Locuri dispărute. Trista istorie a insulei Krakatoa
Insula Krakatoa este situată în strâmtoarea Sunda, între Sumatra (Sumatera) și Java (Djawa), așadar nu prea departe de limitele nord-vestice ale ipoteticului continent Mu, așa cum și-l imagina Churchward.
La 11 august 1883, vulcanul Rakata a dat primele semne că începe să se trezească, după o inactivitate de peste 200 de ani. La 20 august, un ofițer de pe o navă de război germană a calculat, din curiozitate, înălțimea coloanei de cenușă și fum care țâșnea din crater – 11.000 metri.
La 25 august a început erupția, care a atins apogeul a doua zi – o ploaie deasă de noroi, care ajungea până în insulele învecinate și pe coastele Javei și Sumatrei, unde izvoarele și fântânile au fost astupate, plantațiile de orez acoperite, iar soarele a dispărut, lăsând în plină zi un întuneric de nepătruns. Apoi exploziile au început să zguduie pământul, iar craterul arunca în văzduh pietre, lavă și noroi. Marea se năpustea urlând asupra uscatului – un val uriaș, înalt de 35 metri s-a îndreptat spre țărm, distrugând totul în calea sa.
Odată cu ivirea zorilor zilei următoare, din insula Krakatoa nu mai rămăsese decât o treime – toată partea de nord dispăruse sub apă. În schimb, în sud și în sud-vest, se adăugase o întindere apreciabilă, rezultată din depunerea magmei – insula avea acum 15,33 km pătrați, față de 35,5 cât avusese anterior. În jurul vulcanului – care continua să fumege – distrugerea era completă pe o rază de aproape 100 km, Unele insule mai mici au dispărut complet, iar altele și-au modificat forma, sporindu-și sau reducându-și întinderea.
În câteva dintre așezările de coastă ale Sumatrei și Javei, apa măturase totul în calea ei. Valuri de peste 30 metri azvârliseră până departe, pe uscat, ambarcațiuni și chiar nave mai mari, retrăgându-se apoi și luând cu ele oameni, animale, arbori smulși din rădăcini, clădiri. Mai multe orașe de pe coastele Sumatrei și Javei, printre care Anjer, au fost distruse. Insule și bancuri din piatră ponce au blocat intrarea în porturi, iar în strâmtoarea Sunda navigația devenise foarte dificilă. Pasagerii navei olandeze Batavia – care a trecut prin strâmtoarea Sunda la 3 septembrie – au fost îngroziți de mulțimea cadavrelor care pluteau pe apă.
Astfel, cataclismul de la Krakatoa a făcut 40.000 de victime omenești (unele surse menționează cifre și mai ridicate). Acesta a fost atât de violent încât s-a resimțit în toată lumea. Unda de șoc a făcut ocolul Pământului, ajungând, la 27 august 1883, la Paris – așadar o călătorie de 11.500 km, cu o viteză de 328 metri/secundă. Unda care a pornit în direcția contrară (est) a sosit la Paris cu 14 ore și jumătate în urma celeilalte, străbătând o distanță de 28.500 km. Fenomenul s-a repetat de 2 ori, aproximativ la aceleași intervale, fiind observat la Greenwich, Bruxelles, Berlin, Viena, Roma, Neapole, Palermo, Madrid, Petersburg și Moscova.
Uriașa erupție a vulcanului din Krakatoa n-a avut doar proporții neobișnuite, ci și urmări neobișnuite. Cenușa, conținând particule de materii colorate și răspândindu-se pe o întindere de 750.000 km pătrați, a dat naștere unor fenomene ciudate, studiate (printre altele) de astronomul francez Camille Flammarion. Două luni după erupție, la 26 noiembrie 1883, locuitorii Parisului admirau licăriri de aramă, care se reflectau în mii de lumini în ferestrele Luvrului.
La Roma, Cetatea Eternă părea aprinsă de focul ceresc (…) și la o oră după apusul soarelui siluetele clădirilor aruncau umbre pe caldarâm. Tot așa, la Constantinopol, moscheile, cu minaretele lor majestuoase înălțate către cer, se desenau fantastic pe fondul de purpură al orizontului. Au fost singurele efecte plăcute (cum se spune într-un documentat articol din Magazin Istoric, nr.9/1971) ale giganticei erupții care a creat insulei Krakatoa trista ei faimă.
Asemenea cataclisme nu sunt frecvente, dar nici foarte rare în regiunea Pacificului – în 1923, de pildă, unul dintre ele a făcut în orașele Tokio și Yokohama 143.000 victime. Valurile uriașe care urmează cataclismelor oceanice (valuri care în Japonia se numesc tsunami – nume intrat astfel în știință) se produc și în alte regiuni – un val seismic a făcut (în 1775) 60.000 victime la Lisabona.
Descrierea cataclismului care a dus la scufundarea Țării Mu nu este, prin urmare, neverosimilă – doar că ea se referă la mișcări tectonice foarte puternice, necunoscute în timpurile istorice și care au acționat asupra unui teritoriu foarte întins. În concepția lui Churchward, continentul dispărut cuprindea un teritoriu mărginit la nord-est de Insulele Hawaii, la sud-est de Insula Paștelui, la sud-vest de Insulele Fiji. Limita apuseană era formată de Arhipelagul Marianelor, pe care Churchward îl desemnează sub vechiul nume – Ladrones (în spaniolă „hoți”), nume dat de Magellan (în 1521), deoarece – după cum ne informează Pigafetta, cronicarul expediției – locuitorii de aici erau săraci, dar foarte îndemânatici și mai cu seamă hoți foarte iscusiți.
În concepția lui Churchward, continentul dispărut măsura circa 8.000 km de la est la vest și circa 5.000 km de la nord la sud – o suprafață de aproximativ 40 milioane km pătrați (Europa având doar 10 milioane km pătrați). Dar aceste cifre trebuie considerate cu multă prudență, ca și acelea legate de cronologia evenimentelor – civilizația continentului Mu, dispărut în urmă cu 16.000 sau 25.000 de ani, ar fi atins o culme acum 50.000 de ani – această prudență se impune deoarece metodele de calcul folosite de Churchward sunt mai mult decât îndoielnice și aruncă asupra ipotezei sale unele umbre care nu fac decât să întărească impresia de fantastic.
Fără a lua, așadar, în considerare, cifrele menționate de acesta, posibilitatea existenței (într-un trecut mai îndepărtat sau mai apropiat) a unui continent dispărut în apele Oceanului Pacific se cuvine analizată sub aspectul geologic în ansamblu – de asemenea sub aspect oceanologic, arheologic, etnografic, al perpetuării unor tradiții, precum și al florei și faunei, în măsura în care admitem, împreună cu autorul ipotezei, că anumite arhipelaguri și insule izolate au supraviețuit unei catastrofe telurice.
În argumentația partizanilor existenței Pacifidei, datele furnizate de geologie ocupă, după cum e și firesc, un loc privilegiat. În concepția acestor oameni de știință, problema Pacificului nu poate fi abordată izolat, ci doar în contextul problemelor (foarte complexe) studiate de o disciplină recentă – atlantologia – pe care N. F. Jirov o definește astfel:
„Atlantologia ca știință poate fi considerată unul dintre capitolele biogeografiei moderne a perioadei cuaternare (antropogenul) a istoriei geologice a Pământului și mai ales a acelei părți a acestuia care, în mod cronologic, datează din timpul formării omului rațional, timp care a precedat direct epoca noastră istorică, începând cu ultima glaciație.”
Dar conform aceluiași autor, atlantologia nu este doar unul dintre capitolele biogeografiei, ci poate fi considerată și unul dintre capitolele antropologiei, de vreme ce își propune sarcina de a stabili conexiunile dintre posibilitatea existenței și pieirii, în diferite oceane, a unor mari porțiuni de uscat și chiar continente și problema așezării și dezvoltării omenirii.
Acest al doilea aspect al atlantologiei are implicații vaste în domeniul studiului originii, evoluției și variabilității biologice a omului, îndeosebi în corelația cu condițiile naturale, dar și cu cele social-culturale. De la început, ne apare limpede faptul că, dintre cele două aspecte principale pe care le îmbracă existența, în trecut, a unui continent scufundat în sudul Oceanului Pacific – aspectul geologico-geografic și cel istorico-etnografic – cel dintâi are o importanță primordială, celălalt fiindu-i într-o anume măsură subordonat. Din păcate, tocmai acest aspect (geologico-geografic) este cel mai puțin studiat și – deși astăzi nu mai suntem în situația de acum 6 decenii, când cunoscutul arheolog francez J. de Morgan putea afirma că nu știm nimic despre continentele dispărute – trebuie să recunoaștem că, cel puțin deocamdată, cunoștințele noastre în acest domeniu sunt destul de precare.
În ultimele două decenii – și mai ales în cadrul Anului Geofizic Internațional – oameni de știință și nave prevăzute cu echipament specializat au pornit să cutreiere Oceanul Planetar, întreprinzând cercetări și obținând unele rezultate interesante în ceea ce privește structura și configurația reliefului submarin. Aceste cercetări, care continuă și în zilele noastre, au extins orizontul cunoștințelor noastre asupra continentului invizibil, așa cum sunt uneori denumite suprafețele uriașe ale fundului Oceanului Planetar.
Într-adevăr, din studiul formelor de relief submarin rezultă, potrivit ipotezelor emise de mai mulți oceanologi de renume mondial, că acestea sunt vechi pământuri continentale scufundate ca urmare a unor fenomene geologice complexe, desfășurate în timp. Printre aceste pământuri se numără Platoul Albatros, situat în largul coastelor pacifice ale Mexicului și Americii Centrale și în prelungirea lanțului vulcanic care cuprinde și Insula Paștelui, platou care se întinde către apus (după unele cercetări) până în regiunea depresiunii submarine Kermadek-Tonga. Dacă în unele locuri ale acestei depresiuni măsurătorile indică peste 10.000 metri adâncime, în partea răsăriteană a platoului fundul oceanului înregistrează puncte situate la abia 20 metri de suprafața oceanului.
Specialiștii au cules anumite dovezi care par să ateste că unele platforme oceanice au fost cândva subaeriene – printre aceste dovezi numărându-se carotele extrase din adâncurile solului submarin sau ale unor insule – de pildă insula Rapa, una dintre cele mai sudice ale Polineziei, Aici, probele geologice au scos la iveală, de la adâncimi de circa 400 metri, calcare coraligene. Ori, după cum se știe, coralii se dezvoltă la adâncimi de 50-80 metri, astfel că prezența depozitelor coraligene în subsolul insulei nu poate fi explicată decât printr-o scufundare a uscatului – proces care s-a desfășurat însă treptat, încet, de vreme ce a îngăduit organismelor tinere să clădească edificiul coraligen peste organismele moarte.
De asemenea, acest proces ne permite și o datare aproximativă – cum reciful de corali crește cu circa 35 metri într-un mileniu, este probabil că scufundarea s-a produs într-un interval de 10.000 de ani. La aceleași concluzii au dus și sondajele efectuate în regiunea Arhipelagului Hawaii, pe atolul Funafuti (la nord-est de Samoa) și în atolul Bikini din grupul insulelor Marshall, situate în nordul Polineziei.
Dacă asemenea probe extrase din solurile insulelor nu pot constitui dovezi peremptorii ale existenței, în trecut, a unui continent în aceste locuri – întrucât scufundarea a fost foarte lentă, nu subită (ca urmare a unui seism) – alte cercetări efectuate pe fundul oceanului par să ducă la concluzii apropiate de ipoteza lui Churchward. Astfel, în zona submarină din apropierea Insulei Paștelui, o expediție oceanografică rusă a constatat că, pe o rază de 6.000 metri, adâncimea medie a apelor nu depășește 150 metri. Mai mult, Insula Paștelui ar constitui partea cea mai înaltă a unui lanț de munți vulcanici submarini a căror activitate nu a încetat încă – lava aflată pe fundul oceanului, în apropierea insulei, nu este acoperită de mâl, stând astfel mărturie pentru desfășurarea unor procese vulcanice recente.
Dar nici aceste concluzii n-au scăpat de focul criticii adversarilor existenței Pacifidei – depunerile de mâl sunt aproape inexistente în locurile unde acționează curenții submarini puternici, pretind aceștia. Însă oceanografia este și ea o știință relativ recentă, iar curenții submarini din Oceanul Pacific sunt, deocamdată, insuficient studiați.
O seamă de specialiști, îndeosebi americani, ruși și englezi, susțin că, într-un trecut geologic nu foarte îndepărtat, în aria Pacificului au existat două sau mai multe uriașe întinderi continentale, rămășițe ale unui continent mai vechi, care se întindea din largul coastelor răsăritene ale Asiei până în Insula Paștelui, mărginindu-se la sud cu Australia, iar la nord cuprinzând un teritoriu din care astăzi a rămas Arhipelagul Hawaii.
Alții, printre care și N. F. Jirov, sunt de părere că este vorba despre 3 teritorii – Hawaida, Pacifida de Est și Pacifida de Vest. Între acestea, partea formând blocul răsăritean al vechiului continent – considerat de unii geologi și oceanologi ca fiind Pacifida propriu-zisă – se apropie ca dimensiuni și limite de legendarul continent Mu.
Între oamenii de știință contemporani ale căror lucrări pledează în favoarea tezei potrivit căreia în regiunile sud-vestice ale Oceanului Pacific ar fi existat un vast pământ continental, un loc de frunte îl ocupă geologul australian Rh. W. Fairbridge. În colaborare cu specialiști din diferite domenii, îndeosebi englezi, Fairbridge a efectuat ample cercetări, ajungând la concluzia că suprafața platformelor din regiunea cuprinzând insulele Fiji, Noua Caledonie și Australia a fost odinioară mult mai întinsă, o mare parte a acestor teritorii fiind actualmente scufundată.
Această importantă descoperire a fost asociată cu mult discutata teorie a derivei continentelor care, la Congresul Internațional de Oceanografie din New York (septembrie 1959), a întrunit sufragiul unui număr mare de savanți. Apoi, în 1974, în cursul operațiunii Famous, la care au participat cele mai moderne nave oceanografice americane și franceze s-au adunat noi dovezi că teoria derivei continentelor prin expansiunea fundurilor oceanice este o realitate.
Deocamdată însă, este greu de spus în ce măsură aceste teorii și ipoteze – majoritatea recente – sunt capabile să confirme existența unui continent (sau a mai multor continente) într-un trecut nu prea îndepărtat (în antropogen) în bazinul Oceanului Pacific. Pe de altă parte, tradițiile orale culese din diferite regiuni ale Pacificului (Insula Paștelui, mica insulă Sal-y-Gomez și altele) în care se menționează o țară întinsă, numită Hiva, scufundată în apele oceanului ca urmare a unui cataclism generat de un zeu, sunt contrazise de datele geologice acceptate, care nu par să indice puternice frământări tectonice la est de Insulele Societății în perioada existenței omului.
Și, totuși, unele date recente pledează pentru posibilitatea unei scufundări de dimensiuni continentale – mai întâi, raportul oamenilor de știință cu prilejul înconjurului lumii efectuat de submarinul atomic american Nautilus, care a semnalat în apropierea Insulei Paștelui un vârf submarin foarte ridicat, încă neidentificat, iar ulterior lucrările profesorului H. W. Menard care, tot în apropiere de Insula Paștelui, a semnalat o importantă zonă de frângere a scoarței, paralelă cu cea a Arhipelagului Marchizelor, precum și o uriașă punte (creastă) alcătuită din sedimente.
Aceste două descoperiri reprezintă încă două motive care pun în centrul cercetărilor legate de o posibilă scufundare continentală în Pacific, regiunea Insulei Paștelui.
Oricum ar fi, cercetările efectuate de oceanografi și geologi privind sfera complexelor probleme ridicate de scufundarea unor mari întinderi continentale capătă amploare și – ceea ce este nespus de îmbucurător – tind să se conjuge pe plan mondial prin colaborarea echipelor de savanți din diferite țări. Iar aceste cercetări, întreprinse cu mijloace eficace ale științei contemporane, deschid numeroase fronturi de investigație în domeniul oceanologiei și neotectonicei – chestiuni complexe legate de geneza și evoluția oceanelor, fenomenele tectonice și vulcanice, evoluția câmpurilor geomagnetice și a glaciațiunilor, etc.
Iar toate acestea sunt conectate, într-un fel sau altul, de aspectul geologico-geografic al subiectului Pacifida, un mister încă nedeslușit până astăzi.
