Misterul hărților antice. Sursele de inspirație ale lui Piri Reis
Istoricul turc Halil Eldem a făcut (în 1929) o descoperire extrem de interesantă printre manuscrisele aflate în biblioteca muzeului adăpostit în impunătorul palat Topkapi din Istanbul – fragmentul unui planiglob, pe un pergament lucrat din piele de gazelă, în 9 culori și cu părți aurite, cuprinzând semne folosite în portulanele italiene și portugheze, decorat cu diverse desene reprezentând nave, animale și figuri fabuloase, precum și însemnări cuprinzând informații cu privire la flora și fauna diferitelor regiuni, poziția lor geografică și chiar istoria descoperirii lor.
O notă menționează că harta a fost întocmită în perioada muharemului anului 919 de la Hegira (între 9 martie și 7 aprilie 1513), la Gelibolu (Galipoli), autorul semnând „eu, umilul Piri Reis ibn Hadj Mehmet, cunoscut ca nepot de soră a lui Reis Gazi Kemal” (reis înseamnă, în turcă, comandant de flotă).
Celebra hartă a lui Piri Reis a stârnit senzație în rândul cercetătorilor, datorită faptului că țărmurile răsăritene ale Lumii Noi sunt redate aici mult mai exact decât în hărțile apărute în apusul Europei până la acea dată (1513) și chiar mai târziu, până către sfârșitul veacului – fapt demonstrat, printre alții, de profesorul Paul Kahle (1931) de la Universitatea din Bonn, care a făcut și o comunicare în acest sens la Congresul de orientalistică de la Leyda (același P. Kahle publicase, în 1926, la Leipzig, un manual de navigație, Bahriye, unde se menționa harta care avea să fie găsită 3 ani mai târziu, în fondul de manuscrise de la Topkapi).
Așadar, care au fost sursele folosite de Piri Reis la întocmirea hărții sale?
Hai să ne reamintim, mai întâi, cine a fost Piri Reis.
Precum spune el însuși, a fost nepotul vestitului corsar Kemal Reis, care în 1495 a ajuns comandantul flotei otomane. Kemal a sprijinit ascensiunea nepotului său, l-a numit șef de echipaj (în 1511) pe una dintre galerele lui, apoi i-a încredințat chiar o navă pe care acesta a înălțat pavilionul verde cu turban al corsarilor musulmani, abordând și prădând navele aparținând statelor dușmane Porții.
Există unele indicii conform cărora ar fi participat și la câteva expediții de jaf conduse de celebrul corsar Chaireddin, poreclit Barbarossa, care teroriza în acea perioadă apele Mediteranei occidentale.
Mai târziu, Piri Reis a renunțat la îndeletnicirile piraterești, fiind numit în posturi înalte în cadrul marinei otomane – amiral al flotei din Marea Roșie, apoi al flotei din Marea de Oman. Din această perioadă datează și manualul de navigație Bahriye (Cartea Mărilor), la întocmirea căruia a participat și pe care l-a dedicat (în 1523) sultanului Suleiman Magnificul.
Harta lui Piri Reis permite, după părerea profesorului Kahle, reconstituirea hărții lui Columb, care s-a pierdut – exemplarul aflat la Biblioteca Națională din Paris s-a dovedit a nu fi originalul, ci o reproducere destul de sumară, în care contururile țărmurilor nou descoperite sunt doar schițate).
Dar cum a ajuns Piri Reis în posesia hărții amiralului mării-ocean? La această întrebare nu putem răspunde cu exactitate – putem face doar supoziții.
Din unele texte rezultă că harta, împreună cu o relatare a călătoriei, a fost trimisă de Columb, în octombrie 1498, din insula Espanola în Spania, episcopului Juan Rodrigo de Fonseca, președintele Consiliului Indiilor (Consejo de las Indias). Nu se știe dacă a ajuns vreodată la destinație – cel mai probabil s-a pierdut pe drum. Nu este exclus nici ca nava care o transporta să fi fost capturată de pirații care bântuiau în acea vreme largul coastelor Spaniei – de pildă de nava comandată de Piri Reis, care a ajuns astfel în posesia hărții. Dar este, firește, doar o ipoteză.
O altă posibilitate pare să rezulte dintr-o însemnare de pe marginea hărții lui Piri Reis. Amiralul turc arată acolo că a notat relatarea unui sclav spaniol al unchiului său (Kemal Reis) despre călătoriile care au dus la descoperirea pământurilor de dincolo de Atlantic, respectivul sclav făcând parte din echipajele navelor lui Columb în cursul primelor trei călătorii.
În sfârșit, premisele celei de-a treia ipoteze sunt sugerate în introducerea manualului de navigație Bahriye, unde Piri Reis arată că, în 1501, unchiul său Kemal ar fi abordat și jefuit, în largul portului Valencia, șapte nave spaniole care se întorceau încărcate cu mărfuri din Indiile apusene. Nu este exclus ca la această acțiune piraterească, harta lui Columb – sau o copie a ei – să fi ajuns în mâinile corsarilor otomani. Hărțile maritime în general și mai ales cele pe care erau notate rutele și țărmurile recent explorate erau documente secrete în acea vreme de acerbă concurență între navigatorii spanioli, portughezi, englezi, genovezi, venețieni. Alături de aur și de sclavi, acestea constituiau o pradă apreciată și de corsari.
De altfel, datele ultimelor ipoteze pot fi lesne conjugate – cu prilejul acțiunii piraterești de la Valencia, Kemal Reis, pe de o parte, a intrat în posesia hărții lui Columb. Pe de altă parte, printre sclavii capturați se afla și marinarul care efectuase cele 3 călătorii cu amiralul mării-ocean. Era un lucru obișnuit în acea vreme ca marinarii de pe vasele capturate în lupte navale sau în abordaje piraterești să fie luați ca sclavi – unii erau vânduți în târgurile de sclavi din Alger, Tripolis sau Tunis, alții erau înlănțuiți la vâslele galerelor – bineînțeles dacă familiile lor nu reușeau să procure sumele cerute ca răscumpărare.
Prizonierii creștini care treceau la islamism erau primiți în echipajele navelor turcești și uneori ajungeau în posturi foarte înalte – un exemplu în această privință este Antonio Pigafetta, însoțitorul lui Magellan și cronicarul primei călătorii în jurul lumii, care și-a petrecut ultimii ani din viață la Istanbul, în slujba de consilier pentru probleme navale. Sidi Ali Reis (numele turcesc al lui Pigafetta) era consultat de Piri Reis și de alți comandanți turci și poate că s-a numărat printre colaboratorii edițiilor ulterioare ale tratatului de navigație, dar în niciun caz n-ar fi putut contribui la întocmirea hărții din 1513, când se afla încă în Italia.
Se pare că Piri Reis își dădea seama că planiglobul său constituie un unicat, deoarece afirma într-una din însemnări:
„În acest veac nu mai există asemenea hartă.”
Într-o altă însemnare, foarte ștearsă, în care amiralul-cartograf indică sursele sale, unii cercetători cred că Piri afirmă că s-ar fi folosit, printre altele, de „o hartă a necredinciosului Colon Bo” – această notă reprezintă un subiect de controversă, pe de o parte fiindcă, din cauza uzurii pergamentului, textul nu este deloc lămurit, iar pe de altă parte deoarece acel Colon Bo nu trebuie neapărat identificat cu Columb.
Totuși, unii cercetători nu doar că n-au pus la îndoială această interpretare a însemnării lui Piri Reis, dar au mers chiar mai departe – astfel, cercetătorul turc Ibrahim Hakki nu exclude ipoteza că amiralul mării-ocean, în peregrinările sale pentru găsirea unor comanditari pentru expediția peste Atlantic, ar fi fost și la Istanbul. În 1484 – pretinde cercetătorul turc – după eșecul suferit la Lisabona în tratativele cu regele Joao II și înainte de demersurile în Spania, Columb și-ar fi oferit serviciile sultanului Baiazid II.
De altfel, în cronica scrisă de Arif Molla, există următorul pasaj:
„… a venit la Istanbul un frânc (italian, spaniol sau portughez) cu numele de Colon și a spus: dați-mi câteva corăbii, căci eu vreau să găsesc o lume nouă pentru voi.”
Un alt cronicar, Evliya Celebi, notează că, în același an – 1484, când Baiazid pornise expediția împotriva lui Ștefan cel Mare, în tabăra sultanului sosise un călugăr spaniol însoțit de un portughez pe nume Colon, care i-ar fi cerut nave pentru o călătorie în ținuturi îndepărtate. (Chestiunea este dezbătută într-un interesant studiu publicat în Magazin istoric nr.9/1970, la rubrica Enigme ale Istoriei, sub sugestivul titlu „Cristofor Columb la curtea lui Baiazid al II-lea?”)
În ciuda citatelor din cronicarii turci, prezența lui Columb la curtea din Istanbul sau în tabăra din Moldova (la Chilia sau la Cetatea Albă) este foarte puțin probabilă. Este adevărat că nu știm nimic despre activitatea sa în 1484, dar, așa cum arătam, nu știm nimic despre întreaga sa viață până la sosirea în Spania (1485). Dacă l-ar fi cunoscut personal pe Columb, probabil că Piri Reis ar fi menționat acest lucru într-unul dintre documentele sale sau măcar în introducerea manualului de navigație. În afară de asta, în 1484 Columb nu putea cunoaște configurația țărmurilor Lumii Noi, către care va pleca abia 8 ani mai târziu. În afară de ipoteza în care – așa cum presupun unii cercetători avizați – dispunea de hărți secrete, părere împărtășită și de unii dintre autorii noștri (Mihai Gheorghe Andrieș – Piri Reis, în Figuri ilustre din perioada Renașterii. Unul dintre subcapitolele acestui succint studiu este intitulat, sugestiv „Tainicele hărți ale lui Cristobal Colon”).
Dar dacă amiralul mării-ocean avea încă din 1484 (sau poate abia din 1501) o hartă (sau mai multe) pe care erau conturate țărmurile continentului american (și nu doar ale insulelor descoperite în primele 3 călătorii ale sale), înseamnă că aceste țărmuri fuseseră atinse (și cartografiate) înaintea lui. Iar acest gând ne duce, în mod logic, la normanzi, navigatorii abili și îndrăzneți care, în jurul anului 1000, au atins coasta Americii de Nord, înființând și o așezare. Multă vreme această ipoteză a fost însă respinsă – normanzii nu cunoșteau meșteșugul cartografiei, care în perioada medievală timpurie părea să fie o îndeletnicire rezervată popoarelor așezate mai la sud și preocupate de comerțul pe mare (spaniolii, portughezii, italienii).
Însă normanzii au produs nu doar o dată surprize istoricilor. O altă asemenea surpriză a fost descoperirea, în 1965, în biblioteca universității americane Yale, de către James Robert Enterline, a unei hărți reprezentând Vinlandul – numele pe care normanzii l-au dat teritoriului american explorat de ei – și, cam în aceeași perioadă, descoperirea, de către muzeograful maghiar Geza Szepessy, în arhiva din Esztergom (pe Dunăre, la frontiera cu Cehoslovacia) a unei alte hărți, cu caractere runice, în care sunt însemnate ruta dintre Norvegia și țărmul american, precum și coastele răsăritene ale Insulei Terra Nova (Newfoundland).
Este adevărat că aceste hărți sunt copii relativ târzii (cea americană din secolul XV, cea maghiară din secolul XVI), dar este de presupus că au avut un model (sau mai multe) de origine normandă, fapt care rezultă, printre altele, și din inscripțiile cu caractere runice.
