Reîncarnarea. A încercat Biserica să înlăture acest concept din Biblie?
Pe la începutul secolului, credința în reîncarnare era limitată (în America) doar la un număr restrâns de grupuri, precum Şcoala Unită a Creştinismului (The Unity School of Christianity), Societatea Teozofică şi Asociaţia pentru Cercetare şi Iluminare a lui Edgar Cayce.
Până în anii ’80 însă, nu doar că aceste grupuri şi-au sporit membrii la ordinul milioanelor, dar celebrităţi – ca Jeanne Dixon sau Shirley MacLaine – au popularizat ideea şi în rândul maselor.
Deşi în urmă cu 50 de ani relativ puţini americani credeau în reîncarnare, în zilele noastre aproximativ 1/4 din populaţia SUA. o acceptă, alături de jumătate din populaţia globului.
Mai mult decât atât, practic toţi susţinătorii moderni ai reîncarnării din Occident pretind că aceasta „se află în perfectă armonie cu adevăratul spirit al Creştinismului”. Iar alţii merg până într-acolo încât să afirme că Biserica a recunoscut reîncarnarea până în secolul VI, atunci când a fost suprimată de către un consiliu al acesteia.
A suprimat Biserica doctrina reîncarnării?
Definirea conceptului
Deşi doctrina reîncarnării provine din antichitate şi îşi are originile în Orient, ea poate fi găsită şi în Grecia antică. Aceasta susţine că „sufletul intră în această viaţă nu ca o creaţie nouă, ci doar după o lungă perioadă de existenţe anterioare pe acest Pământ sau altundeva… pornit pe calea viitoarelor sale transformări pe care şi le pregăteşte.”
Conform conceptului oriental de reîncarnare, în funcţie de faptele sale dintr-o existenţă precedentă, omul se poate reîntoarce sub orice formă de viaţă – inclusiv cea animală. Totuşi, susţinătorii din Occident ai reîncarnării afirmă că în general aceasta se petrece doar la nivel uman. Aceştia numesc adesea concepţia estică a ei „transmigrare”, iar concepţia vestică – „reîncarnare”.
În mod tradiţional, termenii de transmigrare, reîncarnare şi metempsihoză sunt folosiţi ca sinonimi ai aceluiaşi fenomen.
De partea cealaltă însă, reîncarnarea trebuie deosebită de ideea de pre-existenţă a sufletului. În timp ce toţi cei care cred în reîncarnare trebuie să creadă şi că sufletele reîncarnate au avut o existenţă anterioară, nu toţi cei ce acceptă pre-existenţa sufletului acceptă şi reîncarnarea. Un exemplu al zilelor noastre ale acestei credințe sunt mormonii.
Presupunerea care stă la baza reîncarnării şi care, de multe ori, nu este admisă imediat este ideea de monism – şi anume credința că există doar o singură realitate. În consecinţă, din moment ce se consideră că toate lucrurile fac parte dintr-o singură realitate organică, nu mai există nicio deosebire reală între Dumnezeu, lume şi oameni. Toţi sunt una și aceeași.
În acest sistem de credințe, Dumnezeu este conceput nu ca un Creator personal, ci ca o forţă impersonală sau Conştiinţă căreia îi aparţinem cu toţii.
Astfel, Shirley MacLaine afirma că „Dumnezeu este cuvântul pe care îl folosim pentru o idee de o incredibilă complexitate de energii spirituale”, sugerând mai departe că „tragedia rasei umane constă în faptul că am uitat că fiecare este Divin”. Atunci reîncarnările unui suflet au fost, de regulă, înţelese ca însemnând călătoria de la Dumnezeu la Dumnezeu cu scopul reintegrării acestuia în Unitate.
Reîncarnarea şi Biblia
Credințele care formează contextul – atât oriental, cât şi occidental – al reîncarnării sunt, în mod limpede, incompatibile cu Creştinismul biblic. În plus, dovada care se aduce împotriva pretenţiei că şi reîncarnarea ar fi integrabilă în Creştinism depăşeşte cu mult cele câteva texte biblice care o pot combate.
Mai degrabă ar trebui observat că întreaga revelaţie biblică şi învăţătura ei despre Dumnezeu, om şi lume, păcat şi mântuire, fac front comun împotriva reîncarnării.
Cu toate acestea, exponenţii reîncarnării din Occident încearcă în mod invariabil să o împace cu creştinismul. Aceştia afirmă despre Noul Testament că ar fi fost scris de către nişte autori necunoscuţi şi prea târziu pentru a fi de încredere în relatarea pe care o face cu privire la învăţăturile lui Iisus şi că, în felul acesta, majoritatea predicilor Sale despre reîncarnare s-au pierdut.
De asemenea, se mai pretinde şi faptul că textul Noului Testament este plin de ştersături şi de inserări din exterior care s-ar fi efectuat în secolul VI după Hristos şi chiar mai târziu de către cei ce se opuneau reîncarnării şi care au înlăturat astfel cărţi întregi, motiv pentru care textul în sine nu mai este unul de încredere.
În cele din urmă, în ciuda tentativei din secolul VI de a înlătura reîncarnarea din Biblie, se crede că anumite vestigii ale doctrinei se regăsesc în numeroase texte disparate: Matei 17:10-13; Ioan 3:3,7; 9:1-3; Efeseni 1:4; Apocalipsa 3:12.
Noul Testament a primit atenţia cuvenită din partea a numeroşi cercetători evanghelici ale căror lucrări de referinţă ne stau la dispoziţie astăzi.
Aceştia au demonstrat amplu cum Noul Testament a fost scris integral în primul secol de către apostoli sau de către apropiaţii lor şi că acest text a fost păstrat cu fidelitate de-a lungul timpului. Asupra canonului Noului Testament (deci a cărţilor biblice recunoscute ca fiind inspirate), nu opoziţia faţă de reîncarnare este cea care a determinat acceptarea anumitor scrieri şi respingerea evangheliilor apocrife sau excluderea altor scrieri din canon. Mai degrabă, cărţile Noului Testament au fost acceptate fiindcă au fost scrise chiar de către apostoli sau apropiaţii lor, iar originea istorică putea fi confirmată. Cărţile excluse nu au aparținut apostolilor, fiind scrise între cel de-al doilea şi al IX-lea secol după Hristos.
În plus, canonul Noului Testament a fost alcătuir în secolele II şi III, primind forma finală în cel de-al IV-lea secol după Hristos și nu în cel de-al VI-lea, așa cum pretind adepții reîncarnării. Prin urmare, critica pe care aceştia o aduc Noului Testament este una neîntemeiată.
Argumentul că vestigii (deci dovezi) ale credinței în reîncarnare se găsesc împrăştiate în întreg Noul Testament este, de fapt, incompatibil cu toate celelalte argumente menţionate. Dacă textele Noului Testament au fost scrise de autori necunoscuţi şi mult prea târziu pentru a fi de încredere – din punct de vedere istoric – iar dacă acei cărturari ai secolului VI au modificat textul Noului Testament, atunci ce valoare mai pot avea aceste pretinse „vestigii” ale reîncarnării?
Este clar că cei care susţin fenomenul reîncarnării n-au niciun drept de a cita Biblia în sprijinul acestei credințe, dacă în acelaşi timp susţin şi faptul că Biblia nu mai este de încredere.
Mai mulţi adepți ai creştinismului au publicat o serie de studii exemplificatoare asupra subiectului, demonstrând că Biblia nu conţine nici măcar o aluzie în favoarea reîncarnării şi că învăţăturile acesteia contrazic categoric fenomenul.
Reîncarnarea şi părinţii bisericii
Adepţii din vest ai reîncarnării susţin, de obicei, că Biserica şi-a afirmat inițial credința în reîncarnare – până în jurul secolului VI, când a fost suprimată de către împăratul roman, în cadrul unui consiliu al bisericii.
Reîncarnarea nu a constituit o preocupare majoră pentru părinţii bisericii – care, în schimb, afirmau mai mult speranţa biblică a învierii. Conceptul de reîncarnare era, se pare, condamnat fără echivoc. Adepţii fenomenului au fabricat (inventat) o istorie falsă a Bisericii primare, bazându-se pe:
- o reconstituire (intenţionat falsă) a dovezilor care ignoră majoritatea covârşitoare a mărturiilor părinţilor bisericii
- citări parţiale ale părinţilor, reprezentând, de obicei, scoateri din context
- inserarea celor dorite în textele părinţilor bisericii
- citate inventate.
Iustin Martirul
Iustin Martirul a fost unul dintre primii părinţi ai Bisericii. Adesea, acesta este citat ca fiind un „foarte timpuriu susţinător creştin al reîncarnării”. Cu referire la capitolul IV al „Dialogului cu Trypho”, adepţii reîncarnării afirmă că „acesta a învăţat că sufletele oamenilor locuiesc în mai mult de un singur trup în timpul perindării lor pământeşti”.
Dar ce spune, de fapt, Iustin? El înfăţişează un dialog în care discută cu Trypho fenomenul reîncarnării, iar la sfârşitul acestei discuţii dialogul se încheie astfel:
„De aceea sufletele nu-l văd pe Dumnezeu şi nici nu migrează (strămută) în alte trupuri, căci ele ar şti că sunt astfel pedepsite şi le-ar fi frică după aceea să săvârşească chiar şi cele mai neînsemnate păcate.”
Clement din Alexandria
Un alt părinte al bisericii care este adesea citat pentru a se pretinde că reîncarnarea a fost susţinută de Biserică este Clement din Alexandria, menţiunea acestuia făcându-se pe baza afirmaţiei sale din primul capitol al „Îndemnurilor către păgâni”, care se redă după cum urmează: „mai înainte ca să fie lumea, eram noi”. În cel mai fericit caz, această afirmaţie poate fi interpretată (separat de contextul ei) ca susţinând pre-existenţa sufletului. De fapt, luată în context, afirmaţia lui Clement nici măcar nu sugerează așa ceva. Mai degrabă, ea confirmă pre-existenţa lui Iisus Hristos ca Logos (Cuvânt), pre-cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi planul Său de a ne crea şi a ne iubi mai înainte de creaţie:
„Căci înainte de întemeierea lumii, noi eram, fiind destinaţi să ne găsim în El, existând mai de dinainte înaintea ochilor lui Dumnezeu, noi – creaturile raționale ale Cuvântului lui Dumnezeu, căruia îi datorăm existenţa noastră, căci la început a fost Cuvântul”.a
Afirmaţia că noi am fi existat dinainte „înaintea ochilor lui Dumnezeu” face referire la faptul că pre-existenţa noastră a fost mai întâi o idee în mintea lui Dumnezeu și abia apoi o realitate substanţială, tangibilă.
Origen
Fără îndoială, se poate spune despre Origen că a fost unul dintre cei mai străluciţi şi ingenioşi teologi ai bisericii primare. Cu toate acestea, el a ajuns să aibă o imagine negativă, din cauza speculaţiilor sale teologice. El este părintele bisericii cel mai adesea citat de către adepţii reîncarnării ca susţinând doctrina lor. Un pasaj frecvent adus în vedere provine din scrierea sa „Împotriva lui Celsus”:
„Este în conformitate cu raţiunea că fiecare suflet, din anumite motive misterioase (vorbesc acum după opinia lui Pitagora, Platon şi Empedocles), să intre într-un trup şi să ajungă acolo după greşelile şi faptele sale de dinainte. De aceea, este probabil ca acest suflet, căruia îi sunt acordate mai multe beneficii în urma reşedinţei sale (anterioare) într-un trup ca cel al multor oameni (pentru a evita prejudecata, nu spun „toţi”), are nevoie de un trup mai bun, superior altora, dar şi să fie investit cu toate calităţile cuvenite.”
Mai întâi de toate, Origen califică această afirmaţie astfel: „Vorbesc acum după opinia lui Pitagora, Platon şi Empedocles, pe care Celsus îi citează frecvent.”
Această atribuire a citatului ne arată că Origen argumentează pe baza credințelor lui Celsus şi nu a propriilor sale opinii.
În al doilea rând, inserarea între paranteze a cuvântului „anterioare” înaintea propoziţiei „reşedinţei sale…într-un trup” în citatul redat, schimbă complet sensul pasajului. Origen nu vorbea de o reîncarnare anterioară în comparaţie cu o reîncarnare ulterioară, ci vorbește, de fapt, despre o singură încarnare.
În al treilea rând, ideea pe care Origen încearcă să o afirme în acel context este complet evitată. Origen nu vorbea despre naşterea naturală a unei fiinţe omeneşti obişnuite, ci despre zămislirea miraculoasă a lui Iisus în pântecele unei fecioare. În prima jumătate a capitolului, Origen a infirmat explicaţia superstiţioasă a naşterii din fecioară care circula printre iudei (şi care a fost preluată şi de către Celsus) – şi anume că Maria ar fi comis adulterul cu un soldat roman. După care adresează următoarea întrebare:
„Este potrivit cu raţiunea ca cel ce a îndrăznit să facă atât de mult pentru rasa omenească…să nu fi avut parte de o naştere miraculoasă, ci de una dintre cele mai josnice şi mai ruşinoase dintre toate (de una ilegitimă; nota autorilor)? Atunci îi voi întreba pe greci – şi îndeosebi pe Celsus, dacă e de acord sau nu cu părerile lui Platon, citându-l mereu – dacă Cel ce pune sufletele în trupurile oamenilor putea să-l umilească atât de mult pe cel ce urma să facă asemenea fapte măreţe, să-i înveţe pe mulţi şi să-i întoarcă pe mulţi din răutatea acestei lumi printr-o naştere dintre cele mai ruşinoase şi să nu-l aducă pe lume dintr-un mariaj legitim?”
Cineva atât de nobil precum Iisus nu putea să aibă, nici măcar conform învăţăturilor sale, o naştere atât de ruşinoasă cum pretindea Celsus. Astfel, Origen nu susţine reîncarnarea, iar ea nici măcar nu este sugerată în scrierile sale. Cel mult susţine pre-existenţa sufletului, o opinie pe care o împărtăşea chiar dacă privitor la aceasta dezvăluie că sorgintea acestei păreri se găseşte în filozofia greacă şi nu în învăţătura creştină.
Ulterior, în acelaşi tratat, Origen a făcut următorul comentariu:
„Însă asupra acestor subiecte se pot spune multe lucruri înţelepte, cum ar fi cele ce urmează: Este bine să ţii ascuns secretul unui rege. Pentru ca doctrina venirii sufletelor în trup (şi nu cea a transmigrării, deci, a strămutării dintr-un trup în altul) să nu fie expusă înaintea înţelegerii populare şi nici ceea ce este sfânt să nu fie aruncat la câini şi nici mărgăritarele să nu fie aruncate înaintea porcilor.”
Această afirmaţie subliniază că într-adevăr Origen a acceptat doctrina eretică a pre-existenţei sufletelor omeneşti faţă de trupul lor fizic, dar nu şi reîncarnarea.
În jurul datei când a scris „Împotriva lui Celsus” – deci în anul 247, (şi, în consecinţă, spre sfârşitul vieţii sale), Origen a mai scris şi un comentariu asupra Evangheliei lui Matei în care a discutat pe larg dacă Ioan Botezătorul a fost într-adevăr reîncarnarea lui Ilie. Răspunsul său faţă de această speculaţie este categoric şi nu permite nicio interpretare:
„Mie nu mi se pare că în acest loc (Mat.17:10-13) se vorbeşte despre sufletul lui Ilie, ca să nu mă fac şi eu vinovat de învăţătura strămutării sufletelor care este străină Bisericii lui Dumnezeu, care nu a fost transmisă de Apostoli şi care nu este nicăieri confirmată în Scripturi…”
În acea lucrare, Origen se lansa într-o discuţie detailată a strămutării sufletelor dintr-un trup în altul, demonstrând că este contrară învăţăturii biblice a judecăţii de la sfârşitul veacurilor şi că, în plus, Ioan Botezătorul nu avea „sufletul”, ci „duhul şi puterea lui Ilie (vezi, Luca 1:17). Nu se poate concepe o afirmaţie mai limpede de atât în respingerea doctrinei reîncarnării.
Este totuşi adevărat că Ieronim, un proeminent părinte al bisericii de la începutul secolului al V-lea, a afirmat că Origen a susţinut reîncarnarea. Într-o scrisoare scrisă lui Avitus, în jurul anilor 409 sau 410, Ieronim l-a acuzat pe Origen că ar adera la „transmigrarea sufletelor”, inclusiv la ideea că duhurile îngerilor, cât şi ale oamenilor, „ca şi pedeapsă pentru marea lor neglijenţă şi nesăbuinţă pot fi transformate în brute”, adică să fie reîncarnate ca animale. Totuşi în aceeaşi scrisoare, Ieronim a recunoscut că Origen îşi precizează poziţia asupra subiectului:
„Atunci, ca el să nu fie considerat vinovat că ar fi susţinut alături de Pitagora transmigrarea sufletelor, pune punct raţionamentului său grav cu care şi-a jignit cititorul, spunând: Să nu fiu înţeles că vreau să transform în dogme aceste lucruri. Ele sunt prezentate doar ca nişte presupuneri care să arate că subiectul nu este complet trecut cu vederea.”
Din moment ce criticile lui Ieronim la adresa lui Origen se întemeiază pe primele scrieri ale sale (îndeosebi pe lucrarea „Asupra primelor principii”, scrisă între 212 şi 215) trebuie luată în considerare respingerea categorică a transmigrării care s-a observat că a intervenit ulterior în scrierile sale. În plus, însuşi Ieronim recunoaşte că Origen a dorit să se înţeleagă că nu susţine această doctrină, oferindu-ne şi nouă posibilitatea să concluzionăm faptul că Origen nu a susţinut reîncarnarea.
Ieronim
Aşadar, Ieronim l-a acuzat pe Origen ca fiind eretic – din cauza pretinselor sale înclinaţii faţă de reîncarnare. De aceea, este surprinzător să aflăm că numeroși adepţi ai reîncarnării pretind că însuşi Ieronim ar fi crezut în acest fenomen. Unul dintre aceştia a citat tocmai din scrisoarea lui Ieronim către Avitus (ca dovadă).
Alţi adepţi ai reîncarnării i-au atribuit lui Ieronim următorul pasaj din scrisoarea sa către Demetrius:
„Doctrina strămutării sufletelor a fost împărtășită din vremuri străvechi unui număr restrâns de oameni, ca adevăr tradiţional care nu trebuia să fie divulgat.”
Însă o cercetare a acestei scrisori nu dezvăluie nicio afirmaţie de acest fel. În schimb, îl vedem din nou pe Ieronim condamnând încă o dată doctrina – numind-o „învăţătură pagână şi dăunătoare” care „se strecoară pe furiş, ca o viperă”.
Respingerea reîncarnării de către părinţii Bisericii
Nu doar că niciun părinte al Bisericii nu a crezut în reîncarnare – nici chiar Origen, care totuşi a susţinut pre-existenţa sufletelor – ci au şi respins în mod categoric conceptul ca fiind în întregime contrar credinţei creştine.
Am văzut deja această atitudine la Iustin Martirul, la Origen şi la Ieronim. Doar în perioada de dinaintea consiliului de la Nicea din 325, printre părinţii bisericii care au respins reîncarnarea, alături de Iustin Martirul şi Origen, s-au numărat Ireneu, Minucius Felix, Tertulian şi Lactantius.
Printre părinţii notabili ai secolelor IV şi V care, alături de Ieronim, s-au opus reîncarnării, s-au numărat Augustin şi Basil. La rândul lor apologeţii reîncarnării au recunoscut că mulţi dintre aceşti părinţi ai bisericii, în realitate, s-au opus doctrinei.
Pe lângă toate aceste dovezi, luaţi împreună, toţi părinţii bisericii au învăţat doctrine care erau incompatibile cu credința în reîncarnare. Aceştia au învăţat că mântuirea este un dar de la Dumnezeu obţinut pentru noi de către Hristos şi că, la sfârşitul veacurilor, trupurile credincioşilor vor fi înviate pentru a primi viaţa veşnică, iar cele ale celor nemântuiţi – pentru a primi judecata veşnică. Astfel, scrierile părinţilor bisericii sunt tot atât de categoric anti-reîncarnare precum este şi Biblia.
Cel de-al doilea Consiliu de la Constantinopol
Așadar, nicunul dintre părinţii bisericii recunoscuţi drept ortodocşi – şi care au trăit în primele cinci secole – nu a crezut în reîncarnare. Puşi în faţa acestor argumente, unii adepţi ai reîncarnării au recurs la o ultimă tentativă de subminare a dovezilor documentare ale Bibliei şi ale părinţilor bisericii împotriva doctrinei.
Astfel, acest ultim argument declară înlăturarea tuturor dovezilor sau aproape a tuturor dovezilor din Biblie şi din scrierile părinţilor care indicau credința în reîncarnare de către cel de-al doilea Consiliu de la Constantinopol (care a fost denumit şi cel de-al cincelea Consiliu Ecumenic), ţinut în anul 553.
De pildă, Leslie Weatherhead a pretins că reîncarnarea „a fost acceptată în biserica primară pentru primii 500 de ani de existenţă. Doar în anul 553, cel de-al doilea Consiliu al Constantinopolului a respins-o – şi atunci doar în minoritate.
Mulţi din cei care susţin reîncarnarea spun că acest consiliu s-a întrunit la porunca împăratului roman Iustinian, cu scopul precis de a condamna reîncarnarea şi de a şterge din Biblie orice referiri la aceasta.
Desigur, împotriva acestei afirmaţii se pot ridica multe obiecţii. Mai întâi de toate, canonul Noului Testament – aşa cum îl avem astăzi – a fost finalizat cel târziu în secolul IV. Într-adevăr, ne aflăm în posesia a numeroase manuscrise ale Noului Testament care datează atât din al II-lea cât şi din al V-lea secol, cât şi manuscrise mai târzii.
Textele manuscriselor Noului Testament ce datează de dinainte de secolul VI nu se deosebesc apreciabil de cele ce datează din acest secol sau de mai târziu. Faptul acesta ar trebui să convingă că, în anul 553, acel consiliu al bisericii nu a operat modificări în Biblie pentru a suprima reîncarnarea sau alte credințe.
În al doilea rând, cel de-al doilea Consiliu de la Constantinopol nu a pomenit nimic în dezbaterile sale despre reîncarnare. Principala temă de pe agenda acestuia a fost formularea unui răspuns creştin la erezia monofizită – care susţinea că, în trup, Iisus a posedat doar o singură natură (în loc de două – umană şi divină în acelaşi timp – după cum Noul Testament şi biserica primară învaţă).
La acel consiliu sau poate la un altul s-a lansat o listă de „anateme” (sau condamnări) a mai multor idei, printre care şi cea a pre-existenţei sufletelor (aşa cum a fost enunţată de Origen şi de unii dintre urmaşii săi), dar nu s-a făcut nicio menţiune a reîncarnării care, în mod evident, nici măcar nu constituia o problemă la ordinea zilei.
Cu toate acestea, unii dintre adepţii reîncarnării au mers atât de departe încât să afirme că există o îndoială asupra declaraţiei acestui consiliu din 553 şi doar fiindcă nu s-a spus nimic relevant privitor la reîncarnare nu înseamnă că aceasta ar fi condamnată în mod oficial de către biserică.
Desigur, ceea ce se trece cu vederea într-o astfel de afirmaţie este importantul aspect conform căruia creştinii au negat reîncarnarea deoarece vine în contradicţie directă cu creştinismul biblic şi nu fiindcă n-ar fi știut că a fost negat în anul 553.
În concluzie, reîncarnarea nu a fost suprimată de către biserică în secolul VI (sau în altul). Acest fenomen a fost, în mod explicit, respins de către liderii bisericii încă de la mijlocul celui de-al II-lea secol şi niciodată n-a fost luată în considerare ca reprezentând o credință acceptată de către creştini.
Credința lui Origen în pre-existenţa sufletului a fost tratată ca fiind o aberaţie – chiar de către părinţii bisericii şi de consiliile care au urmat. Susţinătorii reîncarnării au fost nevoiți să inventeze texte inexistente, să introducă în anumite texte cuvinte străine sau să citeze pasajele anti-reîncarnare. ca şi cum acestea ar fi în favoarea ei – şi, în general, să prezinte o reconstrucţie mitică a istoriei bisericii primare, pentru a putea pretinde măcar că Biserica ar fi crezut în conceptul reîncarnării.
Vom descoperi vreodată adevărul?
