Neuroteologia și Dumnezeul pe care Îl cunoaștem. Chiar au loc modificări în creierul nostru în urma experiențelor spirituale?
Este posibil să-L experimentăm pe Dumnezeu folosind o cască, așa cum am purta una pentru a juca fotbal sau pentru a merge cu bicicleta? Sunt experiențele asociate în mod normal cu activități precum rugăciunea, postul sau meditația – care pot fi declanșate artificial de căștile cu electrozi – divine sau au loc doar în creierul nostru?
Bine ați venit în curajoasa lume nouă a neuroteologiei aplicate.
Atunci când câțiva oameni de știință au decis să studieze fenomenele religioase, așteptarea a ceea ce se va descoperi a fost marcată de entuziasm, în special în rândul persoanelor care sunt atât în tabăra religioasă, cât și în cea științifică.
„Oare știința va demonstra, în sfârșit, ceea ce adepții religiei au crezut tot timpul sau va fi o lovitură de moarte pentru religie și Dumnezeu?”
Aceste întrebări au fost prezente atât în mințile gânditorilor seculari, cât și în ale celor religioși.
În 1993, dr. Eugene d’Aquili și dr. Andrew Newberg de la Universitatea din Pennsylvania au publicat o lucrare în care descriau interconexiunea, pe atunci modernă, dintre neuroștiință și teologie.
Au fost încercate mai multe denumiri pentru această nouă disciplină a neuroștiinței, precum ”neuroștiință spirituală”, ”teologie biologică” și ”neuroteologie”.
A rămas termenul ”neuroteologie”, folosit pentru prima dată în 1962 în romanul Insula. Ce a vrut să spună autorul Aldous Huxley prin acest termen este discutabil, dar utilizarea sa actuală evocă o varietate de noțiuni fanteziste care au dus la speculații bazate pe ”știința solidă” a neuroimagisticii și a neuroștiinței multidisciplinare.
Antropologii au observat că aproape toate societățile umane au dezvoltat o anumită formă de sistem de credințe religioase sau spirituale care poate include venerarea zeilor sau zeițelor, credința în viața după moarte sau practicarea unor ritualuri.
Această universalitate a fost documentată în culturi atât de diverse, precum egiptenii antici și triburile contemporane Kung San din deșertul Kalahari. În plus, ideea unei ființe supranaturale sau a unei puteri superioare și conceptul de viață după moarte au fost întâlnite în toate societățile cunoscute.
Astfel, interesul pentru acest fenomen religios larg răspândit se naște dintr-o adevărată curiozitate științifică.
Experiențele religioase/spirituale
Studiile neuroteologice au arătat conexiuni neuronale specifice experiențelor religioase sau spirituale, cum ar fi activarea rețelei Default Mode (DMN) și a cortexului prefrontal și secretarea substanțelor chimice cerebrale, precum serotonina și dopamina. Studiile efectuate pe călugări budiști care meditează, călugărițe franciscane care se roagă și adepți ai sikhismului care își cântă rugăciunile raportează faptul că toți participanții descriu un sentiment de unitate cu Universul.
Unii neuroteologi concluzionează că ”nu există nici creștin, nici evreu, nici budist, nici musulman – toți sunt una”.
Iar când vine vorba de creier, experiența religioasă este o experiență religioasă. Ei chiar repetă cuvintele unui apostol creștin care a scris:
”Nu mai este nici iudeu, nici grec …; fiindcă toţi sunteţi una în Iisus Hristos.” (Gălățeni 3:28) în coroborarea dintre Scriptură și neuroștiință.
Formele nebiblice de meditație și rugăciune sunt însoțite de modificări ale activității și conectivității cerebrale în regiunile asociate cu procesarea autoreferențială, emoția, reglarea și atenția, precum și cu reducerea simptomelor de depresie și anxietate. Interesant este faptul că lobii parietali ai creierului, responsabili de procesarea informațiilor senzoriale, își reduc activitatea în timpul meditației profunde, având loc și o estompare a granițelor dintre sine și exterior și de un sentiment de unitate cu Universul.
Alte observații ar trebui să ne dea de gândit și să ne determine să ne punem întrebări suplimentare. S-a demonstrat că luarea unei pauze de la serviciu, un somn scurt, o plimbare, visarea cu ochii deschiși, auto-reflecția sau chiar rătăcirea minții pot, de asemenea, să activeze DMN.
Această rețea poate părea foarte ”spirituală”, deoarece este implicată în procesarea gândurilor, a emoțiilor și a experiențelor, în crearea și imaginarea scenariilor și evenimentelor viitoare, în recuperarea amintirilor, în înțelegerea perspectivelor și a stărilor mintale ale celorlalți și în procesarea deciziilor morale și etice.
Așadar, sunt toți activatorii DMN echivalenți ai lui Dumnezeu?
Scriitorul Carlos Castaneda și ocultistul Aleister Crowley au propus cu mult timp în urmă, înainte ca dopamina și serotonina să fie cunoscute, utilizarea drogurilor psihedelice pentru a induce stări de conștiință mistice, transcendentale. Alcoolul și opioidele fac același lucru. Așadar, există Dumnezeu în… droguri? Cercetătorii observă schimbări sistemice pozitive la nivelul creierului și al sistemului imunitar, precum un răspuns mai mare al anticorpilor la expunerea la virusuri în doar două luni de practicare a meditației. Deși acest lucru este considerat o validare a meditației ca practică spirituală, există dovezi că ascultarea de muzică cunoscută și apreciată – o practică non-spirituală – stimulează anumite zone ale creierului și îmbunătățește sistemul imunitar. Este muzica, atunci, Dumnezeu?
Un creier diferit
Faptul că oamenii de știință consideră creierul persoanelor care petrec mult timp în rugăciune sau meditație ”diferit” de cel al celor care nu o fac nu ar trebui să inspire nici admirație, nici surpriză, deoarece petrecerea unei perioade mari de timp făcând un anumit lucru (de exemplu, tricotat, pictat, citit) duce invariabil la schimbări în creier.
Uimirea provine din faptul, acum acceptat, că creierul poate fi reformatat și restructurat (adică prezintă neuroplasticitate).
Creierul poate fi modelat la fel cum pot fi modelați mușchii în urma unui antrenament cu greutăți. Meditația conștientă este, de fapt, o concentrare profundă. Iar atunci când ne concentrăm pe ceva – indiferent dacă este vorba de algebră, crichet sau analizarea alimentelor – acel lucru rămâne gravat în conexiunile neuronale din creierul nostru.
Privind, suntem schimbați, așa că ar trebui să avem grijă asupra căror lucruri ne concentrăm – un sfat sănătos care se regăsește în Psalmul 1 și Filipeni 4:8.
Ideea conform căreia creierul nostru creează conceptul de Dumnezeu se încadrează sub umbrela mai largă a neuroteologiei și este respinsă ca fiind radical nebiblică.
Unii neuroteologi susțin că creierul uman a evoluat pentru a căuta modele și sensuri în lume și că această tendință duce la crearea de credințe și experiențe religioase pentru a umple golurile din înțelegerea noastră – așa-numitul Dumnezeu al golurilor.
Unii sugerează că anumite regiuni ale creierului, precum cortexul prefrontal și lobii temporali, ar putea fi responsabile de experiențele religioase și de percepția unei puteri superioare. Ei merg atât de departe încât spun că, dacă Dumnezeu nu există, creierul nostru este programat să Îl creeze.
Alții propun ipoteza conform căreia experiențele religioase sunt rezultatul unei interacțiuni complexe între biologie, cultură și experiența personală și că un concept de Dumnezeu este mai degrabă un produs al imaginației umane decât o realitate obiectivă.
Nu tot ce strălucește are, cu adevărat, valoare
Neuroteologia nu poate fi acceptată fără rezerve. Unii creștini pot fi îndrăgostiți de ideea promițătoare de a dovedi adevărul despre Dumnezeu, dar aceasta este o promisiune pe care neuroteologia nu o poate îndeplini.
În primul rând, ea reduce experiențele religioase la o simplă activitate cerebrală. Dovezile științifice sunt doar date care ar putea duce la multiple interpretări. Frenologia a fost considerată științifică atunci când a fost introdusă pentru prima dată și avea un cadru inferențial și ipotetic solid. Măsurarea boselor craniene era foarte precisă la vremea sa, asemenea imaginilor produse acum de imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (RMN funcțional), tomografia cu emisie de pozitroni (PET) și tomografia computerizată cu emisie de foton unic (SPECT). Problema a fost interpretarea datelor, iar inferențele ridicole derivate din date au dus la concluzii ridicole.
Ar trebui să se impună și mai multă prudență din cauza riscului de a manipula experiențele religioase prin stimularea creierului și a evaluării oamenilor în funcție de capacitatea lor de a avea experiențe mistice. Este etică ideea unei ”căști a lui Dumnezeu”? Explicația potrivit căreia cineva care poartă o astfel de cască și nu are experiența în sine este cumva dezavantajat genetic (și, prin inferență, dezavantajat spiritual) este mai puțin ofensatoare decât atunci când aceleași argumente erau folosite pentru a priva de drepturi persoanele care nu aveau ”anumite modele de bose” craniene?
Neuroteologia tinde să-și suprageneralizeze descoperirile și adesea presupune că aceleași mecanisme neuronale stau la baza tuturor experiențelor religioase sau spirituale percepute. Pentru adventiști, multe dintre practicile și experiențele spirituale descrise au puține temeiuri în Scripturile canonice.
Golirea minții și sentimentele de unitate cu Universul nu au fost descrise de Iisus sau de oricare dintre profeții Bibliei ca făcând parte din viața lor religioasă. O mare parte a neuroteologiei este în clară opoziție cu învățăturile Scripturii, care începe cu cuvintele ”La început Dumnezeu…”.
Biblia nu acceptă niciodată ideea de ”Dumnezeu s-ar putea să existe”, așa cum propun unii promotori ai neuroștiinței, ci întotdeauna ”Dumnezeu este!”. Dacă premisele neuroteologiei sunt adevărate, atunci Iisus ar fi fost mincinos, iar noi suntem cei care Îl creăm pe Dumnezeu, nu El ne-a creat pe noi.
Unii cred că, datorită neuroteologiei, există un viitor luminos pentru reducerea decalajului dintre religiile nebiblice și știința atee, dar întotdeauna este înțelept să ne amintim că, în multe domenii, nu tot ce strălucește este aur.
Zeno-Charles Marcel, doctor în medicină
