Legendele lumii antice. Nava Argo și expedițiile regilor Solomon cel Înțelept și Hyram din Tyr către Ophir, Țara Aurului

Printre cele mai vechi legende cunoscute în Orient și în spațiul mediteranean sunt cele legate de aur, de diferite comori bine ascunse sau păzite cu strășnicie – de pildă străvechea legendă grecească despre merele de aur din livada Hesperidelor, fiicele Nopții – fructe minunate pe care Hercule reușește să le culeagă cu ajutorul lui Atlas, împlinind astfel a 11-a din cele 12 porunci date de Euristeu, regele Micenei.

La fel și expediția argonauților, care a pornit din Etolia (aproape de Golful Corint) către Colhida (pe țărmul răsăritean al Mării Negre) să fure lâna de aur – reprezintă încă o legendă din același străvechi și vast ciclu pe care am îndrăzni să-l numim „al căutătorilor de comori”, legende presărate cu întâmplări fantastice și aventuroase.

Această misterioasă expediție – a argonauților – face parte din acele legende transmise de aezi și rapsozi, cărora unii oameni de știință le atribuie o anumită autenticitate. Totodată, aceasta este legată, într-o oarecare măsură, de teritoriul țării noastre.

Anunt

Nava Argo avea un echipaj de eroi „aleși pe sprânceană” – Hercule, apoi Orfeu (cel mai mare muzician al antichității), nedespărțiții Castor și Polux, Telamon, Peleu și alții – în total 50 de temerari sub comanda lui Iason.

Cercetători mai noi plasează expediția argonauților cu 80 până la 100 de ani înainte de războiul troian – care s-a desfășurat (probabil) între 1193 și 1184 î.e.n. – și identifică vechea Colhidă în Gruzia de astăzi. Fără îndoială că, în zilele noastre, nu mai crede nimeni că există sau a existat cândva un berbec cu lână de aur, însă iată că unele documente foarte vechi relatează despre un procedeu neobișnuit (dar nu lipsit de ingeniozitate) de a reține prețiosul metal din nisipul cărat de râurile aurifere – procedeu care constă (în linii mari) în așezarea în apă a unor blănuri de oaie cu lână foarte fină, pentru ca între fire să se prindă firicelele de aur.

Probabil că neguțătorii armeni sau fenicieni au adus până în Etolia vești despre ingeniosul procedeu și probabil că tot acestor activi mercatori ai antichității li se datorează și informațiile despre așezarea geografică a Colhidei – țară care nu ducea lipsă nici de berbeci cu lână fină, nici de un râu cu nisip aurifer: anticul Phasis, Rionul de astăzi. Iar de aici și până la nașterea legendei despre lâna de aur nu mai este decât un pas…

În sfârșit, aceiași cercetători mai noi nu exclud nici posibilitatea ca expediția argonauților să fi avut și un alt scop, și anume explorarea Mării Negre de către greci. Autorii antici ne informează că întoarcerea argonauților din expediția în Colhida a avut loc pe un alt itinerar decât cel de la ducere. Ori este destul să aruncăm o privire asupra unei hărți a regiunii respective ca să ne dăm seama că, pentru a ieși din Marea Neagră fără a trece prin Bosfor, singurul drum logic rămâne cel al Dunării,

Geografii antici relatează faptul că ilirii se foloseau de vechiul drum comercial ce unea Sava cu Adriatica – știau, așadar, că de la Dunăre (prin afluentul ei din dreapta, Sava) se putea ajunge pe țărmul adriatic răsăritean pe un drum destul de frecventat și, în consecință, lipsit de prea mari dificultăți. Mai mult, nu lipsesc nici textele antice care menționează că Dunărea ar avea 2 guri, una dintre ele situată în nordul Adriaticii. Toate acestea ne îndreptățesc să nu excludem posibilitatea ca grecii, după descoperirea Mării Negre, să fi explorat și calea navigabilă a Dunării (Istros) încă de la începutul secolului XIII î.e.n.

Nu trebuie categoric exclusă nici ipoteza că acel promontoriu pe care argonauții au zidit un oraș este cel pe care se ridică o parte a Constanței. Dovadă stă faptul că abia după câteva veacuri coloniile grecești de pe țărmul apusean al Pontului Ospitalier (Histria, Tomis, Callatis, ș.a.), ajunse la mare înflorire, vor juca un rol important în relațiile economice cu geto-dacii și una dintre ele (Tomis) îl va găzdui pe poetul roman Ovidiu, exilat dintr-o pricină până astăzi nelămurită.

Cam la trei veacuri după expediția grecească a argonauților se situează cea organizată de regele fenician Hiram (aceasta fiind strict fundamentată din punct de vedere istoric) către Ophir, misterioasa Țară a Aurului. Fenicienii, popor de negustori și navigatori, aprovizionau piețele Orientului Antic cu tot felul de mărfuri, dar și cu sclavi – erau principalii furnizori ai vecinului lor, regele Solomon cel Înțelept care (după cum ne spun unele texte vechi) avea 1.000 de neveste (700 oficiale și restul nerecunoscute public, provenite din toate părțile lumii cunoscute în acele vremuri.

Supușii înțeleptului rege Solomon erau războinici pricepuți și la fel de pricepuți neguțători pe drumurile de uscat – caravanele încărcate cu mirodenii, podoabe și sulimanuri pentru nevoile haremului soseau în mod regulat din Kataban, Hadramaut și Saba. În schimb, acești supuși nu erau la fel de pricepuți și în arta navigației pentru a putea acoperi cererea de mărfuri provenite din țările mai îndepărtate. de peste mări.

Astfel, această sarcină a fost atribuită fenicienilor regelui Hiram din Tyr care, pe lângă mărfurile obișnuite – mirodenii, fildeș, untdelemn, lemn prețios – se ocupau și cu aprovizionarea haremului cu marfă vie, pe care înțeleptul rege Solomon o prețuia în mod deosebit și o plătea cu preț bun.

Marea expediție pentru căutarea Ophirului a început, de fapt, cu vizita reginei din Saba la curtea lui Solomon (sec. IX î.e.n.) și fiindcă micile daruri întrețin prietenia, regina din Saba n-a venit cu mâna goală: printre numeroasele daruri pe care le-a adus se afla și aur – o cantitate enormă, sute de kilograme în unitățile de măsură de astăzi. Întrebată de proveniența aurului, regina etiopiană a răspuns că, bineînțeles, el provine din Țara Aurului, adică din Ophir, regiune cu bogății fabuloase, despre care regele Solomon auzise multe și de la socrul său, faraonul Egiptului (soția sa „principală” era fiica acestuia, ceea ce nu-l va împiedica să se căsătorească și cu Maqueda, regina din Saba, care-i va dărui un fiu, pe Melnik).

Anunt

De spusele socrului, precum și de darurile reginei din Saba, regele își va aminti câțiva ani mai târziu, când – ca urmare a unor ani de secetă (și a cheltuielilor uriașe necesare întreținerii unei curți atât de fastuoase) visteria sa trecea prin momente grele, iar luxul fabulos ce domnea la curtea sa era amenințat să-și piardă, treptat, strălucirea. Atunci, Solomon s-a adresat vecinului și vasalului său, regele Hiram din Tyr care, cu fenicienii săi pricepuți în construcții navale, i-a construit o navă din renumitul lemn de cedru (de Liban), navă armată după cele mai noi (anul 950 î.e.n.) principii.

Cu un echipaj alcătuit din marinarii fenicieni ai regelui Hiram și o puternică trupă militară alcătuită din ostașii iudei ai regelui Solomon, nava a pornit spre Ophir, de unde s-a întors, 3 ani mai târziu, cu o pradă nespus de bogată – cantități enorme de aur și argint, pietre prețioase, lemn de abanos, fildeș, maimuțe și păuni. O bună parte a aurului regele Solomon a folosit-o pentru împodobirea impunătorului templu din Ierusalim construit de el, care va dăinui 4 veacuri și va fi dărâmat (în 587) la ordinul regelui babilonian Nabucodonosor, apoi reconstruit și menținut încă 6 veacuri, până când legionarii împăratului Titus l-au distrus din nou.

Legenda despre Ophir, Țara Aurului – fără îndoială țesută și ea în jurul unor realități istorico-geografice – a fascinat vreme de 3 milenii tot felul de oameni mai mult sau mai puțin pregătiți  (geografi, cartografi, istorici, navigatori, conducători de armate) care au căutat și au plasat Ophirul în cele mai diferite regiuni ale globului.

În prima jumătate a veacului XV, Henric Navigatorul îi cerceta pe maurii care străbăteau Sahara cu caravanele, culegând informații despre fluviile Senegal și Niger, convins fiind că este vorba de un singur fluviu, legat de Nil și izvorând din mult lăudata Țară a Aurului. Caravelele portugheze n-au reușit să ocolească Africa pe la miazăzi decât câțiva ani după moartea prințului Henric, fără a găsi însă Ophirul.

În schimb, cele spaniole păreau să fi atins mult râvnita țintă în 1495: întors din a doua sa călătorie, Columb a adus un document care confirma faptul că atinsese o peninsulă a continentului asiatic (era vorba, de fapt, de o insulă, Haiti, botezată de acesta Espanola) și că în interiorul peninsulei descoperise fascinanta Țară a Aurului, Ophir. E limpede, așadar, că și amiralul mării-ocean era preocupat de acest loc misterios. De altfel, înainte de a porni pe drumul său către apus, Columb declara:

„Bogăția și puterea aurului din Ophir sunt nemăsurate. Cine posedă acest aur, acela obține pe lumea aceasta orice dorește.”

Evident, Haiti nu are nicio legătură cu Ophirul – o știm noi astăzi și se pare că a aflat și Columb, căci înainte de a treia expediție (începută în 1498 și sfârșită cu arestarea acestuia și trimiterea sa în lanțuri peste Atlantic), amiralul genovez a cerut sfatul unui giuvaergiu învățat, evreul catalan Jaime Ferrer, care i-a spus:

„La Cairo și la Damasc am stat mereu de vorbă cu diferiți oameni, interesându-mă din ce regiune și din ce parte a lumii primesc pietrele prețioase, aurul, mirodeniile și leacurile. Mi-au răspuns că toate aceste mărfuri de preț sunt aduse din țările de la miazăzi, ai căror locuitori au pielea de culoare neagră sau cafenie. După părerea mea, n-o să reușiți să găsiți din belșug aceste mărfuri până când nu veți da de asemenea oameni.”

Șapte decenii mai târziu, caravelele lui Alvaro Mendana de Neira, pornite dintr-un port peruvian, vor descoperi în Pacificul ecuatorial un grup de insule muntoase împădurite și presărate cu sate de locuitori negri. Astfel, Mendana a fost și el convins că a descoperit, pe continentul sudic, Țara Aurului, care s-a dovedit, de fapt, a fi un arhipelag – primind ulterior numele de Insulele Solomon, nume pe care-l poartă și astăzi și care are trista faimă a ultimei regiuni de pe glob unde se practica antropofagia și care, în 1942-1943, a fost teatrul unor înverșunate lupte între unități armate americane și japoneze.

Ophirul a stimulat și imaginația generațiilor mai noi. Țara Aurului a fost plasată în cele mai diferite regiuni ale continentelor. Încă din 1844, Christian Lassen scria, într-o lucrare apărută la Bonn, că Ophirul trebuie căutat în regiunea Indului, pe teritoriul locuit de populația abharilor. De altfel, istoricul Josephus Flavius emisese încă din secolul I î.e.n. părerea că Țara Aurului se afla în India. Acolo, într-adevăr, erau mine de aur în regiunile Mysore, Madras și Haiderabad, însă acestea ar fi fost greu accesibile ostașilor regelui Solomon, în primul rând fiindcă aurul indian ar fi fost apărat cu înverșunare de puternicii regi băștinași, iar în al doilea rând fiindcă, în toată istoria ei, India a utilizat o cantitate mai mare de aur decât putea produce, fiind denumită și „mormântul aurului”.

Alți oameni de știință susțin că ar fi vorba de regiunea Dofar din Arabia, mai exact Golful Akaba. Dar nici această ipoteză nu rămâne în picioare la o analiză mai amănunțită, întrucât navele feniciene n-ar fi avut nevoie de 3 ani pentru o călătorie într-o regiune atât de apropiată.

Astfel, după ce l-au căutat și în Peru, insulele Polineziei, pe Drumul Mătăsii care pornea din Kitai (China) și în Ceylonul (astăzi Sri Lanka) aflat pe Drumul Mirodeniilor, cercetătorii au decis că Ophirul, deși desemnează o regiune reală, nu există ca denumire geografică generală. Iar ipoteza că Țara Aurului desemnează Africa în general a căzut și ea încă de la început – numele de astăzi al Continentului Negru apărând abia în perioada romană, trăgându-și originea de la populația afrilor (continent pe care vechii greci îl numeau Libya).

Și, totuși, după toate probabilitățile, cei care căutau Ophirul în Africa nu greșeau – Henric Navigatorul avusese dreptate organizând cercetarea coastelor Africii pentru a găsi Țara Aurului, tot dreptate avusese și învățatul giuvaergiu Ferrer, când îl îndemnase pe Columb s-o caute în țările de la miazăzi, ai căror locuitori au pielea de culoare neagră sau cafenie.

Oricum, între cercetătorii contemporani (Sau apropiați zilelor noastre) este foarte răspândită părerea că misterioasa țară trebuie căutată în sud-estul Africii, în regiunea Mashonaland (Rhodesia), acolo unde se află impunătoarele ruine cunoscute sub denumirea de Marele Zimbabwe – regiune desemnată, nu fără temeinice argumente, drept unul dintre cele mai enigmatice capitole din trecutul Africii.

Istoria descoperirii Marelui Zimbabwe și a identificării sale cu Țara Aurului constituie încă o dovadă că nu întotdeauna acordăm atenția cuvenită textelor antice – mai întâi, fiindcă s-a scurs peste un mileniu de când istoricul, geograful și călătorul arab Masudi, vorbind de regiunea Zimbabwe de astăzi, o descrie ca fiind un stat puternic, întemeiat de un popor venit din Etiopia:

„E o țară care produce mari cantități de aur, precum și alte minuni.”

Apoi, pentru că, de asemenea, s-au scurs peste 6 veacuri de când neobositul călător arab Ibn Battuta menționa și el regiunea auriferă situată în interiorul coastei Sofala (Mozambicul de astăzi, la sud de gurile fluviului Zambezi), pe care o numea Youfi:

„Din Youfi se aduce pulberea de aur la Sofala.” – ceea ce adaugă pe listă posibilitatea ca Youfi să fi reprezentat Ophirul.

Anunt

 

Vom descoperi, așadar, adevărata Țară a Aurului sau va rămâne pe lista enigmelor neelucidate?

Lasa un comentariu

comentarii

Anunt
error: Content is protected !!