Enigmatica piatră Cap de Cosmonaut. Sculptura neolitică – descoperită în România – care zdruncină istoria

Piatra denumită Cap de Cosmonaut – una dintre cele mai misterioase sculpturi neolitice descoperite în România, pe malul Oltului.

 

Înainte de toate, să facem o scurtă introducere în lumea trovanților.

Probabil cu toții ne aducem aminte – din copilărie, de la țară – de faptul că mulți oameni adunau tot felul de pietre de prin albiile râurilor și le puneau, la vedere, în fața stâlpilor de la poartă, prin curți și grădini, la capătul scărilor, lângă fântâni sau la margine de drumuri. Ardelenii puneau uneori aceste bizare pietre și în cimitire, la căpătâiul mormintelor celor dragi plecați în neființă.

Aceste pietre au fost numite microliți (micro – mic și lithos –  piatră). În realitate însă, nu sunt tocmai mici, dimpotrivă, ele putând atinge uneori greutatea de o tonă sau chiar mai mult.

Însă poartă acest nume pentru a fi deosebite de megaliți.

Iar acestor pietre li se mai spune și trovanți.

 

Ce sunt trovanții?

Termenul de trovant a apărut pentru prima dată în lucrarea naturalistului Gheorghe Murgoci, Terțiarul din Oltenia (1907).

Conform geologilor, trovanții reprezintă niște conglomerate, formate în solurile nisipoase și în cele ce prezintă stratificații de gresie bogate în carbonat de calciu.

Geologii spun că trovanții au același mod de formare precum perlele, totul pornind de la un bob de nisip care continuă să se mărească.

Conform specialiștilor, adăugarea sedimentară nu presupune un fenomen de natură organică, dar se admite faptul că există un punct de materie organică de la care pornește creșterea sedimentară, pe care îl îmbracă și, de multe ori, căruia îi copiază și forma.

Această predilecție de a imita organismele vii este considerată o ”curiozitate geologică”. Pietrele vii au fost considerate, în trecut, fosile de plante sau de animale.

În România, trovanți se găsesc în județul Vâlcea, la Costești existând un muzeu al trovanților în aer liber, aflat în Patrimoniul UNESCO, pe Dealul Feleacului (lângă Cluj), dar și lângă Sibiu, în Hunedoara sau în Bacău și Suceava.

Formele stranii care s-au format, în urmă cu aproximativ 15 milioane de ani, în comuna vâlceană Costeşti, au aprins imaginaţia oamenilor, nu puţini fiind cei care au încercat să explice modul de formare a trovanţilor şi să dezlege misterul creşterii acestora în dimensiune la contactul cu apa.

Cunoscuţi în popor şi sub denumirea de  ”dorobanţi”, ”bălătruci”, ”pietre vii” sau ”pietre care cresc după ploaie”, trovanţii au forme ciudate şi mărimi diferite, începând de la câţiva centimetri și putând ajunge până la câţiva metri.

Câmpul cu trovanţi din Costeşti este uşor de găsit de toţi cei care au drum spre Târgu Jiu, rezervaţia naturală fiind situată la aproximativ 40 de kilometri distanţă de Râmnicu Vâlcea, pe marginea DN 67.

Trovanţii din Costeşti au început să fie studiaţi imediat după Revoluţie, dar au ajuns atracţie turistică abia în 2005, după ce zona în care s-au format a fost declarată Rezervaţie Naturală.

Unii spun că fiecare ploaie abundentă face ca ”pietrele vii” să mai crească în dimensiune cu câţiva milimetri şi chiar să se deplaseze dintr-un loc în altul. Potrivit acestora, trovanţii au un conţinut mare de săruri minerale care, în condiţii de umezeală, fac ca nisipul să se umfle.

Muzeul Trovanților a fost înființat în 1996, de un colectiv al Facultății de Geologie și Geofizică București – Societatea pentru Protecția Mediului Geologic.

În 2006, printr-o hotărâre guvernamentală, a devenit Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor, având o suprafaţă de un hectar.

Zona protejată este, de atunci, în custodia Asociaţiei Kogayon, organizaţia non-guvernamentală de protecţie a mediului, care numără aproximativ 200 de membri – toţi voluntari – şi a derulat până în prezent proiecte în valoare de peste 300.000 de euro.

Localitatea Costeşti este singurul loc din Europa unde există o rezervaţie naturală a formaţiunilor geologice care sunt rezultatul unor cimentări produse în urmă cu milioane de ani.

Și în Buzău, în localitatea Ulmeț, Bozioru, există Babele de la Ulmeț – niște pietre uriașe, cu forme stranii. Bătrânii din Ulmeț spun că așa-zisele pietre vii au puteri miraculoase și, de asemenea, îl înveselesc pe omul supărat.

Una dintre poveștile păstrate de localnici menționează un om care-și muncea pământurile lângă un trovant. Acesta a auzit un zgomot straniu, ca un zbârnâit și a rămas ca paralizat, neputând să se mai miște pentru a identifica sursa zgomotului. Când a ieșit din acea stare bizară, a observat că trovantul se urnise din loc. Omul a anunțat localnicii, care au sosit a doua zi la locul cu pricina. Dar, peste noapte, iarba de sub fostul loc al trovantului se regenerase, fără să rămână vreo dovadă clară a deplasării pietrei. Iar de atunci, a devenit un obicei ca localnicii să măsoare, în mod regulat, distanța de la trovant la Bâlca – un bazin de captare a apei – și au constatat că, o dată la 7 ani, trovantul se deplasează cu 1-2 metri.

 

[Asemănări cu sculpturile lui Brâncuși. Fotografii preluate din cartea Enigme în jurul nostru, Silviu N. Dragomir]

 

Misterul sculpturilor lui Brâncuși

Oare de unde au românii acest cult al pietrelor?

Unii susțin că acest obicei provine dintr-un cult deosebit, răspândit odinioară la pelasgii care populau de la începutul neoliticului spațiul carpato-dunărean. Peste pelasgi s-au suprapus tracii, ca strat etnic, aceștia fiind cei care ar fi înglobat cultul pietrei, venerând megaliții carpatici, pe care i-au multiplicat în dolmene și menhire.

Alții spun că asemenea pietre imense sunt de factură antropică. Scepticii contestă însă amestecul factorului uman în realizarea acestor pietre.

Țăranii aflați în căutare de piatră de construcție, atunci când găseau un microlit nu-l spărgeau, ci își înfrumusețau cu el gospodăria. Uneori, ei cumpărau acești bolovani, plătind sume frumușele sau dădeau la schimb damigene cu băutură ori alte bunuri.

Unor microliti găsiți la suprafață li se poate acorda numele de ”joc al naturii”, însă multe alte pietre din gresie, având mărimi și forme extrem de variate și stranii, au fost scoase la iveală cu ocazia săpăturilor arheologice, fiind găsite în morminte, alături de urme materiale aparținând vechilor populații de pe teritoriul țării noastre (un exemplu ar fi Idolul tăcerii din Muzeul Bistrița).

Unii artiști vizuali sunt absolut convinși că trovanții ar fi fost o sursă de inspirație pentru Brâncuși, născut la Hobița, în județul Gorj, la mică distanță de Costești.

Despre opera sa Măiastra, se spune că ar semăna cu o stâncă megalitică din Rodna; despre Coloana Infinitului că se aseamănă cu Columna Cerului, un alt megalit; iar sculptura Sărutul – cu Sărutul Babelor, megalit din muntele Babele din Bucegi. Poarta Sărutului s-ar asemăna cu Portalul din Cheile Râmețului sau cu Poarta Omului de la Cozia; Masa Tăcerii – cu Masa lui Vodă (sau Masa Șezii), megalit antropic aflat pe măgura Zboina Verde din Munții Vrancei.

Se mai spune că Brâncuși avea o pasiune pentru colecționarea microliților.

Crescut într-un mediu rural, marele Constantin Brâncuși poseda, încă din tinerețe, un deosebit cult al pietrei.

Există și o anecdotă, repovestită de sculptorul Vasile Blendea:

”Într-o manevră spre munte, Brâncuși a găsit un bolovan pe care l-a cărat cu el în raniță până la regiment, în Târgu Jiu, în glumele soldaților care îl însoțeau. La regiment, în timpul liber, s-a pus să-l cioplească cu dalta și ciocanul și până la urmă a scos din bolovan un cap de om, de se mirau soldații și gradații.”

De asemenea, în vremea cât a lucrat la ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, Brâncuși a adunat o mulțime de pietre de râu, aranjându-le cu grijă prin grădina casei în care locuia la acea vreme. Există și o fotografie a unui microlit (Somnul), cules și pus în valoare de însuși Brâncuși.

Deși este posibil ca celebrul sculptor să nu fi văzut toți acești megaliți, este foarte interesantă asemănarea lucrărilor sale cu elementele care se regăseau în natură.

Trebuie să amintim și faptul că microliții prezintă o mare putere de atracție pentru intelectuali. Un astfel de exemplu este și cel al colecției făcute de studenții de la Facultatea de Geologie, microliti-trovanți pe care i-au ”plantat” în mica grădină din fața Casei Studenților din București.

Un alt exemplu este acela al impresionantei colecții deținute de poetul Ion Gheorghe, precum și colecțiile altor intelectuali.

 

[Piatra Cap de Cosmonaut. Fotografie preluată din cartea Enigme in jurul nostru, Silviu N. Dragomir.

Autorul fotografiei: prof. Călin Turcu]

 

Misterioasa piatră Cap de Cosmonaut

În vara anului 1971, atunci când se făceau excavările pentru fundația barajului de pe Olt, la Râmnicu Vâlcea, profesorul Ion Cocan a găsit un microlit extrem de interesant chiar în cupa unui excavator ce scotea umplutura de la 7 metri adâncime.

Curățind și spălând bolovanul, descoperitorul a intrat în posesia unei sculpturi de 17 cm înălțime și 15 cm lățime, pe care a botezat-o Cap de Cosmonaut.

 

Cum au apărut aceste pietre stranii?

Ipoteza evolutivă ne spune că, în urmă cu câteva mii de ani, aici trăiau niște troglodiți, care mâncau carne crudă sau doar perpelită la focul pe care și-l aprindeau învârtind un băț.

Nu se știe când și cum, dar troglodiții aceștia au devenit peste noapte traci, iar niște ramuri nordice ale lor s-au numit daci sau geți.

Nu se știe precis care ar fi diferența, deoarece istoricii încă se mai contrazic și astăzi. Cert este faptul că peste acești daco-geți au năvălit romanii, care au ocupat aproape o treime din teritoriile lor. Din uniunea vechilor daci cu cuceritorii romani, au rezultat românii – adică nici daci, nici romani.

De la acei troglodiți ne-au parvenit o serie de sculpturi, acestea având, se pare, o largă răspândire. Dar numărul lor ajuns până la noi este unul destul de mic, piesele fiind executate, în general, din materiale fragile: os, corn, lemn, argilă, deci perisabile.

Cele din piatră, cum este și Capul de Cosmonaut, sunt de o foarte mare raritate. În orice caz, nu apar ca specifice populațiilor de pe teritoriul actual al țării noastre.

În afară de materialul caracteristic, subiectele abordate erau, în general, animaliere sau reprezentau idoli feminini realizați într-o manieră stângace. Mai rar, și în general tot atât de imperfecte, erau în paleolitic reprezentările de obiecte, arme și figuri bărbătești.

Chiar și în neolitic, statuetele precum piatra Cap de Cosmonaut au rămas la fel de nereușite. Prelucrările erau, de asemenea, stângace și destul de simpliste.

Ipoteza cea mai atrăgătoare este ipoteza civilizațiilor paralele. Nu este deplasată posibilitatea coexistării reale a unor civilizații aflate pe trepte diferite de dezvoltare.

Coexistența timp de milenii a unor umanoizi primitivi, de tip neanderthalian, în paralel cu civilizația noastră și, totuși, complet separat, ca și retragerea voluntară a unor civilizații evoluate în alte planuri – față de invazii umane nivelatoare, nu mai necesită demonstrații, fiind arhicunoscute istoriile despre imperiul incaș, cel mayaș și, chiar pentru o lungă perioadă, cel chinez.

Dar există posibilități de conviețuire parțială a unor civilizații și pe alte planuri, total neortodoxe pentru știința actuală.

Unii scriitori au abordat și aceste idei.

De exemplu, nuvela lui Mircea Eliade – Pe strada Mântuleasa – nu este doar simplă literatură fantastică. Se pare că se bazează pe o întâmplare reală din toamna anului 1915.

De asemenea, se pot aminti unele subiecte din mitologia basmelor românești, legate de ”lumea de dincolo” sau ”tărâmul celălalt”, în care se duc eroii, pentru a se reîntoarce în lumea noastră. Se povestește și despre ”zmei din alte locuri”.

Se spune că obiceiuri nefirești precum beția, lăcomia, curvia, clevetirile ”au zburat ca duhuri din lumea cealaltă”.  Pe unde au venit toate acestea? Prin lacuri, fântâni sau peșteri, care ar funcționa ca niște portaluri.

Întotdeauna Feți-Frumoși ori voinici, ajutați de personaje cu puteri nefirești, au făcut aceste treceri între lumi. Basmele vin din copilăria omenirii, pe când ființele pământene percepeau dincolo de realitatea imediată; ei percepeau și o serie de planuri (dimensiuni) paralele, care astăzi, pentru omul modern, sunt doar mistere, ficțiuni, fantezii sau… basme.

Piatra Cap de Cosmonaut, precum și alte piese de acest gen, au fost înglobate – din comoditate – sistemului evolutiv.

Ele au fost însă destul de greu înglobate, datorită ciudățeniei lor. Un exemplu ar fi și cunoscuta sculptură Gânditorul de la Cernavodă, considerată un produs al culturii Hamangia, cu o vechime de peste 5.500 ani.

De asemenea, reprezentările de la Gumelnița sunt foarte stranii, având în vedere cum spune istoria că arătau oamenii care ar fi realizat acele opere de artă.

Ce este interesant e faptul că pe interiorul fântânii din fața Mănăstirii Cozia, Fântâna lui Neagoe Basarab, construită în 1512, are în mijloc o cruce înconjurată de 4 capete cufundate pe jumătate în apă, unul dintre aceste capete fiind chiar o replică a misterioasei pietre Cap de Cosmonaut. Oare de ce…?

Lasa un comentariu

comentarii