Dosarul A: descoperirile de la Solnhofen. Misterul reptilelor zburătoare
Au existat numeroși oameni de știință cărora le-a fost foarte greu să admită existența unor reptile zburătoare – mai mult decât atât, aceștia chiar refuzau acceptarea ideii că asemenea vietăți ar fi putut trăi vreodată.
În această privință este caracteristică povestea descoperirilor de la Solnhofen – pe care ziariștii de la mijlocul veacului trecut au numit-o “Dosarul A” – poveste care merită a fi relatată pentru multiplele sale implicații.
Evenimentul a avut loc la puțină vreme (numai 2 ani) de la apariția lucrării lui Darwin, Originea speciilor, 1859, care a provocat discuții aprinse între naturaliști.
Noua teorie, care revoluționa toate domeniile științelor naturii, avea partizani înflăcărați, dar și dușmani înverșunați, iar o bună parte a oamenilor de știință încă nu îndrăzneau să ia o atitudine hotărâtă. Într-o zi din vara anului 1861, a sosit vestea că în masivul de piatră de lângă Solnhofen, un orășel din Bavaria, s-a găsit întipărit un animal care pe de o parte avea pene și aripi – deci caracter de pasăre – iar pe de altă parte păstra trăsături tipice reptilelor. Un fel de mijlocitor între pasăre și șopârlă, în măsură să demonstreze în mod concret justețea teoriei darwiniste.
Deși resturile scheletului erau destul de amestecate, se distingeau clar două aripi, un fragment din șira spinării, un picior de pasăre și o coadă lungă, cu multe vertebre, de-a lungul căreia penele erau așezate precum frunzele de ferigă. Din păcate, gâtul și capul nu se păstraseră imprimate în piatră.
Amprenta păsării-șopârlă fusese găsită pe terenul unui medic din Solnhofen, Ernst Haberlein, care, având un pronunțat spirit comercial, a oferit-o spre vânzare pentru o sumă considerabilă (14.000 mărci).
Înainte ca învățații germani să-și poată da seama de valoarea descoperirii și înainte de a putea întreprinde unele demersuri pentru procurarea sumei cerute, calcarul a fost achiziționat de Muzeul Britanic din Londra, la îndemnul renumitului paleontolog englez sir Richard Owen.
În Germania nu rămăsese decât o schiță, destul de aproximativă, întocmită din memorie de naturalistul Oppel, fiindcă Haberlein nu îngăduise să se facă vreo fotografie sau vreun desen la fața locului. Astfel, pe baza acestei schițe, zoologul Andreas Wagner din Munchen a făcut o descriere a misteriosului animal, pe care l-a numit Griphosaurus.
Acesta era de părere că e vorba despre o reptile cu pene, însă în 1863 Owen a publicat prima descriere amănunțită a ciudatei vietăți imprimate în calcarul de la Solnhofen, insistând asupra caracterelor ei tipice de pasăre. Cu o înaltă probitate științifică, Owen a acceptat colaborarea oamenilor de știință germani, cu ajutorul cărora și-a continuat cercetările.
De altfel, numele pe care l-a primit ulterior pasărea jurasică de la Solnhofen a fost propus de naturalistul german Hermann Meyer: Archaeopterix (“pasăre antică”), numele sub care este cunoscută de atunci naturaliștilor din întreaga lume, de mai bine de un veac.
Arheopterix-ul a oferit adepților lui Darwin o dovadă decisivă în sprijinul teoriei lor. Acest strămoș al păsărilor avea aripi – cu toate că nu erau nici pe departe atât de dezvoltate ca cele ale păsărilor de astăzi – la care laba din față era complet transformată în aripă, pe când arheopterixul și-a păstrat, la extremitatea aripii, ghearele care foloseau la apucat – trei gheare cu unghii, ca la șopârle.
De reptilă amintește și forma vertebrelor coloanei vertebrale, ca și coada lungă, formată din 20 de inele care se alungeau și se subțiau către vârf. Totuși, inelele acestei cozi de reptilă aveau câte două pene în părți. Ori se știe faptul că scheletul cozii oricărei păsări actuale se compune din cel mult 9 vertebre scurte și se sfârșește cu un oscior cu o formă specială, din care penele se răspândesc radial, ca la eventai.
Așadar, în ciuda opoziției înverșunate a adversarilor darwinismului, era limpede că ceea ce arheopterix-ul târa după el era o coadă de șopârlă – dovadă a faptului că păsările se trag din reptile. Arheopterix-ul – această „verigă a minunatului lanț al vieții”, cum îl numea Owen – a devenit o armă eficace la îndemâna celor mai buni oameni de știință, iar descoperirea de la Solnhofen a fost considerată un eveniment de seamă în istoria dezvoltării științelor biologice.
În anul 1877 – la 16 ani, deci, de la descoperirea din Solnhofen – același Haberlein, care exploata carierele de piatră din regiune, a găsit un nou arheopterix încrustat în calcar, lângă Eichstatt, la numai 3 ore distanță de locul primei descoperiri.
De data aceasta, medicul-negustor nu a mai cerut 14.000 mărci, ca prima oară, ci 36.000 mărci – la noul exemplar erau păstrate în perfectă stare capul și gâtul, penele de asemenea, iar diferitele părți ale scheletului nu mai suferiseră o deplasare, ci erau la locul lor.
Expusă într-un muzeu din Berlin, studiată de Wilhelm Dames, noua placă litografică arăta limpede faptul că Arheopterix-ul avea cap de pasăre, dar și dinți pe ambele maxilare, cum nu se găsesc la niciuna dintre speciile de păsări care trăiesc astăzi. Dinții păsării jurasice erau încă o moștenire de la reptile.
Studiul lui Dames a completat și a închis “Dosarul A” – nume sub care ziarele vremurilor caracterizau cercetările, discuțiile și polemicile aprinse duse în legătură cu arheopterix-ul. Astfel, până și cei mai înverșunați dușmani ai darwinismului au fost nevoiți să-și recunoască înfrângerea și să admită faptul că, în urmă cu aproximativ 150 de milioane de ani, trăise o reptilă zburătoare, mai exact o pasăre cu caracter de reptilă.
Prin urmare, s-au stabilit două lucruri, mai presus de orice îndoială:
– în primul rând că păsările-reptilă au existat cu adevărat cândva (Archeopterix) – după cum a dovedit descoperirea de la Solnhofen [și, mai târziu, și altele, din diferite locuri] și
– în al doilea rând, că reptile înzestrate cu organele necesare zborului (plutirii) [Draco volans] există și astăzi – iar pentru a le vedea nici măcar nu este nevoie să ne deplasăm în insulele din sud-estul Asiei, căci acestea se găsesc și în marile grădini zoologice din Europa, precum și în muzeele de istorie.
Pe de altă parte, diverse texte științifice medievale – Gesner, Cardan, Kircher, Aldrovandi, Belon ș.a. – ne fac să nu excludem posibilitatea ca, până nu demult (a doua jumătate a secolului XVII), asemenea reptile înaripate au trăit și în alte părți ale lumii, în nord-estul Africii și poate chiar și în sudul Europei.
