Filosofia religiei. Heraclit și focul cosmologic
Heraclit a fost un filosof din perioada Greciei Antice, care a trăit în perioada celui de-al 6-lea secol înaintea erei noastre.
Nu se cunosc multe amănunte despre viața sa, în afara faptului că acesta a locuit în orașul antic Efes, referința temporală asupra vieții sale fiind extrasă prin intermediul scrierilor sale legate de filosofi și oameni politici din secolul menționat.
Heraclit considera că cei mai mulți oameni nu înțeleg ce se întâmplă nici cu ei înșiși, nici lângă ei, nereușind să deslușească sensul cuvintelor și întâmplărilor din jurul lor. Filosoful grec considera că oamenii pot, cu ajutorul simțurilor, să înțeleagă ce se petrece lângă ei, dar numai cât timp nu au un suflet barbar.
Gândirea lui Heraclit a fost marcată de inconsistență, acesta considerând că totul se află în perpetuă schimbare, dar și că elementele opuse sunt identice, ajungând la concluzia paradoxală că totul există și nu există, în același timp.
Principalele aspecte ale filosofiei religiei dezvoltate de Heraclit sunt următoarele:
- Zeul al cărui oracol se află la Delphi nu dezvăluie sau ascunde un semn, ci indică o direcție, aspect ce este aplicabil și scrierilor lui Heraclit.
- Lumea nu a fost creată de Dumnezeu sau de oameni, fiind o consecință a focului, element care joacă un rol important în cosmologia heraclitiană.
- Focul se transformă în apă, apa în pământ, iar apoi pământul în apă și apa în foc – similar, ziua se transformă în noapte, vara în iarnă, viața în moarte – conflictul și opusul nu interferează cu viața, sunt precondiții ale acesteia.
- În mod similar, și sufletul uman este generat din alternanța unor alte cicluri de elemente, acesta neputând fi încadrat în niște limite fizice.
- Legile sunt importante pentru prosperitatea unui oraș (cetate), iar acestea își au originea în legile divine. Prevederile din urmă au fost dictate de Dumnezeu, entitate care poate fi însăși focul, aflată în continuă evoluție și schimbare.
Heraclit este primul filosof care a încercat să ofere o bază metafizică, de explicare a naturii existenței, prin alcătuirea unui sistem de gândire inovativ la momentul epocii. Ulterior, gândirea sa a reprezentat o sursă de inspirație pentru stoici, dar și element de critică pentru Platon sau Aristotel.
