Misterele lumii antice. Mitologie, simboluri, zei. Metamorfoză și antropomorfizare
Corpul uman nu se înscrie doar în stereotipiile culturale cunoscute, puse în circulație prin literatură și artă, ci este, la drept vorbind ”măsura tuturor lucrurilor”, referința noastră fundamentală, și, dacă vreți, cea dintâi și cea de pe urmă justificare a culturii.
Mitologia greacă abundă în descrieri sau exhibiții, dar și în transformări simbolice sau metamorfoze.
Orânduită ca o fastuoasă curte monarhică, lumea zeilor este plină de intrigi și jocuri de culise, de iubiri, gelozii, incesturi și adultere, crime și răzbunări familiale, care satisfac propensiunea teatrală a grecilor și pe care o regăsim în operele marilor lor dramaturgi și, mai târziu, la Shakespeare.
Pe de altă parte, incestul, gelozia și tema castrării, evocate de Freud în descrierea sexualității infantile, își au originea în panteonul primordial, la care se vor adăuga complexele: cel al lui Oedip și al Electrei, cu toată încărcătura lor dramatică. Dincolo de orice anecdotică, lumea stăpânită de Zeus înseamnă triumful cosmosului. Este, comparativ cu panteonul primordial, o lume nouă, a luminii, a ordinii și dreptății.
Nudul a fost creația grecilor. Iar acesta a fost, cu precădere, nudul masculin. Să ne amintim magnifica statuie din bronz a lui Zeus, găsită în mare, lângă capul Artemison (Zeus din Artemison, c. 450 î. Hr.), fără să putem ști cu siguranță dacă îl reprezintă pe Zeus sau pe Poseidon. Corpul, cu mușchii bine reprezentați, dă impresia elasticității și nu a efortului. Trunchiul, cu picioarele îndepărtate, pe verticală, este compensat de orizontalitatea brațelor care aruncă fulgerul. Interesant este faptul că lungimea brațelor întinse excede înălțimea corpului. Este aidoma orizontului, a peisajului decis de armonia proporțiilor și a ordinii severe a macrocosmosului.
După spusele lui Homer, Afrodita este fiica lui Zeus, dar Hesiod arată că acesta s-a născut din spuma mării fecundate de sexul lui Uranus, tăiat de Cronos. Pentru greci și pentru cultura europeană, aceasta este versiunea care s-a impus. Purtată de vânt, Afrodita ajunge în Cythera și apoi în Cipru, numele fiindu-i adesea întregit de cognomenul Cyterea sau Cypris.
Cu rare excepții anterioare, nudul feminin este o creație a epocii târzii, elenistice. Există o frumoasă statuie a Afroditei cu corpul drapat, de pe care apa ce se scurge este figurată cu măiestrie. Prin Venus din Milo (c. 130-100 î. Hr.), descoperită în 1820, se poate înțelege canonul elenistic al frumuseții femeii, la care impresionează echilibrul posturii, robustețea formelor și splendoarea carnației.
Renașterea înseamnă, între altele, descoperirea mitologiei și a nudului uman. Cred că pictura lui Botticelli continuă să fie capul de serie al iconografiei venusiene. Un element simbolic ne atrage îndeosebi atenția: marea scoică care o va purta pe Afrodita pe mare și care este un marcat simbol feminin.
Am călătorit până la originile nudului pentru a putea reflecta mai bine asupra metamorfozelor corpului uman.
Ovidiu, marele poet latin, va vedea în ele, așa cum bine a observat Bernardin de Saint-Pierre, o suită mai degrabă de metempsihoze (”Ses métamorphoses sont des métempsycoses : le corps d’une pie renferme l’ame d’une princesse.”).
Dar ideea că un corp omenesc s-ar putea transforma într-un corp animal, vegetal sau mineral, sub puterea privirii sau a magiei, a făcut ca mulți artiști să reprezinte corpul ascuns, pe care îl purtăm în noi, fie ca natură latentă a unui alte vieți, trecute sau viitoare, fie ca expresie a transgresiunii frumosului și atracției erotice.
Frumosul devine astfel monstruos, atracția devine repulsie, dar puterea de impresionare a spectatorului sporește odată cu revelarea esteticii erotice de sens contrar.
În multe împrejurări ale vieții, privind atent o persoană, dintr-un anume unghi, avem impresia că aceasta seamănă cu o pisică, cu un câine sau un lup. Licantropia nu este doar un delir psihopatic sau folcloristic, ea se regăsește, adesea, în viziunile sau visele multor oameni normali, mai ales când acești sunt impresionați de anumite detalii din imaginea danturii sau a ochilor unei persoane.
Alunecăm deseori în fantastic, iar această glisare are totdeauna la bază detaliul monstruos: culoarea neobișnuită și forma ciudată a ochilor, o anume căutătură a privirii, dezvelirea gingiilor și a caninilor mai lungi și ascuțiți, lungimea exagerată a unghiilor, făcându-le să semene cu niște gheare, paloarea pielii din care sângele s-a retras ș.a.m.d. La fel de anamorfotic se dovedește a fi și unghiul monstruos, acel unghi unic care transformă chipul, cu o minimă imaginație, în animal sau pasăre.
Corpul perfect al unei femei este comparat cu cel al unei feline. Pasul ei este de gazelă, iar gâtul de lebădă. În fine, detaliile anatomice, de la Cântarea cântărilor și până la lirica modernă, sunt metaforizate, adică metamorfozate. Acesta este repertoriul de imagini și reprezentări simbolice care au invadat arta contemporană, mai ales fotografia digitală.
Este vorba nu doar de recuperări mitologice, de resimbolizări, ci, mai ales, de avansul unei estetico-erotici noi, în care urâtul și repulsivul atrag în același fel cum se simte Frumoasa fascinată de Bestie, în celebrul basm. S-a spus că atracția vine din iubire, numai că, după Freud, avem de-a face mai curând cu o iubire-ură, cu polii interschimbabili, așa cum frumusețea-monstruozitatea sunt denunțate de artiști ca reprezentații iluzorii.
În artele contemporane, nu doar ființele umane străbat regnurile până la împietrire, la transformarea lor în statui, așa cum se întâmpla cu cel ce privea în ochii Gorgonei, ci și pietrele sau plantele iau înfățișări umane, se antropomorfizează, pentru că noua estetico-erotică este biunivocă și, psihologicește, reversibilă.
Din nou, poezia este chemată în imaginar, pentru că substanța ei se regăsește în viziunile artiștilor contemporani. Fotografia digitală, ca și filmul științifico-fantastic, este expresia maximă a fascinației acestor transformări.
Credința în metempsihoză este anxiolitică și neutralizează spaima căderii. Poate de aceea, imaginația regizorilor contemporani, care pun în scenă spectacole fantastice ale corpului, este influențată de viziuni orientale și afro-meridionale. Și în acest punct ne întâlnim nu doar cu metamorfozele lui Vishnu, ci și cu ritualuri din religiile africane, oceanice, ale societăților așa-zis primitive.
Pe lângă putința de a migra prin regnuri, artistul decide, în numele omului contemporan alienat, că propriul corp este iluzoriu și că nu-i mai aparține. Corpul devine, astfel, un element de recuzită, un manechin, un loc de experimentării durerii și plăcerii, ceea ce ar explica dezordonata sexualitate de astăzi care încă îi intrigă pe moraliști. Nu este vorba doar spectacole de sex, de orgii, dar și de mutilări sau maltratări, motiv pentru care sado-masochismul și alte practici de violentare corporală par a fi temelia psihico-comportamentală cea mai profundă a eroticii estetice contemporane.
Omul zilelor noastre își maltratează adesea pielea, cu gesturi ce amintesc de ritualuri a căror semnificație pare definitiv pierdută. Epilări ale picioarelor, brațelor, ale părului pubian; găuriri ale nasului, urechilor, sprâncenelor, buzelor, limbii, buricului, labiilor; tatuări cu desene sau texte pe mâni, brațe, degete, picioare, fese, abdomen; desene complexe, policrome a brațelor și bustului la bărbați; implanturi mamare, injectări ale buzelor, obrajilor, creșteri ale feselor; rinoplastii, etc., toate aceste practici, din ce în ce mai răspândite, sunt menite să corecteze natura, adică să desăvârșească aspectul de manechin de ghips care pare a fi idealul estico-erotic al multor tinere și tineri din zilele noastre.
Este triumful artificialității, al luptei împotriva semnelor particulare și naturaleței corporale în favoarea modelării unor corpuri ce urmează să fie expuse în vitrine imaginare, sub un spot nefiresc de lumină.
Regimul preferat al corpului este nocturn, cum nocturne sunt și plăcerile: dansul, scena discotecilor, intimitatea promiscuă și întâmplătoare. Acesta este și regimul halucinațiilor, consumului de alcool și droguri, al metamorfozelor unor trăiri cețoase și vulnerabile. Același regim nocturn pare a face ca recuzita să se antropomorfizeze, pentru că imaginarul a fost saturat, în ani, cu desenele animate, basme ecranizate sau filme de groază.
Moartea, cu scenariile sale, nu mai este o graniță de netrecut, un tărâm al angoasei, căci imaginea cadavrului din noi sau a scheletului costumat cu haine de piele este relativ frecventă la artiștii contemporani. Baudrillard numea corpul un ”osuar de semne”, ceea ce poate însemna că simbolistica corpului trebuie citită, deopotrivă, în două registre: al vieții și al morții.
Estetica erotică actuală plasează, așadar, în centrul ei, corpul uman, cu tot potențialul sau metamorfic, înscris în Eros și Thanatos în aceeași măsură, sediu al plăcerii și durerii, al iubirii și urii, al frumosului și urâtului, al atracției și repulsiei. Este un corp privat, dar și public, revelat, dar și ascuns, expus, dar și camuflat; spectacol și dramă, reprezentație și simbol, un corp a cărui figură oximoronică este la fel de înșelătoare precum frumusețea mărului putred.
Dan Caragea
