Glasul Cosmosului, unul dintre cele mai mari mistere
Glasul cosmosului sau “space roar”, cum l-au numit cercetătorii de la NASA, există şi este una dintre marile enigme ale Universului.
Abia în anii 2000, când oamenii de ştiinţă au trimis în spaţiu un radiometru (un balon gigantic, de mare altitudine, numit ARCADE), cu ajutorul căruia voiau să găsească urme ale căldurii emise de prima generaţie de stele de după Big Bang, au identificat un fel de “şuierat” cosmic, de 6 ori mai puternic decât anticipaseră calculele teoretice.
Nimeni nu a putut explica sursa acestui fenomen şi nici de ce se manifestă astfel.
Balonul ARCADE a fost dotat cu şapte senzori capabili să capteze radiaţii electromagnetice din spaţiu, planul fiind de a-l ridica la o altitudine suficient de mare pentru a nu interfera cu atmosfera Pământului, putând astfel să identifice semnale radio slabe, provenite de la cele mai timpurii stele ale Universului. În schimb, ARCADE a detectat un vuiet, numit ulterior “roar space”.
Glasul cosmosului nu este ceva ce urechile omului ar putea auzi, mai ales că “în spaţiu, nimeni nu te aude când strigi”, un adevăr devenit şi slogan al renumitului film SF, Alien. Pe Pământ, sunetele se propagă prin vibraţii. Moleculele de aer se ciocnesc, transferând energia sunetului din moleculă în moleculă, din ce în ce mai departe de sursă, până când sunetul ajunge la urechi. La fel şi prin moleculele lichidelor sau corpurilor solide.
Când vorbim, de exemplu, vibraţia coardelor vocale comprimă aerul din jur, care, la rândul lui, provoacă “valuri” care transportă undele sonore, până ajung la urechile unui ascultător şi, mai departe, creierul decodează vibraţiile ca sunet.
Însă în spaţiul cosmic nu există molecule pe care sunetul să le facă să vibreze. Spre deosebire de sunet, lumina poate călători prin spaţiu, de aceea putem vedea stelele, dar nu auzim sunetele pe care le-ar emite.
Glasul cosmosului – câteva constatări
Teoria relativităţii – a lui Albert Einstein – de la inceputul secolului trecut, ne spune că Universul real nu este tăcut, ci este viu, cu energie vibrantă, iar dacă am putea auzi această vibraţie ar fi precum o superbă simfonie.
Tot în anii 2000, când a fost indentificat un “space roar”, au fost detectate, pentru prima dată, și nişte semnale radio misterioase, care par a proveni din afara galaxiei noastre – aşa numitele “fast radio bursts” – şi care sunt imposibil de analizat, din cauza faptului că sunt foarte scurte şi nu se bănuieşte nimic în legătură cu sursa lor.
În 2007, a fost înregistrat primul semnal “ fast radio bursts”, care a durat 5 milisecunde, apoi altele, în 2012 şi în anii următori. Sunetul nu poate călători prin spaţiu, dar undele radio pot.
Specialistii spun că acestea nu au legătură cu “glasul cosmosului”, ci, mai degrabă, cu fiinţe cu o inteligență superioară oamenilor. Numai că, mai târziu, s-a descoperit că aceste semnale ciudate sunt niște “pulsații” – stele cu o mişcare de rotaţie foarte rapidă.
NASA a publicat mai multe înregistrări cu “glasul cosmosului”. Sunt sunete produse de undele electromagnetice. Din cauza vidului cosmic, nu este vorba de sunete precum cele pe care le auzim în lumea noastră, ci de unde electromagnetice prezente în spațiu și care vibrează la fel ca undele sonore.
Ceea ce frapează ascultându-le este că acestea nu “sună” deloc precum o “simfonie”, aşa cum imaginaţia noastră este tentată să le interpreteze, ci sunt, mai degrabă, terifiante şi diferă de la o planetă la alta, fiecare stea vibrând într-un ritm anume. În jurul lui Neptun, sunetele seamănă cu zgomotul valurilor care se sparg de ţărm, în timp ce “vocea” Terrei pare a fi un fel de “Hum”, asemănător unui vuiet, ca atunci când se produc cutremure.
Glasul cosmosului şi “muzica sferelor”
Ceea ce oamenii de ştiinţă de astăzi abia încep să înţeleagă despre “glasul cosmosului” a fost intuit încă din antichitate şi numit atunci cu o metaforă care a rezistat timpului – “muzica sferelor”.
Pitagora, filosoful şi matematicianul grec din secolul VI î.Hr., care punea la baza întregii realități teoria numerelor și a armoniei, explica “muzica sferelor” sau “armonia sferelor” prin convingerea că Universul este guvernat de relaţii numerice armonioase şi că planetele sunt distribuite în funcţie de proporţii muzicale.
Pitagora definea diferenţele dintre sunete prin raporturi numerice – octava (2:1), cvinta (3:2), cvarta (4:3), numărul perfect fiind 10. În funcţie de mărime şi de viteza de rotaţie, spuneau adepţii teoriei lui Pitagora, planetele emiteau sunete diferite, unindu-se în “glasul cosmic”.
Un secol mai târziu, Platon stabilea o corespondenţă între notele muzicale şi planete/ corpurile cosmice – Do” – Jupiter, Re – Marte, Mi – Soarele, Fa – Mercur, Sol – Venus, La – Luna, cu un interval proporţional cu un semiton, între Soare şi Pământ, cu o cvintă, între stelele fixe şi Pământ – “cea mai frumoasă şi desăvârşită operă” a Creatorului.
Mai înainte, în secolul IX-lea î.Hr., mesopotamienii credeau şi ei ca că “vocile” stelelor se uneau într-un “imn cosmic” în timpul mişcării lor în ceruri.
În perioada Renaşterii, Johanes Kepler, matematician, astronom și astrolog german, considera că Marele Arhitect a dat fiecărei stele un ritm muzical, un “suflet”. Astfel, ritmul Pământului ar fi în corespondenţă cu notele Mi – Fa, repetate la infinit, Saturn – Fa – La, Jupiter – Si – Re, Venus – Mi – Mi -Mi, Mercur – Do – Do -Mi, etc.
Glasul cosmosului – de la intuiţii la confirmări ştiinţifice
Oricât ar părea de surprinzător, ştiinţa de astăzi a confirmat aceste teorii referitoare la “muzica sferelor”, nemaifiind nicio îndoială că Soarele rezonează în Sol diez şi că fiecare stea are propria semnătură “muzicală”, că Universul este o imensă cutie de rezonanţă.
În 1970, astrofizicianul Roger Ulrich a demonstrat că mişcările vibraţionale ale Soarelui, de exemplu, sunt “unde acustice”, un fel de “muzică” interioară, prizonieră în sfera sa, dar care poate fi detectată datorită vibraţiilor vizibile pe suprafaţa sa, un “Sol diez”, care, chiar dacă nu poate fi auzit, poate fi “văzut”. Iar un asemenea fenomen ar putea fi caracteristic oricărei stele.
Se crede că găurile negre emit și ele un set constant de tonuri, ca o singură notă pe o vioară, care creşte foarte lent. Iar când două găuri negre se apropie, nota devine acută, după fuziune producându-se un “ringdown” (sunet jos), pentru ca apoi să dispară, ca reverberaţiile într-o sală de concerte vastă.
Astrofizicienii presupun că astfel de fuziuni intre găurile negre au loc frecvent în Univers. Majoritatea galaxiilor au o gaură neagră masivă chiar în mijloc și fiecare galaxie a înghițit sau a fuzionat cu o altă galaxie de mai multe ori în trecut. Când două galaxii se unesc, cele două găuri negre masive ale lor se scufundă în mijlocul noii galaxii, deoarece pierd energie și gaz prin interacțiuni gravitaționale.
Există aproximativ 10 miliarde de galaxii de “ascultat” și, dacă fiecare dintre ele face asta o singură dată în timpul celor 10 miliarde de ani de asamblare activă a galaxiilor, înseamnă aproximativ un eveniment în fiecare an, în medie.
Un perpetuu “cor al zorilor”
Recent, Andrew Williams – de la Space Research Center, Departamentul de fizică şi astronomie al Universităţii Leicester, din Marea Britanie – a transpus o serie de date colectate de radiotelescoape, de navete spaţiale, de sateliţi, în frecvenţe accesibile auzului uman, iar rezultatul a depăşit orice aşteptare.
Dacă ne-am imagina, spune Andrew Williams, un radio conectat la spaţiul cosmic, s-ar putea auzi “muzica sferelor” precum un cor al zorilor, asemănător cu cântecul păsărilor primăvara, întrerupt uneori de impulsuri de bas, grave, venind dinspre Soare.
Celebrul fizician englez Stephen Hawking, în 2015, a lansat Programul “Breakthrough Listen”, în cadrul căruia două radiotelescoape extrem de puternice au fost programate să monitorizeze, de-a lungul a 10 ani, semnalele de la un milion de sisteme solare, din cele mai apropiate 100 de galaxii de planeta noastră.
Proiectul LISA – o completare sau o rescriere a Teoriei lui Einstein?
În 2015, Misiunea LISA Pathfinder a Agenţiei Spaţiale Europene (ESA) a fost lansată cu scopul de a valida tehnologii pentru observarea undelor gravitaționale din spațiu, prezise în urmă cu un secol de Teoria Relativității Generale a lui Albert Einstein, din 1915.
Într-o altă etapă, în anul 2037, Proiectul LISA urmăreşte lansarea în spaţiu a unei antene gravitaţionale, care va măsura undele gravitaționale numite EMRI (Extreme Mass Ratio Inspirals), adică surse puternic asimetrice, compuse dintr-o stea de neutroni și o gaură neagră enormă – cu masa de milioane de ori mai mare ca a Soarelui.
Specialiştii speră că, prin acest program, de care se leagă şi speranţa creării unui veritabil laborator spaţial, să se creeze noi posibilități de a studia unele dintre cele mai puternice fenomene din Univers, care să completeze sau, poate, să rescrie Teoria Relativităţii a lui Albert Einstein şi, în acelaşi timp, să adune informaţii despre unele dintre marile mistere ale Universului, inclusiv Glasul Cosmosului.
Nu s-au găsit încă răspunsuri, de pildă, la întrebări precum:
- De ce există, în Univers, mai multă materie decât antimaterie?
- S-a “defectat” la un moment-dat, în cursul evoluţiei cosmosului, mecanismul care asigura simetria materiei şi antimateriei?
- De ce nu am avut contact cu alte civilizaţii?
- Ce este, cu adevărat, gravitaţia şi cum funcţionează?
- De ce gravitatia are efect asupra sunetului, deşi acesta nu este “obiect”?
- Ce este energia întunecată, prezentă peste tot în Univers (73%), demonstrată, până la momentul actual, doar teoretic?
- Ce formă are Universul? Ce se va întâmpla cu acesta? Câte dimensiuni există în Univers? ș.a.m.d.
