Moartea lui Hitler – povestea completă, cu informații din Arhivele secrete rusești
Într-o după-amiază rece de la sfârșitul lunii martie 1945, generalul Dwight D. Eisenhower (Reims, nord-estul Franței) a redactat un comunicat istoric fără precedent. Acesta a fost trimis la Moscova, în atenția personală a lui Iosif Stalin. Era pentru prima dată în toți anii de război când Comandantul Suprem al Forței Expediționare Aliate comunica în mod direct cu liderul sovietic, asta pentru că acum existau motive urgente și presante pentru a face acest lucru.
Lupta finală a forțelor aliate din Germania era pe cale să înceapă și era, în mod clar, foarte important ca armatele anglo-americane să-și coordoneze mișcările cu rușii.
Eisenhower i-a dezvăluit lui Stalin planurile sale și i-a cerut reciprocitate – să facă și el același lucru – dorind să evite repetarea situației din 1939. Apoi, într-o fază diferită a ostilităților, trupele germane și ruse – aliate prin tratat – s-au întâlnit în Polonia, pe când țara era împărțită între Stalin și Hitler.
Nu fusese fixată nicio linie de demarcație prestabilită, ceea ce a dus la o luptă cu pierderi surprinzător de mari de ambele părți. În climatul de suspiciune care se dezvolta între America și Marea Britanie, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte, o astfel de ciocnire trebuia evitată cu orice preț, căci putea aduce o catastrofă.
Eisenhower a trimis alte două telegrame în acea după-amiază, una către Washington, către generalul armatei, George C. Marshall, superiorul său imediat, iar cealaltă către generalul Bernard Montgomery, comandantul-șef al Grupului 21 de armate, din nordul Germaniei. Ambilor, Eisenhower le-a schițat noul său plan pentru a pune capăt rapid războiului. Acesta s-a concentrat pe Grupul 12 de armate, sub comanda generalului Omar N. Bradley, care avea să avanseze prin centrul Germaniei, pe axa Erfurt-Leipzig-Dresda. Acolo, spera Eisenhower, va uni mâinile rușilor și va împărți Germania în două.
În câteva ore, acele telegrame – în special cea către Stalin – creaseră cea mai serioasă ruptură între americani și britanici de la începutul invaziei – cea care avusese loc cu nouă luni mai devreme, în ziua Z, 6 iunie 1944. Căci, de fapt, în zilele și săptămânile dinainte de 28 martie, Eisenhower se răzgândise decisiv cu privire la o chestiune vitală legată de cursul războiului: nu mai considera Berlinul, capitala Reich-ului lui Hitler, ca fiind un obiectiv militar major.
Spre deosebire de generalii britanici, Eisenhower nu fusese antrenat să considere obiectivele politice ca parte a strategiei militare. Preocuparea lui principală a fost să încheie războiul cât mai repede posibil și cu cât mai puține victime, pe cât îi permiteau circumstanțele. În termeni internaționali, Eisenhower nu avea experiență politică. Misiunea sa, așa cum este precizată de șefii de stat major, a fost consacrată într-o singură propoziție:
„Veți intra pe continentul Europei și, împreună cu celelalte Națiuni Unite, veți întreprinde operațiuni care vizează inima Germaniei și distrugerea forțelor ei armate.”
Chiar și acum, atât de târziu în război, obiectivul său era pur militar – să distrugă armata inamică cât de repede putea. În orice caz, la niveluri mai înalte, se convenise deja că Berlinul va cădea sub egida sovietică.
Pentru britanici în general – și pentru premierul Winston Churchill în special – forma lumii postbelice era una deja clară. La fel ca Cehoslovacia și Polonia, o mare parte din Europa de Est se afla deja sub călcâi rusesc, destinată guvernării comuniste.
Dacă Montgomery ar fi putut cuceri Berlinul înaintea rușilor, ar fi fost o victorie majoră de propagandă și ar fi oferit, ulterior, aliaților occidentali un avantaj important de negociere. Căci Churchill remarcase deja, cu neliniște, schimbările din comportamentul lui Stalin de la conferința dintre el, Stalin și Roosevelt de la Ialta, din februarie 1945, unde fusese schițată harta lumii post-1945.
De exemplu, rușii refuzaseră evacuarea soldaților anglo-americani din taberele din est, deși pentru soldații ruși din lagărele vestice aceasta era în curs de derulare; bazele aeriene și instalațiile de realimentare și reparații pentru bombardierele americane de pe teritoriul controlat de ruși erau refuzate, etc. În aceste circumstanțe, Churchill a considerat telegrama lui Eisenhower către Stalin drept “o intervenție naivă și periculoasă în strategia politică globală”. Era supărat și revoltat.
Se considera că în regiunea muntoasă de la sud de München, care se întindea până în vestul Austriei – și care includea Bavaria și OberSalzburg, locul în care Partidul Nazist luase naștere cu un sfert de secol înainte – era o zonă vastă, constând în principal în vârfuri muntoase împădurite, în centrul cărora se aflau Berchtesgaden și ascunzătoarea lui Hitler de pe vârful muntelui – Cuibul Vulturului.
În această zonă alpină, conform informațiilor aliate, naziștii intenționau să joace ultima “repriză”, cu Adolf Hitler în fruntea lor.
Atât Otto Skorzeny, cât și Reinhard Gehlen, au ascuns planuri și microfilme în zona Cetății Alpine, Gehlen susținând faptul că și-a bazat organizația pe informațiile secrete deținute. Acesta a falsificat documente și și-a transferat soția și copiii în Alpi. William Casey, un ofițer al serviciilor de informații aliate, și-a amintit ulterior că i s-a comunicat la începutul lunii mai 1945 faptul că organizația Werewolf era în curs de formare și că urma să fie construită în cadrul Gestapo-ului și al altor servicii de securitate naziste.
În septembrie 1944, OSS prezisese că, pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, naziștii vor evacua departamentele guvernamentale cruciale în Bavaria. Departamentul de Război din Washington a preluat această informație la 12 februarie 1945, avertizând că un om ca Hitler va avea nevoie de Gotterdammerung-ul său.
Patru zile mai târziu, agenții aliați din Elveția au trimis un raport înfiorător în care susțineau că naziștii se pregătesc pentru o „luptă amară”. Acest raport comunica faptul că punctele forte ale Fortăreței Alpine erau conectate prin căi ferate subterane și că la aprovizionarea cu muniții s-au adăugat și „aproape toate proviziile de gaze otrăvitoare ale Germaniei”.
A urmat cea mai alarmantă analiză dintre toate. Șeful Serviciului de Informații al Armatei a 7-a a generalului locotenent Alexander Patch, pe marginea de sud a frontului, a descris o forță de elită formată în principal din SS și trupe de munte cu cel puțin 200.000-300.000 de oameni.
Raportul spunea că până la cinci trenuri soseau în zona Redoubt în fiecare săptămână și că în aceste trenuri au fost observate noi tipuri de arme. Se credea că în Cetatea Alpină există o fabrică subterană capabilă să producă muniții extrem de puternice.
Rușii au ajuns primii la Berlin. Într-adevăr, în momentul în care Stalin a primit comunicatul lui Eisenhower care sugera faptul că Berlinul nu mai este foarte important, i-a ordonat mareșalului Jukov să înainteze spre capitala Germaniei cu toată viteza și indiferent de costuri. Nu-i venea să creadă că Eisenhower ar putea fi atât de naiv – și, prin urmare, a presupus că trebuie să facă un joc politic. Churchill avusese dreptate să fie revoltat de telegrama istorică “fără precedent”.
Forțele anglo-americane, urmând noua politică a lui Eisenhower, s-au întâlnit cu armata rusă de-a lungul Elbei, intrând în contact pentru prima dată la Torgau, pe 25 aprilie. Mergând spre nord, în punctul cel mai apropiat, această linie a frontului se afla aproape de Berlin.
La 1 mai, la ora 21:30, radioul din Hamburg avertiza poporul german că „un anunț grav, important” este pe cale să fie făcut. Au urmat imediat câteva fragmente dintr-o serie de opere ale lui Wagner, precum și Simfonia a 7-a a lui Bruckner. Apoi, la ora 22.20, a fost auzită vocea marelui amiral Karl Donitz, comandantul-șef al nordului Germaniei. Pe tonuri sumbre, el a anunțat moartea lui Hitler și propria sa succesiune ca Fuhrer al Reich-ului. Hitler “căzuse în acea după-amiază”, a spus el, “luptând în fruntea trupelor sale”.
Această afirmație a fost crezută de mulți. The Times of London a tipărit, a doua zi, necrologul lui Hitler. Președintele Irlandei, Valera, a transmis condoleanțe ambasadorului german la Dublin. Însă totul era neadevărat. Hitler, după cum s-a recunoscut mai târziu, murise cu o zi înainte și nu căzând în luptă, ca un martir eroic, ci sinucigându-se în buncărul de sub Cancelaria Reich-ului, acolo unde se afla din data de 16 ianuarie 1945.
Donitz avea probabil mai multe motive ascunse pentru a lansa povestea pe care o inventase. Cel mai probabil nu era conștient de toate consecințele, dar în orice caz trebuie să se fi întrebat cum ar fi reacționat trupele germane dacă li s-ar fi spus că liderul lor nu a murit într-un mod glorios, ci și-a luat viața.
Oricare ar fi fost motivele lui Donitz, această poveste eronată, combinată cu tăcerea deplină din partea rușilor cu privire la ceea ce au descoperit sau nu în Cancelaria Reich-ului, dar și cu absența unui cadavru – fie al lui Hitler, fie al altcuiva – nu a convins multă lume. Dimpotrivă, pe tot parcursul verii anului 1945, zvonurile că Hitler ar fi fost încă în viață au luat amploare.
Au existat multe ipoteze. Printre primele, s-a raportat faptul că Hitler ar fi fost văzut trăind ca un pustnic într-o peșteră de lângă Lacul Garda, în nordul Italiei. Un alt raport spunea că ar fi în Alpii elvețieni, iar altele că ar fi fost văzut la Grenoble, St. Gallen și chiar în largul coastei irlandeze.
În iulie 1945, Biroul de Cenzură din SUA a interceptat o scrisoare scrisă de cineva din Washington. Adresată unui ziar din Chicago, scrisoarea susținea că Hitler locuia într-o casă deținută de germani, la 450 de mile de Buenos Aires. Guvernul american a acordat acestui raport suficientă credibilitate pentru a acționa în baza lui, trimițând o telegramă clasificată ambasadei americane din Argentina și solicitând ajutor în derularea anchetei.
Pe lângă furnizarea informațiilor de bază, telegrama a adăugat faptul că Hitler se presupune că locuiește într-un buncăr special construit.
„Sursa indică faptul că există o intrare vestică în ascunzătoarea subterană, care constă într-un zid de piatră acţionat de celule fotoelectrice și activat de semnale de cod. Intrarea astfel descoperită se presupune că oferă acces pentru automobile.”
S-a crezut și că Hitler și-a asigurat toate cele necesare și a avut grijă să pună la punct planuri pentru fabricarea bombelor cu rază lungă de acțiune și a altor arme.
Problema a fost una luată în serios de J. Edgar. Hoover, pe atunci directorul FBI, deși la scurt timp după aceea Departamentului de Război a scris:
„Până în prezent, nu s-a primit niciun indiciu serios care să dovedească faptul că Adolf Hitler este în viață.”
Ziarul rus Izvestiia a publicat un reportaj conform căruia Hitler era în viață, teafăr, sănătos și trăia într-un castel din Westfalia. Acest lucru ar fi presupus complicitate din partea britanicilor, pentru că Westfalia se afla într-o zonă de ocupație britanică. Raportul a fost urmat de un altul în august, în care un avocat american a scris FBI-ului, sugerând că Hitler locuia în Innsbruck, sub pseudonimul Gerhardt Weithaupt, într-o casă aparținând doamnei Frieda Haaf. Avocatul menționa și că acesta l-ar avea alături pe medicul său personal, Alfred Jodl.
O altă ipoteză venea de la un medic german, Karl-Heinz Spaeth, care a susținut că l-a tratat pe Hitler la 1 mai 1945, în locația sa de îngrijire a victimelor din Berlin, în pivnița Landwehrkasino.
Spaeth a relatat că Hitler a fost rănit într-o baricadă de tancuri, în luptele din jurul zonei Kustrin a orașului. Chiar sub jurământ, acesta a povestit:
„Hitler a căzut la pământ. Un fragment de obuz îi străpunsese uniforma, îi trecuse prin piept și intrase în plămâni. Nu am mai putut să fac nimic. L-am bandajat, iar în tot acest timp Hitler gemea continuu. Nu era pe deplin conștient. Pentru a-i calma durerea, i-am administrat o cantitate dublă de morfină. Era clar că Hitler va muri. I-am examinat pulsul și respirația, iar după aproximativ trei minute acestea s-au oprit. Bătăile inimii au mai continuat puțin după aceea, apoi au încetat. După ce l-am declarat mort și i-am informat pe lideri despre acest fapt, am fost eliberat și m-am întors la munca mea. La scurt timp după aceea, liderii supraviețuitori au aruncat cadavrul în aer, cu două încărcări a câte trei kilograme de explozibil puternic.”
Asemenea relatări despre moartea lui Hitler nu făceau decât să creeze un sentiment și mai mare de confuzie, iar situația părea să scape complet de sub control.
Generalul George C. Marshall, șeful Statului Major american, își dăduse seama încă de la 1 mai că ar putea fi necesar să facă ceva pentru a contracara „mitul martirului lui Hitler” care fusese alimentat de anunțul amiralului Danitz. Eisenhower părea însă a nu fi de acord. În iunie, când era deja cel mai popular lider din Occident, acesta a participat la o conferință de presă în cadrul Hotelului Raphael din Paris. Acolo și-a exprimat îndoiala că Hitler ar fi cu adevărat mort, el fiind fost primul reprezentant al autorității aliate din Occident care a afirmat acest lucru.
Cu toate acestea, abia în septembrie a început o anchetă oficială, britanicii fiind cei care au efectuat investigațiile. Dick White, brigadierul care comanda Biroul de Informații din Zona Britanică de Ocupație (parte a MI5), era staționat la Bad Oeynhausen, între Osnabruck și Hanovra și fusese absolut înfuriat de raportul rusesc conform căruia Adolf Hitler trăia, aparent nederanjat, în zona britanică a Germaniei, Westfalia. El a deschis o anchetă oficială asupra misterului care încă înconjura moartea lui Hitler la acea vreme.
Un dosar în patru volume despre Fuhrer, întocmit de Corpul de Contrainformații din SUA, a fost pus la dispoziția anchetei. Acest dosar a fost „o abundență a tot ceea ce se putea culege despre Hitler și includea starea sa medicală, starea sa de spirit, diferitele sale înclinații și aspirații”. Raportul conținea, de asemenea, și concluziile unei examinări psihiatrice la distanță a lui Hitler. Aceasta a concluzionat că actul sinuciderii nu putea fi exclus.
La 1 noiembrie 1945, a fost susținută o conferință de presă la Berlin, unde au fost prezentate concluziile anchetei. Investigațiile au arătat faptul că Hitler s-a sinucis în ziua de 30 aprilie 1945, în jurul orei 15:30. Metoda aleasă fusese împușcarea – Fuhrer-ul își introdusese un pistol în gură și apăsase pe trăgaci.
Unul dintre ziariștii prezenți a ridicat întrebarea cu privire la conştientizarea viziunii Rusiei asupra morții lui Hitler. S-a primit confirmarea – sovieticii erau într-adevăr sceptici, înclinaţi să considere că Hitler nu murise și s-a recunoscut, de asemenea, și faptul că nu exista nicio dovadă concludentă a morții acestuia.
Deși au fost numeroase lacune în ceea ce privește răspunsurile și informațiile oferite, conferința de presă a fost raportată pe larg în toate ziarele lumii.
Mai târziu, în cursul anului, serviciile Aliate de Informații au primit o informație conform căreia un anume Paustin, care lucra ca grădinar în liniștitul sat Tegernsee, nu era de fapt nimeni altul decât fostul Standartenfuhrer Wilhelm Zander. Timp de trei săptămâni, agenții serviciilor secrete britanice și agenții speciali americani Arnold Weiss și Rosener au fost pe urmele lui Paustin/Zander.
În ziua de Crăciun, au crezut că l-au încolțit pe acesta. Au pătruns în casa pe care o supravegheau, dar au descoperit doar că Zander a părăsit locația. Două zile mai târziu, au fost informați că o valiză aparținând acestuia a fost găsită în casa unei doamne, Irmgard Unterholzener, din Tegernsee. Valiza cu pricina a fost preluată. Cazul a fost cercetat amănunțit și, deși inițial părea a nu fi deloc interesant sau concludent, ulterior a fost descoperit un compartiment secret în interiorul căruia se aflau mai multe documente care fuseseră scoase din buncăr cu doar 48 de ore înainte de căderea Berlinului. Acestea au fost de cea mai mare importanță istorică, reprezentând voința, respectiv testamentul lui Hitler.
Pentru a fi siguri de veridicitatea documentelor, acestea au fost predate maiorului Anthony W. Lobb, șeful CIC al Armatei a 3-a americane care, la rândul său, le-a expediat peste ocean, în Statele Unite. La Washington, o analiză criminalistică FBI a hârtiei și a cernelii folosite a confirmat autenticitatea acestora.
Zander a fost urmărit până în micul sat Vilshofen, lângă granița cu Cehia. Acolo, acesta a rezistat arestării și a urmat o scurtă luptă înainte de a se preda. A fost transferat la Munchen și interogat. A rezistat aproximativ 10 ore, iar în cele din urmă a cedat, dezvăluind detalii impresionante despre ultimele zile din buncăr ale lui Hitler.
Însă cea mai mare parte a lumii încă nu era convinsă de faptul că acesta ar fi fost mort. Iar presupunerile și zvonurile au continuat – fusese văzut în Spania; locuia la o fermă în Argentina; aspectul său fizic fusese schimbat de către un chirurg plastician care efectuase operația chiar pe barca cu care Hitler traversa Atlanticul, etc.
Chiar înainte de Crăciunul anului 1946, ambasada SUA din Stockholm a primit o scrisoare anonimă adresată „Șefului Zonei Americane” – aceasta relata faptul că Hitler se ascunde într-o peșteră masivă din munții Bauerska, extrem de bine camuflată, cu toate dotările necesare, precum și cu hrană pentru suficient de mulți ani.
Alte variante îl plasau pe Hitler în Olanda, Elveția, America de Sud, Franța, Austria.
În martie 1947, raportul celebrei anchete a fost publicat, sub forma unei cărți, sub titlul “Ultimele zile ale lui Hitler”. Însă – deși această carte ar fi trebuit să convingă, să rezolve o dată pentru totdeauna enigma, să înlăture toate speculațiile – chestiuni esențiale au fost omise, astfel că misterul morții lui Hitler pare că nu a fost decât adâncit.
