Enigmele civilizației Maya. Ce anume i-a determinat pe mayași să-și abandoneze brusc orașele?
Fascinanta cultură mayașă a fost nu doar vecină, ci și urmașă directă a unei alte culturi antice – cea a olmecilor – al cărei centru se afla în localitatea La Venta, pe o insulă acoperită cu mlaștini. Se pare că olmecii au fost primii locuitori ai Lumii Noi care și-au dat seama de importanța majoră a calendarului.
Cea mai veche dată săpată în piatră le aparține – pe o stelă din Tres Zapotes, anul (corespunzător calendarului nostru) 31 î.e.n. Următoarea dată, săpată pe o figurină de jadeită, este 162 î.e.n. Calendarul olmec a fost preluat de mayași, care l-au îmbunătățit, făcând apoi din acesta cel mai exact calendar din lume.
Primele știri despre amerindienii mayași datează din jurul anului 500 î.e.n., când s-a desăvârșit despărțirea huaxtecilor de mayașii propriu-ziși, un proces îndelungat, întins pe mai bine de 3 veacuri. Acest proces este și el legat de o chestiune care până acum nu a primit o explicație satisfăcătoare – deși cercetări recente au arătat că, din punct de vedere etnic și lingvistic, huaxtecii sunt înrudiți cu mayașii, se pare că aceștia din urmă și-au dezvoltat neîncetat cultura, ajungând pe o treaptă înaltă, în timp ce huaxtecii au rămas la un stadiu destul de înapoiat. Aceștia nu au participat la dezvoltarea scrierii hieroglifice și a calendarului, n-au folosit elementele tipice arhitecturii mayașe, iar în artă, cu toate că și-au creat propriul stil, l-au păstrat aproape neschimbat vreme de milenii.
Prima perioadă istorică a civilizației maya, numită de arheologi „perioada de formație”, a durat mai mult de 8 veacuri, până în anul 320 î.e.n. Din această perioadă au rămas doar puține vestigii răspândite pe aproape întregul cuprins al teritoriului. Figurile de ceramică găsite în regiunea Peten au trăsături caracteristice, care arată că vechii locuitori ai regiunii erau, într-adevăr, mayași. Unele figurine din acea perioadă, modelate manual, au brațele și picioarele tratate într-o manieră pe care astăzi am numi-o impresionistă, anunțând dezvoltarea viitoare a sculpturii maya.
Această epocă de înflorire a civilizației mayașe, cuprinsă între anii 320-987 î.e.n., este desemnată de istorici sub numele de Vechiul Imperiu (prin analogie cu istoria Egiptului antic) – un răstimp de peste 6 veacuri și jumătate, care începe cu cea mai veche dată săpată pe o plachetă de jad găsită pe locul actualului oraș Puerto Barrios din Guatemala (cea mai veche stelă datată aflându-se în Uaxactun – 9 aprilie 328 î.e.n. – fiind descoperită în anul 1916 de arheologul Sylvanus Morley) și se sfârșește cu părăsirea principalelor centre, din motive încă necunoscute până astăzi.
Unii arheologi sunt de părere că orașele mayașe din câmpie formau în această perioadă o federație a cărei conducere se găsea în mâinile unei mici caste de preoți și de nobili, înrudiți și dominați de preocupări religioase. Conducerea fiecărui oraș era dualistă – un șef (halach uinic) care exercita autoritatea civilă și având funcții religioase și un șef secund (ah kan mai) care se consacra activităților sacerdotale și studiului astronomiei.
Pătura conducătoare făcea un apel constant pentru mână de lucru în micile așezări din jurul orașului, pentru construirea de noi temple, piramide, palate, stele. Construcțiile se ridicau după culesul porumbului, când oamenii de rând puteau lucra la căratul materialelor, sub conducerea arhitecților, zidarilor și a pietrarilor.
Ritmul construcțiilor s-a accelerat către sfârșitul perioadei Vechiului Imperiu. Nu doar că se clădeau mai multe edificii, dar și calitatea construcțiilor se îmbunătățea considerabil – zidăria devenea mai fină, clădirile mai spațioase, ceramica mai îngrijit lucrată, stelele mai grațioase, iar sculptura manifestând mai multă inspirație, mai multă sensibilitate.
La sfârșitul acestei perioade de înflorire, orașele mayașe au început să decadă, proces care se produce uneori destul de subit. În unele cazuri, munca încetează atât de brusc încât platforme a căror construcție se terminase nu și-au mai primit clădirile, iar la Uaxactun, de pildă, zidurile ultimei clădiri au rămas ridicate doar pe jumătate.
Datele înscrise pe ultimele stele ne îngăduie să situăm în timp această stagnare, care se produce treptat – în unele orașe destul de timpuriu (la Copan puțin după anul 800) – în anul 987. Atunci construcțiile încetaseră pe întreg teritoriul locuit de mayași.
Cauzele acestei opriri nu au găsit însă o justificare mulțumitoare. Mai răspândită este părerea că metodele de agricultură (defrișarea pădurilor prin incendiere, cultură vreme de 2 sau 3 ani, apoi părăsirea pământului) cereau eforturi mult prea mari, creșterea populației ducând la o subalimentație cronică și, astfel, oamenii fiind constrânși să emigreze.
Această explicație nu este însă pe deplin satisfăcătoare, întrucât în unele regiuni, de pildă la Quirigua, pământul este fertil, inundațiile periodice ale râului Motagua asigurând recolte bogate – și, cu toate acestea, Quirigua a fost unul dintre primele orașe care și-a încetat activitatea, ceea ce ridică un mare semn de întrebare.
Unii oameni de știință au emis ipoteza că înfloritoarele orașe ale Vechiului Imperiu au fost părăsite din pricina unor epidemii – înclinând să creadă că era vorba despre malarie și anchilostomiază (boală provocată de un parazit intestinal) – care constituie și astăzi o problemă destul de serioasă în această regiune.
Cercetări recente au dus însă la concluzia că, după toate probabilitățile, aceste boli au apărut în perioada postcolonială și că acești paraziți nu se cunoșteau înainte de apariția spaniolilor în America Centrală. Iată, deci, o altă „binefacere” adusă de conchistadori, acești aventurieri care, în numele „civilizării” popoarelor amerindiene, au scris o pagină dintre cele mai negre în istoria umanității.
În afară de aceasta, asemenea epidemii implică o încetinire lentă, treptată a activității – ori zidurile ridicate doar pe jumătate la Uaxactun sugerează un eveniment brusc, survenit pe neașteptate, o catastrofă.
Astfel, o ipoteză interesantă este adusă de arheologul american J.E.S. Thompson și anume aceea că, prin anii 900-950, au izbucnit o serie de revolte țărănești împotriva minorității teocratice (preoții și nobilii), revolte provocate de abuzurile în cererea de mână de lucru și de necesitatea de a hrăni un număr crescând de oameni neproductivi.
De asemenea, este posibil ca la izbucnirea acestor revolte să fi contribuit și cauze religioase, de pildă adoptarea de către ierarhia conducătoare a unor elemente de cult toltece. După părerea arheologului american, conducătorii orașelor au fost alungați, poate chiar uciși de către țărani, răscoala întinzându-se, pe rând, de la un oraș la altul. Ulterior, puterea a trecut în mâinile șefilor răscoalei și a preoților din micile așezări.
Marile construcții s-au oprit astfel în mod subit, iar poporul a continuat să frecventeze centrele ceremoniale pentru anumite servicii religioase și pentru târguri, fără însă a mai ridica alte edificii de cult. Iar încet-încet, cele vechi, nefiind întreținute, au căzut în ruină, vegetația începând să le invadeze.
Cu toate acestea însă, în ciuda numeroaselor teorii emise de istoricii și arheologii americani, misterul părăsirii bruște a orașelor din Vechiul Imperiu Maya nu este nici până astăzi pe deplin deslușit.
