreun fel religia și pe aghiografii Vechiului Testament. Popoarele respective au fost idolatre, pe când poporul Israel și-a menținut întotdeauna, cu excepția unor regi care au căzut în idolatrie, religia monoteistă a strămoșilor.

Anunt

Unele teme comune Vechiului Testament și literaturii popoarelor orientale se datorează revelației primordiale, transmisă pe cale orală din generație în generație. Unele legi prin care se reglementează relațiile familiale și sociale sunt într-adevăr asemănătoare, dar spiritul care le străbate, precum și scopul pe care-l urmăresc, sunt diferite.

Lasa un comentariu

comentarii

Anunt
error: Content is protected !!