Lupta dintre minte și suflet. Sindromul Clovnului. Triștii din spatele zâmbetelor

Celor din jur le pot părea (complet) lipsiţi de griji și probleme, ducând o viață normală.

Au un loc de muncă (/întreprind diverse activități), un acoperiș deasupra capului, o familie, o viaţă socială activă, etc.

Însă, în spatele aparenţelor, se ascund, de fapt, atacuri de panică, insomnii, sentimente zdrobitoare de inferioritate, neliniști, complexe, vinovății, etc. Chiar gânduri de suicid.

Anunt

Iar astfel de cazuri sunt, din păcate, din ce în ce mai răspândite.

Surprinzător este faptul că sentimente de acest fel au chiar și (sau, mai bine spus, chiar în special) actorii de comedie, oamenii care lucrează în zona de divertisment – și nu numai – în general, majoritatea oamenilor din societate care nu sunt celebri, nu au o imagine publică, dar care, prin definiţie, par oameni absolut normali, deseori chiar inspirând o stare de bine, având energie, vitalitate, debordând de umor, fiind veseli, pozitivi, optimiști.

Pentru specialiști însă nu este deloc o raritate ca tocmai comedianţii sau oamenii (aparent) veseli să sufere de depresie cronică.

Și cunoscutul actor Jim Carrey a mărturisit, în urmă cu câţiva ani, că se luptă cu această afecțiune extrem de dură, care-l poartă între agonie și extaz, aruncându-l din culmea euforiei în abisul întunecat al depresiei.

 

Sindromul Clovnului

Această realitate este, din păcate, la ordinea zilei pentru milioane de oameni.

Sub masca zâmbitoare se poate ascunde o durere cruntă, greu de imaginat.

”Depresia zâmbitoare” – cum a numit-o psihiatrul londonez Cosmo Hallstrom, se manifestă la pacienţii care ”au simptome de depresie, însă adesea nu vor recunoaște celorlalți că suferă.”

Anunt

Mai mult decât atât – explică Hallstrom – astfel de oameni vor încerca să-și ascundă orice problemă, să nu împovăreze pe nimeni, să nu deranjeze cu absolut nimic sau, mai rău, să-i rănească și pe ceilalți.

Deseori, acești oameni afirmă cu tărie o absență a problemelor – ”Nu am nimic, nu sunt trist, nu s-a întâmplat nimic rău”. Și zâmbesc. Întotdeauna. Dar e un zâmbet extrem de trist

Unele dintre simptomele recunoscute ale depresiei sunt tendinţa de a plânge (emotivitatea, uneori chiar excesivă), sentimentele de letargie, apatie, stimă de sine scăzută, sentimente de culpabilitate, deseori chiar lipsa dorinţei de mișcare sau a altor activități banale, care țin de rutina zilnică, etc. Însă nu este o regulă – nu toate persoanele care suferă de depresie vor manifesta astfel de simptome. Ele pot fi și complet absente – cel puțin, pentru cei din jur.

Pacienţii ”zâmbitori” (dar profund triști) ar putea fi chiar din rândul celor care nici măcar nu conștientizează că suferă de această afecțiune, poate chiar obișnuindu-se cu starea și considerând-o normalitate (sau o pasă proastă/o perioadă mai puțin bună, dar trecătoare), susţine Bridget O’Connell, directorul Departamentului de Informare al organizaţiei de caritate ”Mind”.

Daily Mail a prezentat cazul unei tinere, Allison, în plină ascensiune profesională ca specialist de marketing. Fata a povestit că, în jurul vârstei de 26 de ani, starea ei devenise foarte greu de suportat. ”Tuturor le păream deșteaptă, încrezătoare și mă credeau bine”, mărturisea Allison. Însă realitatea era cu totul alta. ”Ajungeam acasă cu dureri de cap orbitoare, nu mă mai bucura nimic, plângeam ore în șir înainte să adorm… dimineața mă trezeam, mergeam iar la serviciu, o luam de la capăt cu toate…”

Allison a povestit că o lungă perioadă nu a spus absolut nimănui prin ce trece – de rușine, de teamă să nu fie judecată, considerată drept nebună sau ironizată de cei din jur (deci stigmatizată). Iar atunci când, în cele din urmă, și-a făcut curaj și a vorbit cu șeful ei, acesta i-a spus, sec, că depresia nu face parte din fișa postului și că ar fi mai bine, pentru toată lumea, dacă s-ar retrage și ar spune colegilor că suferă din cauza unui virus. După demisie, tânăra Allison a apelat la ajutor de specialitate, perioadă despre care a spus că a fost una de transformare.

Terapia de condiţionare cognitivă a comportamentului a dat roade și, a declarat Allison, a ajutat-o să-și reantreneze creierul în lupta cu problemele, grijile și gândurile negative care o asaltau.

”Credeam – ca majoritatea – că trebuie să ascund astfel de lucruri. Însă după terapie, pentru prima dată, am fost capabilă să vorbesc deschis despre felul în care mă simţeam”, a declarat Allison, care face acum tot ce-i stă în putință pentru a-i ajuta pe cei care trec prin aceleași lucruri pe care ea însăși le-a experimentat, activând astăzi în diverse campanii împreună cu organizaţii de specialitate.

Specialiștii recunosc clar existenţa unui stigmat al persoanelor care trec printr-o astfel de etapă, însă spun că acesta începe, treptat, să se diminueze și că oamenii învață să vorbească mai deschis despre starea, despre suferința lor.

Pentru Allison, a vorbi deschis a însemnat să-și pună viaţa în ordine, să-și regăsească echilibrul.

”Cred că viaţa mea ar fi arătat altfel dacă aș fi acționat mai din timp și aș fi fost mai deschisă cu privire la ce mi se întâmplă”, a spus tânăra care îi încurajează astăzi – pe toți cei care suferă – să nu se mai ascundă, să nu le mai fie teamă și să să nu-și mai nege suferinţa. Fiindcă, precum spune și ea, ”este ca și cum ar pune un plasture peste o rană mare, urâtă și sângerândă, fără s-o dezinfecteze”.

Doar o ascunzi (de ceilalți), dar nu se vindecă așa. Dimpotrivă.

Joker - Calatoria Perfecta

Iar triștii din spatele zâmbetelor știu asta mult prea bine, în adâncul sufletului lor.

 

Anunt

Iată, deci, încă o dovadă a acestor enigmatice și grele lupte purtate înăuntru, în interiorul ființei umane.

Și câte mistere – nenumărate, profunde – pot ascunde mintea și inima omului.

Lasa un comentariu

comentarii

Anunt
error: Content is protected !!