Psihologie. Convingeri, concepții, prejudecăți. Cât de mult contează originea erorilor noastre de gândire?
Un articol din The New Yorker ne explică de ce nu ne schimbăm convingerile, nici chiar în faţa evidenţelor contrare.
Pe de o parte, e firească miza aleasă de autoarea Elizabeth Kolbert, câștigătoare a Premiului Pulitzer în 2015 – în faţa unei asemenea dezvăluiri, cu siguranţă că una dintre primele întrebări este ”De ce?“
Cu atât mai mult cu cât suntem obișnuiţi să căutăm cauzele și procesul înainte de a determina soluţiile.
Pe de altă parte însă, în spiritul demersului raţional sănătos, care face obiectul articolului, trebuie să menționăm faptul că articolul încorporează o prejudecată care, în final, va steriliza capacitatea de a oferi o soluţie problemei prezentate.
La începutul articolului, Kolbert prezintă două studii de la Stanford, primele dintr-o serie amplă de studii care au demonstrat că subiecţii își păstrează impresiile formate, în ciuda dovezilor ulterioare că acestea nu sunt logice.
Într-un prim studiu, subiecţilor li s-a cerut să identifice biletele de rămas-bun ale unor sinucigași reali, dintr-o serie de bilete false și autentice amestecate. În primă fază, subiecţii au fost minţiţi cu privire la rezultate, un grup aflând că a performat aproape perfect, iar celălalt, că a eșuat lamentabil.
În faza a doua, subiecţii au aflat că în realitate rezultatele tuturor au fost comparabile și li s-a cerut să-și evalueze capacitatea de a discerne între autentic și fals. S-a constatat că subiecţii din grupul iniţial apreciat și-au păstrat sentimentul că sunt superiori, deși le fusese prezentată între timp dovada contrară.
Într-un al doilea studiu, subiecţilor le-au fost prezentate două biografii – cea a unui excelent pompier care nu-și asuma riscuri și cea a unui pompier delăsător care, la rândul său, nu-și asuma riscuri. Ulterior, li s-a transmis că biografiile erau false și li s-a cerut să noteze cum ar trebui să se raporteze la risc un pompier exemplar. Subiecţii cărora le-a fost prezentată prima biografie au considerat că riscul trebuie evitat, cei cărora li s-a prezentat a doua biografie au considerat că riscul trebuie asumat. Cu alte cuvinte, biografia prezentată a fost determinantă în nașterea unei generalizări insuficient argumentate raţional privind modelul dezirabil de raportare la risc a pompierului.
Al treilea studiu prezentat a indicat faptul că datele obiective ale unor cercetări prezentate subiecţilor din două grupe – una în favoarea și alta împotriva pedepsei capitale – au fost recepţionate și evaluate preferenţial de către subiecţi. În funcţie de convingerea deja îmbrăţișată, subiecţii au apreciat studiul care le confirma credinţa și au respins studiul nefavorabil. După ce li s-a transmis că studiile erau fictive, cercetătorii au observat că subiecţii și-au consolidat convingerile cu care intraseră în studiu.
După acest al treilea studiu prezentat, autoarea face afirmaţia-cheie menționată în primul paragraf:
”Dacă raţiunea a fost creată în scopul de a genera judecăţi sănătoase, atunci este greu de conceput o eroare de design mai gravă decât (ceea ce se numește) confirmarea prejudecăţilor.“
Deci, continuă autoarea, deși din punct de vedere al evoluţiei confirmarea prejudecăţilor ar fi trebuit să dispară în timp, prezenţa ei astăzi arată că raţiunea a evoluat ca să ne ajute să ne apărăm de alţii, nu de noi înșine. De aceea suntem foarte buni în a descoperi slăbiciunile argumentelor altora și suntem orbi la propriile erori logice.
În ultima sa parte, articolul mai prezintă un studiu care arată că ne bazăm foarte mult pe opinia specialiștilor.
Subiecţilor li s-a cerut să-și autoevalueze nivelul de înţelegere a câtorva mecanisme uzuale (toalete, fermoare, etc.), apoi să explice cum funcţionează o toaletă și, în final, să repete autoevaluarea cu referire la nivelul de înţelegere a mecanismului.
Studiul nu doar că a demonstrat că oamenii se înșală cu privire la cât de mult înţeleg, dar a oferit și o speranţă, când subiecţii și-au scăzut la final nivelul autoevaluat de înţelegere a mecanismelor uzuale.
Autoarea împărtășește concluzia cercetătorilor, conform căreia oamenii au o iluzie a cunoașterii din pricina colaborării dintre ei – dacă un specialist știe cum să facă ceva ce noi toţi folosim, avem cumva sentimentul că știm toţi cum funcţionează lucrul acela. Apoi sugerează că aceasta explică de ce foarte mulţi sunt de acord cu politicile propuse de guvernanţi. Cu cât cunosc mai puţin, cu atât tind să fie de acord mai mult. Și cu cât susţin mai mulţi o opinie, cu atât mai puternică devine opinia unuia din grup.
Articolul se încheie într-o notă descurajantă. Deși consideră că metoda știinţifică este singura care ar putea să ferească de confirmarea prejudecăţilor, autoarea reafirmă dificultatea de a-i face pe oameni să-și schimbe convingerile prin argumente știinţifice. Și, din moment ce apelul la emoţiile individului pentru a-l schimba nu ar fi o metodă demnă de metodologia știinţei sănătoase, concluzia este că ”provocarea“ problemei prezentate rămâne.
Cu alte cuvinte, deși acum știm de ce nu ne putem evalua raţional propriile convingeri, și anume pentru că raţiunea căpătată de-a lungul procesului evolutiv al fiinţei umane a îndeplinit alte roluri și nu pe acesta, nu găsim încă o manieră în care să rezolvăm problema.
Există însă un punct de inflexiune în căutarea unei soluţii la problema prezentată care ar merita analizat.
Poziţia lui Kolbert este că, dacă raţiunea a fost creată, în loc să evolueze, atunci ar trebui să fim capabili să discernem slăbiciunile propriilor argumente în aceeași măsură în care o facem în cazul argumentelor celorlalţi. Logica afirmaţiei e doar presupusă, nu evidentă. Modul în care funcţionăm raţional astăzi nu spune automat ceva cert despre starea originară a lucrurilor.
La formularea concluziei a contribuit, de fapt, convingerea evoluţionistă a autoarei, bazată pe discursul știinţific al momentului, care prezice concluzia:
Dacă am ajuns aici pe cale evolutivă, nu avem prea multe de făcut. Tot evoluţia, cu lentoarea ei formidabilă, va fi probabil cea care va oferi o soluţie. Aceasta, dacă va reuși să ţină pasul cu rapiditatea cu care se schimbă lumea în care trăim. Dacă nu, atunci probabil că toate aceste trăsături incompatibile cu supravieţuirea, care se vor tot acumula pe măsură ce societatea se schimbă mai repede decât capacitatea umană de a evolua, ne vor duce la auto-distrugere într-un final, pentru că, nu-i așa, atunci când trăsăturile care nu favorizează evoluţia vor fi mai multe decât cele care o favorizează, dezechilibrul creat va determina auto-distrugerea speciei umane. Dar nu trebuie să ne facem griji, un asemenea proces ar putea dura milioane de ani, timp în care este posibil ca planeta să nu mai poată susţine viaţa (înainte să devenim capabili să colonizăm alte planete) sau s-ar putea să devenim cu toţii victimele unui război nuclear total. Scenariile sunt atât de multe și variate, încât nu merită efortul cântăririi lor în acest moment.
O perspectivă creștină creaţionistă nu este, în schimb, deloc în contradicţie cu concluziile studiilor prezentate în articol. Dimpotrivă, Biblia vorbește încă de la început despre o tendinţă de auto-justificare – chiar de la Adam, Eva, Cain și alte personaje ale începutului istoriei biblice.
De fapt, inclusiv decizia lui Adam de a mânca din fructul oprit arată că, deși vede limpede greșeala soţiei sale, nu este capabil să o preîntâmpine pe a sa – adică nu poate decide logic ce este cel mai bine de făcut. Nici chiar Eva nu se poate apăra logic pentru decizia de a asculta de șarpe și nici chiar Lucifer, liderul îngerilor care alege să se răzvrătească, nu are argumente convingă oare raţional pentru decizia sa de a abandona desăvârșirea în favoarea răzvrătirii.
Toate aceste decizii iniţiale din istoria apariţiei a ceea ce Biblia numește ”păcat“ sunt iraţionale și inexplicabile. Cu alte cuvinte, Biblia recunoaște misterul incapacităţii raţiunii desăvârșite, cu care au fost înzestrate creaturile lui Dumnezeu, de a judeca mereu sănătos. De fapt, Biblia numește acest lucru ”taina păcatului“ – modul inexplicabil în care cineva capabil de o judecată perfect sănătoasă ajunge la o concluzie iraţională, oricât de aparent argumentată este ea, pe care o îmbrăţișează apoi cu toată ardoarea.
În plus, Biblia vorbește despre degradarea continuă a fiinţei umane, după căderea în păcat, și este în acord cu ideea din articol că omul a devenit mai interesat să se apere de alţii decât de sine. Omul egocentric nu a avut motive să lupte cu sine. Esenţa mesajului biblic este că omul a refuzat chiar de-a lungul timpului să se lase influenţat de Dumnezeu pentru a renunţa la sine.
După milenii de exersare a acestui tip de gândire nu este nimic nefiresc în a descoperi roadele ei astăzi. La acestea se adaugă lipsa educaţiei, în general și lipsa instruirii specifice în ceea ce înseamnă gândirea critică. Știm astăzi că gândirea critică se poate educa și că dezvoltarea academică are rolul ei în acest sens. În plus, este observabil în viaţa multor credincioși pentru care spiritualitatea nu este superstiţie, ci căutare inteligentă și asumată, că o experienţă spirituală autentică trezește capacitatea individului de a se autoevalua critic, de a-și asuma erorile proprii, în raport cu absolutul divin, acesta fiind un pas esenţial în transformarea sa într-un creștin autentic.
Cert este că, indiferent de ceea ce gândește cineva cu privire la originea tendinţei umane de a trece cu vederea propriile slăbiciuni de argumentare, rămâne situaţia în care ne aflăm din cauza acesteia – decizii sau alegeri personale ori cu impact public în care primează argumente iraţionale.
Modul în care se distribuie voturile sau susţinerea pentru anumite măsuri sau politici publice, poziţionarea faţă de probleme fals create, precum raportarea la diverse conspiraţii care circulă permanent, dar și modul în care conflicte interpersonale nu se rezolvă din pricina lipsei lucidităţii și a asumării propriilor erori logice sunt realităţi extrem de răspândite astăzi.
Inversarea tendinţei stă în forţa argumentului capabil să determine o schimbare a modului de raportare la sine al indivizilor. Putem deveni conștienţi de prejudecăţile care ne afectează, dar exersarea unei asemenea atitudini, care produce aparent mai multe dezavantaje decât avantaje astăzi, poate surveni doar pe un fond de încredere în beneficiile și superioritatea morală a schimbării. Acestea pot deveni mai evidente prin intermediul educării în spiritul gândirii critice, dar și printr-o religie inteligentă, care îi oferă omului o altă motivaţie faţă de cea evoluţionistă – e de preferat să tinzi către idealul pentru care ai fost creat decât să crezi, împotriva evidenţelor, că vom fi capabili în curând să ne depășim deterministele prejudecăţi cu privire la propria gândire.
