Psihoza adaptării și virtutea inadaptării/neconformismului
Fiecare dintre noi a observat în jurul său oameni adecvați realității, oameni înzestrați cu o așa-numită „suplețe psihică”. Aceștia pare că își duc viața în acord cu prioritățile lor, dar și că reușesc să coopereze cu ceilalți pe criterii adecvate social și, totuși, personale. Și că iau, în plus, ceea ce le trebuie din trecut și aduc în prezent (pe care reușesc să-l trăiască plenar). Pare că sunt inalienabili.
Psihiatrul de origine italiană Silvano Arieti – un cercetător (dar și un practician) cu o influență asupra psihiatriei nord-americane întinsă pe decenii – arăta, în monumentala sa carte – Interpretation of Schizophrenia – că pericolele exterioare, dificultățile de tot felul cu care se confruntă colectivitățile – războaie, dezastre, pandemii, chiar drame personale, accidente, sărăcie, divorțuri tragice, boli incurabile – NU conduc ele însele la acea anxietate destructurantă care desființează Eul și favorizează schizofrenia/psihoza.
NU calamitățile care apar peste noapte și, de fapt, nu problemele obiective – oricât de mari – ne dau brânci în hăul dezordinii psihotice, ci un PERICOL CRONIC.
Nu o frică imediată, palpabilă, ci un pericol INFILTRANT. Să-l numim ”mediu familial subminant”, care împiedică – discret și constant – formarea unei concepții unitare a copilului despre el însuși.
Ce ar trebui să reținem de aici e că NU se pune problema unei codeterminări simpliste între pericolele exterioare, starea proastă societății și prăbușirea psihică a individului, fiindcă anumite structuri de personalitate – cei lipsiți de robustețe psihică – depind MAI DIRECT și într-o MAI MARE măsură de zbuciumul lumii.
Deficitul de autonomie individuală are, așadar, cauze preponderent biografice, însă e întărit și adâncit de o stare proastă a societății care le exacerbează și, dacă ne referim la vremuri recente, chiar le pune în valoare fragilitatea.
Se poate spune atunci că și o dezordine socială prelungită, infiltrată (și ea) în toate planurile vieții, subminează autonomia și capacitatea indivizilor de a acționa și reacționa adecvat și eficient.
În literatura de specialitate, se face distincția între anomia acută și anomia cronică. Iar aceasta din urmă se încadrează la „pericole cronice”, destructurante.
Ar trebui, de asemenea, să știm că multe dintre atributele personalității schizoide se regăsesc, într-o cheie mai joasă, la oameni funcționali.
Oamenilor mai puțin robuști psihologic nu le este ușor să ia decizii autonome. Interesant este că motivele lor sunt exact motivele pe care Arieti le regăsește la cei predispuși schizofreniei:
- teama de a nu crea reacții emoționale negative în ceilalți
- creșterea anxietății în fața oricărui contact interpersonal
- dificultatea menținerii contactului vizual, etc.
Fix aceștia sunt oamenii care DEPIND DIRECT de trepidațiile mediului înconjurător, de ceea ce le propune – nu neapărat impune – societatea. Ei reproduc, chiar fără să vrea, ticurile și hopurile vremii. Mai mult, PERCEPȚIA acestora asupra societății și asupra semenilor lor este EA ÎNSĂȘI dependentă de criteriile vremii. Ei cred EXACT ceea ce “se așteaptă” ceilalți să creadă.
Vedem, deci, că nu vorbim aici de inadaptare, ci DE O FORMĂ EXTREMĂ DE ADAPTARE, de o caricatură a conformismului și a normalității care este, de fapt, profund disfuncțională. Căci una este adaptarea și cu totul altceva este adecvarea.
Iar ”adaptații” societății de azi sunt, iată, de fapt, cei mai disfuncționali.
Întocmai acești hiper-fideli ai contextului sunt cei care îi cad – cu prima ocazie – victime.
