Misterele antichității. Negurile Egiptului: întunericul care a durat 3 zile
În cartea Exodul (Ieșirea) ni se relatează că, întrucât faraonul n-a dorit să lase poporul lui Israel să plece din Egipt, țara sa a fost lovită de ”Cele 10 plăgi”.
Aceste plăgi (urgii) reprezintă, de fapt, niște evenimente catastrofale pe care Valea Nilului le-a cunoscut într-adevăr (și nu doar o dată) în cursul istoriei sale: invazii de lăcuste, de broaște, de tăuni sau ”muște câinești”, grindină, epidemii de variolă sau ciumă și altele de acest fel.
Mai ieșită din comun pare ”prefacerea apei în sânge”, care însă nu trebuie luată, ca expresie, ad litteram: se cunosc cazuri când, ca urmare a unor furtuni de nisip care nu sunt chiar rare în această regiune, apele Nilului s-au colorat în roșu, din pricina marilor cantități de nisip fin aduse de simun – vântul fierbinte și uscat al deșerturilor.
Totuși, una dintre aceste urgii – tenebrele (negurile) care timp de 3 zile s-au lăsat peste Egipt – nu-și găsește o explicație firească. Se spune că era atât de întuneric, încât îl puteai ”pipăi cu mâna” – spune textul biblic, folosind o figură de stil foarte plastică. Totodată, ni se spune că ”…nu se vedea om cu om și nimeni nu s-a urnit de la locul său 3 zile”.
Prima explicație care ne vine în minte este o eclipsă totală de Soare. Însă nicio eclipsă nu provoacă o întunecare totală. Iar în scurtele clipe în care globul solar este complet acoperit, acesta este înconjurat de un inel luminos, așa-zisele protuberanțe formate din nori de gaze colorate în roz.
În plus, o eclipsă totală de soare nu poate dura 3 zile. Ea se produce atunci când Luna este în conjuncție cu Soarele, așadar când se interpune între Pământ și Soare și durează foarte puțin.
Prin urmare, acest fenomen nu poate fi cel care să explice – logic, satisfăcător -așa-zisa urgie a negurilor care au întunecat cerul Egiptului.
O altă explicație ar putea fi aceea a norilor de nisip ridicați de vânturile deșerturilor. Dar și aici ne lovim de aceleași contra-argumente: norii de nisip nu întunecă total cerul. Simunul este un vânt care se stârnește brusc, după care nisipul se depune, încetul cu încetul, limpezind atmosfera.
Fertila Vale a Nilului este situată între 2 deșerturi, cel libian și cel arabic, iar o furtună de nisip nu reprezintă aici un eveniment neobișnuit – în niciun caz nu este privită ca o urgie, o plagă, o calamitate, așa cum este prezentat fenomenul în cartea Exodului. Vom elimina, așadar, și această ipoteză.
În sfârșit, cea mai simplă explicație ar putea fi ceața – o ceață densă și persistentă, în genul celei tipic londoneze. Însă Teba nu este Londra, iar Valea Nilului nu e Valea Tamisei. Clima Egiptului nu cunoaște ceața și nici n-ar putea s-o cunoască deoarece în această regiune caldă, cu cer mereu albastru, nu există condițiile meteorologice necesare pentru formarea particulelor de apă sau de gheață în suspensie care alcătuiesc ceața.
Astfel că singura explicație logică – avansată cu timiditate încă în primii ani ai veacului nostru de către unii cercetători și reluată mai târziu – este cea conform căreia negurile care au învăluit timp de 3 zile cerul Egiptului proveneau de la o erupție vulcanică bogată în emisii de fum și cenușă.
Istoria însăși pledează pentru această ipoteză. Pliniu cel Bătrân, vorbind de celebra erupție a Vezuviului din 24 august 79 e,n., care a distrus orașele Herculanum și Pompei, ne spune că negurile au ajuns până la Misena, așezare situată pe celălalt mal al Golfului Neapole și că aceste neguri erau atât de dense încât semănau ”nu cu o noapte înnorată de toamnă, fără lună, ci cu întunecimea unei încăperi închise, în care s-a stins lampa.”
Și istoria mai recentă a cunoscut numeroase asemenea exemple. Între 23 și 27 ianuarie 1835, erupția violentă a vulcanului Conseguina din Nicaragua a creat o similară obscuritate totală care a durat mai bine de 40 de ore.
În iunie 1912, vulcanul Katmai din Alaska a erupt, aruncând în atmosferă o masă de peste 20 km 3 de diverse materii magmatice – lavă, cenușă, bombe vulcanice, gaze – astfel că, pe o rază de câteva sute de km, întunericul a fost atât de dens încât, conform relatărilor unor martori, ”nici lumina unei lanterne ținute în mână nu era vizibilă”.
Și sunt doar 2 dintre numeroasele exemple pe care ni le oferă vulcanologia.
Trebuie avut în vedere însă faptul că în Egipt nu există vulcani. Cei mai apropiați se află în Peninsula Arabică, unde documentele consemnează câteva erupții de intensitate modestă – după cum a rezultat și din constatările geologilor ajunși la fața locului.
Se pune astfel întrebarea: erupția unui vulcan situat la mare depărtare ar putea fi cauza evenimentului relatat în cartea Exodului?
Pentru elucidare, se cuvine să reluăm un exemplu – clasic pentru vulcanologi – și anume uriașa erupție a vulcanului Rakata de pe insula Krakatoa (august 1883):
”Insula Krakatoa este situată în strâmtoarea Sunda, între Sumatra (Sumatera) și Java (Djawa). (…)
La 11 august 1883, vulcanul Rakata a dat primele semne că începe să se trezească, după ce vreme de peste 200 de ani <dormise>. La 20 august, un ofițer de pe o navă de război germană a calculat, din curiozitate, înălțimea coloanei de cenușă și fum care țâșnea din crater: 11.000 m. La 25 august a început erupția, care a atins apogeul a doua zi – o ploaie deasă de noroi care ajungea până în insulele învecinate și pe coastele Javei și Sumatrei, unde izvoarele și fântânile au fost astupate, plantațiile de orez acoperite, soarele a dispărut și, în plină zi, s-a lăsat un întuneric de nepătruns.
Apoi exploziile au început să zguduie măruntaiele Pământului, craterul aruncând în văzduh pietre, lavă și noroi. Marea se năpustea, urlând, asupra uscatului – un val uriaș, înalt de 35 m, s-a rostogolit înspre țărm, distrugând totul în cale. (…)
Cataclismul de pe Krakatoa a făcut 40.000 de victime omenești (unele surse menționează cifre și mai ridicate). Acesta a fost atât de violent încât s-a resimțit în întreaga lume, având nu doar proporții neobișnuite, ci și urmări la fel de neobișnuite. Cenușa, conținând particule de materii colorate, s-a răspândit pe o întindere de 750.000 km pătrați. Prin urmare, unda de șoc a făcut ocolul Pământului și o cantitate de cenușă s-a răspândit pe o suprafață de 3 ori mai mare ca a țării noastre. Erupțiile de o asemenea intensitate sunt, din fericire, foarte rare în vremurile mai noi – cea a vulcanului Rakata de pe Krakatoa constituind o excepție.
Desigur însă că acest eveniment nu poate fi considerat ca având legătură cu biblicele neguri ale Egiptului – unei asemenea analogii opunându-i-se atât distanța enormă, cât și cronologia. În schimb, o altă erupție vulcanică de mare intensitate, ale cărei urme au fost descoperite ulterior, ar putea constitui soluția acestei enigme.
Încă de la sfârșitul veacului trecut, doi cercetători germani, von Gartringen, împreună cu Alfred Philippson (profesor de geografie la Universitatea din Bonn), lucrând în cadrul unei expediții în Mediterana răsăriteană, au găsit urmele unei uriașe erupții vulcanice submarine, în apropiere de insula Thira din arhipelagul Santorin. Concluziile celor 2 cercetători au stârnit un interes moderat printre specialiști.
Chestiunea avea să fie reluată 4 decenii mai târziu, în 1939, de data aceasta de către arheologi și istorici, în încercarea lor de a rezolva enigma dispariției bruște a civilizației minoice de pe insula Creta, una dintre cele mai înfloritoare culturi ale antichității. Astfel, săpăturile întreprinse la Cnossos, Phaistos, Hagi Triada, Tylissos și în alte locuri din Creta au arătat că palatele și casele demnitarilor s-au prăbușit pe neașteptate, între 1525 și 1529 î.e.n.
Inițial, aceste distrugeri au fost puse pe seama unor cuceritori străini care ar fi invadat insula, pentru ca apoi, în 1939, arheologul grec S. Marinatos să arate că a descoperit, la Amnisos, gropi pline cu piatră ponce și diferite alte roci vulcanice și materii magmatice, deplasate sub acțiunea unor puternice mase de apă.
Conluzia: distrugerea și părăsirea subită a palatelor minoice nu poate fi atribuită unor invadatori străini, ci unei catastrofe naturale, mai exact, unei erupții vulcanice.
Arheologii și istoricii din 1939 și-au adus aminte de concluziile la care ajunseseră geologii și geografii din 1899 și au emis astfel ipoteza conform căreia sursa cataclismului trebuie căutată în insula vulcanică Thira, aflată la doar 120 km nord de Creta. Dar până să se organizeze o nouă expediție (de data aceasta geologico-arheologică) a izbucnit războiul, iar cercetările, evident, au fost amânate. Cu atât mai mult cu cât Creta, ocupată vremelnic de trupele germane, a fost scena unor lupte crâncene.
După război, o expediție greco-americană – din care făceau parte arheologii S. Marinatos, seismologul A. Galanopoulos, precum și geologii D. Ninkovich și B.C. Heezen de la Institutul Lamont al Universității Columbia – a stabilit faptul că o erupție vulcanică de o putere neobișnuită a avut într-adevăr loc pe insula Thira, către mijlocul mileniului II î.e.n., după cum reiese și din însuși faptul că povârnișurile Munților Elias au fost acoperite cu un strat de piatră ponce care în unele locuri atinge o grosime de până la 60 m!
Erupția nu a fost cauzată de un vulcan submarin, așa cum au crezut cercetătorii din 1899 sau, mai bine zis, până în momentul erupției vulcanul nu era scufundat, ci violența fenomenului a pulverizat, pur și simplu, conul, apa mării pătrunzând în crater.
După părerea lui S. Marinatos, erupția de pe Thira a fost de 4 ori mai puternică decât cea din 1883 de pe Krakatoa. Se pare că fostul crater al vulcanului avea un diametru de peste 10 km, cele două insule actuale – Thira și Therasia – fiind vestigiile acestui crater. Faptul că erupția de pe Thira a fost mult mai puternică este demonstrat și prin faptul că fosa marină care s-a format în regiunea insulei Krakatoa în locul uscatului măsoară 250 m, pe când cea din regiunea arhipelagului Santorin atinge 390 m.
Așadar, putea oare erupția vulcanului de pe Thira să provoace biblicele neguri ale Egiptului?
Da, fără îndoială. Explozia de pe Krakatoa a proiectat în stratosferă destulă pulbere încât efectul să fie vizibil vreme de ani la rând. Cea de pe Thira a prezentat asemănări tulburătoare: pulverizarea conului și vărsarea apei de mare în crater, peste lava incandescentă. Într-un studiu de specialitate, Edward Phillips – după ce a arătat că explozia de pe Krakatoa a avut o putere de 200 megatone de TNT (trinitrotoluen), adică de 15.000 mai mare decât bomba de la Hiroshima – a demonstrat că o asemenea forță nu se putea dezvolta decât printr-un proces complex, excepțional, și anume o reacție în lanț între lava incandescentă și apa mării.
Dar discuțiile privind uriașa catastrofă de pe Thira nu s-au sfârșit. În 1976, o echipă de pe nava de cercetări oceanografice Calypso, condusă de comandantul Jacques-Yves Cousteau, a întreprins filmări submarine în regiunea arhipelagului Santorin, cercetând urmele erupției. Se pare că și pe Thira a existat o civilizație veche, destul de avansată, asemănătoare în linii generale cu civilizația miceniană și cu cea cretană și distrusă și ea de uriașul cataclism.
În privința civilizației cretane (minoice), părerile sunt încă împărțite – unii dintre arheologi, deși nu neagă distrugerile provocate de catastrofala erupție de acum 3 milenii și jumătate, sunt de părere că principala cauză a nimicirii acestei înfloritoare culturi o constituie, totuși, o invazie străină, probabil a grecilor arhaici veniți de pe continent.
Ipoteza conform căreia negurile misterioase care au acoperit vreme de 3 zile cerul albastru al Egiptului ar proveni de la uriașa erupție de pe Thira a fost emisă prima oară de profesorul Stechow de la Universitatea din Munchen, cu aceasta fiind de acord și alți autori, printre care R. Hennig, care spunea:
”… În Mediterana Orientală, vântul dinspre nord este dominant aproape întregul an. Norii de fum s-au îndreptat, deci, spre litoralul nord-african, mai exact spre Egipt. Și nu este neapărat necesar ca erupția din arhipelagul Santorin să fi avut loc în timp ce israeliții se aflau în Egipt. Exodul datează de la sfârșitul secolului XIII î.e.n., iar erupția de la mijlocul celui de-al XVI-lea (…), însă amintirea acelor neguri înfricoșătoare este lesne de înțeles că a dăinuit în memoria poporului…”
Adevărul este că nu există documente istorice asupra Exodului – care să ateste că israeliții ar fi fost sclavi fugiți din Egipt. Totuși, majoritatea cercetătorilor sunt de acord că relatarea are o bază reală. Archibald Robertson, de pildă, spunea:
”Ar fi fost firesc ca niște sclavi fugari, care voiau să li se piardă urma, să se însoțească cu triburi nomade, astfel încât legenda robiei în Egipt ar putea avea un oarecare temei. (…) Povestirea biblică despre Exodul din Egipt sub conducerea lui Moise și despre cucerirea Palestinei sub conducerea lui Joshua (…) poate reprezenta o istorisire transmisă prin tradiții, confuză și denaturată, a unor evenimente reale, tot astfel cum poemele homerice conțin o povestire confuză și deformată a unui război troian real.”
Așadar, nu a fost stabilită cu exactitate nici până în prezent cauza fenomenului menționat în Biblie – întunericul care a durat 3 zile. Astfel că misterul negurilor Egiptului dăinuie și astăzi.
