Alternarea stărilor psihice/emoționale/sufletești – un fenomen firesc, uman. Tristețea ca normalitate
De când a devenit arhi-mediatizat termenul ”depresie”, oamenii au uitat că mai există și starea de tristețe. Și, implicit, că este normal să fie așa. Putem fi și triști, și este firesc să fim uneori, fără ca asta să trădeze un simptom al depresiei sau al nefericirii.
”Nu e păcat să fii trist, ci să iubești tristețea”, nota Cioran, un connoisseur al acestei stări.
A fi trist nu este motiv de îngrijorare, ci reprezintă o dovadă a umanului din noi. Confuzia dintre tristețe și depresie se produce din cauză că nu cunoaștem suficient de bine sensul termenilor. Deci dintr-o lipsă de informare/cunoaștere.
Depresia este precum o eclipsă emoțională, aceasta eliminând aproape definitiv sentimentul de satisfacție de viață, pe termen lung. Prin caracterul ei insidios, starea depresivă se infiltrează în profunzimile psihicului, deconectându-i individului motivația, voința, speranța, ambițiile, bucuria. Ea deprimă sistemic și echivalează cu lipsa oricărei speranțe, deci cu deznădejde și disperare.
Astfel, un om depresiv nu poate fi mulțumit – el doar există, trăiește fără viață. Supraviețuiește. Nu-și mai înțelege nici rostul, nici pe sine, nu mai vede culorile vieții, iar dacă starea este de durată, ea poate provoca diverse afecțiuni, boli și chiar gânduri suicidale. Depresia este, deci, o stare maladivă.
Tristețea însă este o stare psihică firească, tranzitorie. Înțelegem prin tristețe o reacție și emoțională, dar și filosofică la durerile, suferințele și realitățile din jurul nostru. Uneori, tristețea este o formă de reflex psihic la vremea de afară, la climă (noțiunea de meteo-sensibilitate), este ca un răspuns aproape fiziologic la schimbarea acesteia.
Călătorind prin Asia Mijlocie, filosoful Hermann Keyserling mărturisea la un moment-dat:
”M-a apucat acea tristețe neîntemeiată, pentru care numai rusul posedă cuvântul just: unynie. Nu vreau nimic, nici nu regret nimic, n-am motive pe care să le indic și sunt, totuși, melancolic. Sufletul mi-e golit.”
Așadar, pe parcursul zilelor și al întregii vieți, noi alternăm stările de mulțumire și bucurie cu cele de tristețe și supărare, iar acest lucru este perfect normal.
Anormal ar fi dacă am încremeni doar într-o singură stare de a fi.
Oameni ”veșnic fericiți” există numai în ospicii.
