Misterul tăblițelor sumeriene de la Tărtăria – una dintre descoperirile care au zdruncinat istoria

Tăblițele de la Tărtăria sunt trei obiecte mici, străvechi, fabricate din lut.

În Transilvania, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie, echipa cercetătorului clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăblițe misterioase de lut. Dar este cunoscut faptul că arheologul Nicolae Vlassa nu era prezent în momentul descoperirii acestora.

Tăblițele enigmatice, datate în jurul anului 5.300 î.Hr. (de către cercetătorul german Harald Harmann) prezintă simboluri similare culturii Vinca, fiind subiectul a numeroase și controversate polemici printre arheologii de pretutindeni, întrucât (în opinia unora) tăblițele ar reprezenta cea mai veche formă de scriere din lume.

 

 

Două dintre acestea sunt găurite și acoperite cu semne, iar cea de-a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (o capră), un simbol vegetal și un altul neclar.

Cea de formă discoidală cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii. Este considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată. O mare parte dintre semnele conținute pe tăbliță se regăsesc în literele conținute în inscripțiile arhaice grecești (dar și la scrierile feniciană, etruscă, italică veche, iberică).

Subiectul tăblițelor de la Tărtăria are o frecvență de citare în articolele științifice și arheologie mult mai mare decât majoritatea artefactelor arheologice.

Se pare, totuși, că frecvența nu ajunge la cotele la care sunt citate scrierile sumeriană, linear B sau linear A.

Tăblițele de la Tărtăria sunt citate foarte des, mai ales atunci când subiectul discuției este cel al începutului scrisului în lume și/sau cele mai vechi scrieri din lume.

Acestea sunt adeseori citate în sensul că ar putea ”candida” la cel mai vechi scris din lume. Acest lucru se datorează, pe de o parte, faptului că tăblițele poartă semne, însă motivul principal este reprezentat de vârsta prezumată asociată acestor tăblițe. Iar dacă această vârstă estimată – cea de 5.300 î.Hr. – s-ar dovedi a fi cea reală – iar semnele se dovedesc a reprezenta scrierea – atunci tăblițele sunt, într-adevăr, cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din lume.

Celelalte ”candidate” la cea mai veche scriere din lume – scrierile egipteană, Harappa și cea sumeriană – datează toate din jurul perioadei 3.200-3.500 î.Hr. Evident, distanța (în timp) între 3.500 î.Hr. și 5.300 î.Hr. este una mare. Din păcate, există un obstacol insurmontabil în ceea ce privește determinarea vârstei (posibilitatea datării cu carbon radioactiv nu mai există, din cauza unui tratament termic).

În ceea ce privește faptul că pe ele stă sau nu un scris, speranțe există și, în timp, cercetătorii vor putea spune dacă este doar proto-scriere sau scris adevărat (pictografic, ideografic, silabar, etc.).

Observând similitudini între tăblițele găsite la Tărtăria și scrierile de pe tăblițele sumeriene de la Uruk și Djemdet Nasr – cele din urmă datând de la sfârșitul mileniului IV și începutul mileniului III î.Hr – N. Vlassa a luat în considerare ipoteza conform căreia și tăblițele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi, legate de scrierea sumeriană.

Acestea ar fi, însă, mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene, fiind datate (într-adevăr, prin metode indirecte) din prima jumătate a mileniului IV î.Hr. Astfel, dacă se admite că ele reprezintă într-adevăr scrieri, misterioasele tăblițe de la Tărtăria ar fi cele mai vechi scrieri din lume găsite până în prezent.

Cu toate acestea, există voci sceptice care susțin că tăblițele ar fi falsuri, puse în groapă de către ”descoperitori”, fapt ce nu poate fi nici acesta clar infirmat, din moment ce nu se pot lua probe din aceste obiecte.

Sau, dacă nu sunt falsuri, că ar fi fost luate din bogata moștenire de obiecte descoperite anterior de Zsofia Torma, mii dintre ele aflate, într-o nu prea mare sau clară ordine, în subsolul muzeului din Cluj.

 

Tăblițe oarecum asemănătoare au fost găsite și în colina de la Karanovo, în sud-estul Bulgariei, însă acestea corespund mileniului III î.Hr. Tăblițele de la Karanovo sunt reprezentate de câteva sigilii de lut, dintre care unul – rotund, cu diametrul de 6 cm – având gravate semne pictografice și fiind împărțit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăblița discoidală de la Tărtăria.

Și la Gradeșnița, o localitate din nord-vestul Bulgariei, s-au găsit două platouri de dimensiuni reduse; pe fundul unuia dintre ele se poate recunoaște reprezentarea schematică a unei ființe omenești (sau divinități), iar cel de-al doilea relevă o decorație care ar putea reprezenta o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și pe una dintre tăblițele de la Tărtăria.

Unii cercetători sau entuziaști, pe baza celor trei descoperiri presupus mai vechi decât scrierea sumeriană, au ridicat ipoteza conform căreia scrierea – în general, apoi sub forma pictogramelor – a apărut mai întâi în sud-estul Europe, și nu în Mesopotamia, teorie puternic criticată în arheologia mondială.

De asemenea, există ipoteza că aceste piese ar fi ajuns în Transilvania datorită unor contacte economice sau de altă natură cu Orientul Apropiat, deși datarea tăblițelor este mai timpurie cu un mileniu față de apariția scrisului în Orient.

De asemenea, există și ipoteza unui contact, respectiv transmiterii din aria egeeană, existând multe elemente care îndreaptă cercetătorii în mod special spre zona insuleleor Ciclade. Lăsând la o parte faptul că aria Cicladelor este legată direct de precursorii civilizației grecești (pelasgii, minoanii, micenienii). Prezența unor artefacte ridică un mare semn de întrebare. Mai exact, este vorba despre:

• statuetele din alabastru, acest material fiind folosit în Ciclade, iar stilul sau maniera execuției fiind asemănătoare cu cea de acolo, precum și
• obiectele de podoabă – scoicile Spondylus – care cresc cu precădere în Marea Mediterană.

Unii savanți ruși, americani, bulgari și zimbabwieni au sugerat faptul că poporul sumerian a emigrat spre Orient, pornind din spațiul carpato-danubian, ceea ce ar explica și diferențele surprinzătoare dintre cultura sumerienilor și cele ale vecinilor semiți.

Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic de la Tărtăria (Gura Luncii) în momentul descoperirii tăblițelor, aceasta fiind făcută cu puțin înainte de încheierea programului de lucru. De asemenea, tratamentul la care au fost supuse piesele nu este menționat în raportul preliminar de săpătură și nici nu există schițe sau fotografii ale pieselor din care să reiasă poziția lor exactă în momentul descoperirii.

Schițele relative la poziționarea gropii ritualice nu sunt bine executate, de fapt nici nu pot sta la baza unei analize.

De asemenea, este cunoscut faptul că N. Vlassa n-a putut fi găsit (ore în șir) după momentul descoperirii, ci doar a doua zi. Acesta era reticent sau chiar refuza discuțiile (cu colegii sau prietenii apropiați) asupra amănuntelor descoperirii. Și se pare că a declarat un număr de artefacte mai mic decât cele din realitate.

 

Datarea pieselor

Descoperirea tăblițelor a stârnit curiozitatea cercetătorilor din întreaga lume și s-a pus problema datării cu radiocarbon a misterioaselor obiecte.

În anii trecuți, a fost imposibilă datarea cu carbon radioactiv – în primul rând, din cauza conținutului mic de carbon (lutul sau argila era nisipos, cu un conținut mare de siliciu). Piesele au fost apoi introduse într-un cuptor al laboratorului de restaurare din Cluj (deci arse), astfel că acest mod de datare nu mai poate fi efectuat. Motivul fiind degradarea carbonului, tehnica datării excluzând obiectele supuse unui tratament termic.

S-a realizat, în schimb, o datare a scheletului lângă care s-au descoperit aceste enigmatice tăblițe, rezultând cu aproximație anul 5.300-5.500 î.Hr.

În fapt, în știință nu se poate atribui (sub nicio formă) vârsta unui obiect ca fiind similară cu a unui alt obiect, chiar dacă acesta din urmă este găsit lângă sau în apropierea primului.

 

Neconcordanțe în înregistrarea și prezentarea datelor

Articolele scrise de Nicolae Vlassa după această descoperire nu prezintă în mod clar situația stratigrafică a tăblițelor și nu există o reproducere in situ a complexului arheologic în care au fost descoperite. Există o singură fotografie (realizată de la o distanță mare) a complexului arheologic, în care nu apare niciun fel de material arheologic.

 

Neconcordanțe în ceea ce privește semnele

Admițând părerea generală conform căreia au fost găsite împreună, cele trei tăblițe prezintă trei modalități de scriere diferite:

1. pictografică (tăblița dreptunghiulară fără orificiu)
2. de tip anatolian (tăblița dreptunghiulară cu orificiu)
3. scriere propriu-zisă (tăblița rotundă).

Argumente pentru scrierea adevărată

• Tăblița dreptunghiulară cu semne pictografice nu întâmpină absolut niciun obstacol pentru a transmite un mesaj în acest fel.
• Cea dreptunghiulară cu orificiu prezintă semne care pot fi găsite (majoritatea) în alfabetele anatoliene
• Cea rotundă, exceptând trei semne cu aspect de ideograme care au o discuție separată, prezintă semne care se regăsesc în alfabetele arhaice grecești (și nu numai).

Imposibilitatea unei descifrări sau citiri univoce, ultimative și fără a putea fi contestată

Cele mai mari șanse pentru citire le are tăblița pictografică. Accepția generală este acela că un artefact purtător de scris are șanse zero de a putea fi descifrat. Chiar și în cazul în care se cunoaște limba, dar nu se cunoaște scrisul (sau invers), este necesar un număr minimal de tablete. Iar acest număr minimal este considerat de paleografi a fi de ordinul zecilor, sau chiar de cel al sutelor.

Michael Ventris și Chadwick au avut nevoie de sute de tăblițe pentru a descifra scrierea linear B. Scrierea linear A nu este nici astăzi descifrată, deși semnele linear A prezintă similarități cu a celei linear B (dar nu se cunoaște limba).

Deci, din păcate, nu este și cazul tăblițelor de la Tărtăria, existând doar câte una pentru fiecare fel de scris.

 

Ipoteza civilizației de pe Valea Dunării

Ideea civilizației de pe Valea Dunării și posibilitatea apariției scrierii în această zonă este susținută, printre alții, de Marco Merlini, Harald Haarmann, Joan Marler, Marija Gimbutas, Sorin Paliga, ș.a.

Spre deosebire de scrisul cuneiform sau hieroglifele egiptene – care au apărut în urma necesității de a efectua calcule agricole – scrierea din Valea Dunării avea, se pare, o funcție religioasă.

Civilizația apărută pe Valea Dunării este cea mai veche civilizație din Europa (5.500-3.500 î.e.n.), acoperind un spațiu care se întindea din partea de nord a Greciei actuale până în Slovacia și din România până în Croația. Civilizația corespunde, în mare măsură, culturii Vinča-Turdaș.

Tăblițe asemănătoare cu cele de la Tărtăria s-au descoperit în România și în punctul numit Vadu Rău din localitatea Fărcașa (Jud. Neamț). Aici s-au descoperit o serie de obiecte neolitice, precum: fusaiole, greutăți pentru plasele de pescuit sau pentru războiul de țesut, topoare șlefuite din piatră, dar și niște tăblițe din lut ars. Unele tăblițe sunt de forme rectangulare, ovale sau rotunde, prezentând pe una dintre fețe diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, alte linii mai mici așezate în rând, diverse puncte scobite, etc. O parte dintre aceste tăblițe sunt relativ identice cu cele de la Tărtăria.

Totodată, semne similare cu cele de la Tărtăria se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Europa de sud-est, în situri arheologice precum Parța, Tangiru, Cucuteni (România), Duruitoarea Veche (Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia), etc.

Cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas a formulat, în anii 1950, Teoria culturii gorganelor sau Ipoteza kurgană.

Astfel, Marija Gimbutas a descris un model de preistorie europeană în care Cultura Danubiană formează miezul așa-zisei Europe Vechi, o civilizație relativ avansată, vorbind limbi pre-indoeuropene, invadată de triburile proto-indoeuropene masate în stepa nordică a Mării Negre.

Triburile proto-indoeuropene erau, de fapt, păstorii nomazi care s-au răspândit, inițial, în întreaga stepă din nordul Mării Negre, din jurul Mării Caspice și parțial în Europa de Est.

Gimbutas a propus trei valuri de extindere a culturii gorganelor. Primul val are un areal de extindere de la Volga inferioară în Europa de Est și duce la coexistența culturilor Kurgan I și Cucuteni-Tripolie.

Migrațiile primului val se extind până în Balcani și, de-a lungul Dunării, până la culturile Vinča și Lengyel în Ungaria.

Lasa un comentariu

comentarii