Migrațiile polineziene. O fascinantă întrecere sportivo-științifică
Thor Heyerdahl a dorit, în anii imediat următori celui de-Al Doilea Război Mondial, să înlăture printr-o performanță spectaculoasă argumentul-cheie al adversarilor săi – și anume acela că vechii peruvieni nu ar putut străbate distanțe mari pe Oceanul Pacific, întrucât nu aveau pentru navigație decât plutele.
Astfel, pentru a-și demonstra ipoteza – care pornea de la premisa că în migrațiile pe ocean distanțele nu constituie un factor decisiv câtă vreme direcțiile vânturilor și curenților sunt favorabile – Thor Heyerdahl a hotărât să întreprindă o expediție care să repete drumul (ipotetic) străbătut de vechii locuitori din Tiahuanaco, între coastele peruviene și insulele din răsăritul Pacificului.
În 1947, când a pornit expediția sa, Heyerdahl abia împlinise 33 de ani și nu era prea cunoscut – deși stârnise unele controverse și fusese învinuit de superficialitate, grabă în formularea concluziilor și combaterea arbitrară a opiniilor altor oameni de știință. Împreună cu câțiva prieteni, de diferite naționalități, care îi împărtășeau părerile științifice și spiritul sportiv, acesta a pornit la drum pe o plută din lemn de balsa, legată cu funii din fibre vegetale – așadar, în condițiile similare pe care le-ar fi avut, cu veacuri în urmă, vechii peruvieni. Astfel, a străbătut circa 8.000 km, între Callao (Peru) și Arhipelagul Touamotou, iar relatarea călătoriei (Expediția Kon-Tiki) l-a făcut cunoscut în întreaga lume.
Chiar dacă, sub raport științific, performanța lui Heyerdahl are o valoare echivocă – acesta a demonstrat că o asemenea migrație ar fi fost posibilă – nu este mai puțin adevărat că expediția sa constituie într-adevăr o mare performanță. Iar în cadrul acesteia regăsim două dintre atributele specifice marilor expediții de explorare din trecut – temeritatea și perseverența.
De altfel, călătoriile realizate pentru demonstrarea experimentală a unor ipoteze de ordin istorico-etnografic constituie o inițiativă mai veche. Francezul Eric de Bishop – unul dintre partizanii ipotezei că migrațiile polineziene s-au efectuat de la vest spre est – a colindat, încă în anii dinainte de război, insulele Oceaniei cu o barcă dublă de tip polinezian.
Într-o discuție avută în anul 1956 cu Bengt Danielssohn (unul dintre membrii expediției Kon-Tiki), Bishop, referindu-se la un proiect recent al său, a spus:
„Scopul călătoriei pe care o voi face este tot atât de serios ca și cel al călătoriei întreprinse de voi. Diferența constă însă în faptul că eu intenționez să dovedesc o teorie cu totul opusă. Voi demonstra că polinezienii plecau din insulele lor spre America de Sud.”
În același an, Bishop și-a construit o plută din lemn de bambus și, împreună cu 4 însoțitori, a plecat din insula Tahiti. Pluta a fost dusă de curenți și vânturi spre est, în direcția cea bună, vreme de 2 luni. Apoi s-au ivit greutăți – vântul și curenții au deviat de câteva ori pluta. În cea de-a 4-a lună, când navigatorii străbătuseră o mare parte din drum, s-a dezlănțuit un uragan puternic, care i-a silit să abandoneze, lansând prin radio semnalul de alarmă. Astfel, au fost luați la bordul unei nave, în punctul din care mai aveau de parcurs 900 km până la țărmul american și se aflau nu departe de insulele Juan Fernandez, celebre prin faptul că acolo a trăit singur, timp de 4 ani (1704-1708), matelotul Alexander Selkirk, a cărui aventură avea să-i inspire lui Defoe celebrul roman Robinson Crusoe.
Poate că performanța realizată de Bishop (la vârsta de aproape 70 de ani) nu trebuie socotită mai prejos decât cea a lui Heyerdahl, deși aceasta din urmă s-a bucurat de o mai mare popularitate, probabil datorită faptului că a fost prima de acest fel. Oricum, atât Heyerdahl, cât și Bishop (care a murit 2 ani mai târziu, în cursul altei expediții, cu câteva zile înainte de apariția cărții sale) au demonstrat că din Oceania se poate ajunge în America de Sud și că din Peru se poate ajunge în Oceania pe plute.
Problema migrațiilor este însă mai complicată – însuși termenul de migrație include ideea unei deplasări în masă. Migrațiile sunt determinate de factori economici, sociali sau naturali, iar scopul lor (mărturisit sau nu) este, în general, de a întemeia în altă parte așezări bazate pe aceleași relații și norme de viață caracteristice grupului de migrație. Ori asemenea deplasări masive pe ocean par foarte puțin probabile cu mijloace atât de primitive și fragile precum plutele, oricât de rezistente ar fi fost materialele (lemn de balsa, bambus).
De asemenea, întemeierea unor comunități noi presupune prezența femeilor în grupurile migratoare – în caz contrar, respectiva comunitate s-ar fi stins după o singură generație – ceea ce, iarăși, sporește dificultățile deplasării, mai ales dacă se iau în considerare distanțele enorme dintre insulele situate în bazinul central al Pacificului. Evident că putem pleca de la presupunerea că – după cum reiese din numeroasele legende polineziene – grupurile migratoare, formate doar din bărbați, au găsit pe insulele respective femei aparținând unei populații mai vechi (ceea ce nu este exclus – răpirea sabinelor din istoria Romei antice corespunde unei practici larg răspândite în perioadele caracterizate de migrații masive). În acest caz însă, ajungem din nou în fața aceleiași întrebări – cine erau aceste populații antice și de unde au apărut?
Problemele migrațiilor au dus la discuții complexe în cadrul Congresului de la Honolulu (Hawaii) din 1961, a celui de antropologie și etnografie de la Moscova (1964) și la toate întrunirile științifice internaționale de specialitate – însă fără a ajunge la un răspuns concret, în ciuda progreselor evidente realizate de cercetători.
Se găsesc constant noi dovezi în legătură cu migrații asiatice în direcția est-vest și cu migrații americane în direcția vest-est, în timp ce originea celor mai vechi locuitori ai Polineziei rămâne un mister.
