Nimeni n-a reușit încă să întocmească o statistică a monumentelor megalitice din Europa. O cifră ceva mai precisă – circa 200 aliniamente în cercuri, de obicei concentrice – pare să existe pentru Insulele Britanice; în apusul și nordul Europei, ele sunt apreciate undeva la 40.000-50.000: blocuri uriașe de piatră necioplită, înfipte parțial în sol, fie izolat, fie sub formă de trilite (dolmene) sau dispuse după o geometrie a cărei semnificație nu a fost încă descoperită.

Au fost ridicate, probabil, între anii 3000 și 1500 î.e.n., în țările scandinave și Insulele Britanice, în nord-vestul Germaniei, în Bretania, Spania, Portugalia și până în insulele din apusul Mediteranei – un uriaș arc de monolite, trilite, lungi alei de piatră și cercuri mai mult sau mai puțin regulate, monumente ale unei sau unor culturi enigmatice, înfruntând Templul cu trăinicia și durabilitatea pietrei.

În limba greacă, megas înseamnă mare, iar lithos înseamnă piatră. Trilitele – două pietre înfipte vertical în sol, acoperite de o placă orizontală – marchează de obicei un mormânt și mai poartă denumirea de dolmene, termen de origine celtă (bretonă). Seamănă cu niște mese imense de piatră. Menhirul este tot de origine celtă (hir = lung), iar cromlehul, prin care sunt desemnate aliniamentele circulare, provine din velșă (crom = oval, llech = piatră).

Nu este o simplă întâmplare că termeni precum dolmen, cromleh și menhir sunt printre cele care s-au păstrat din limba celților – o ramură a familiei limbilor indo-europene, reprezentată astăzi mai ales de irlandeză, gaelica scoțiană, velșă și bretonă.

Anunt

În mileniul I î.e.n., triburile de celți populau mai ales teritoriile de azi ale Franței, Marii Britanii, Irlandei, Belgiei, nordul Spaniei și Italiei. Este firesc ca denumirile acestea să fie de origine celtă, de vreme ce respectivele monumente megalitice se află pe teritoriile locuite odinioară de celți. Ceea ce nu înseamnă, însă, că celții sunt și constructorii lor – câțiva dintre cercetătorii mai noi chiar au emis ipoteza conform căreia ar fi mult mai vechi, iar populațiile celte le-au preluat ca atare, dându-le aceeași destinație: locuri de sepultură și lăcașe de cult.

Oamenii de știință au căutat o explicație a faptului că majoritatea monumentelor megalitice sunt în regiunile de litoral sau, în orice caz, nu prea departe în interiorul acestor regiuni. Să fi fost ele, oare, închinate unor divinități ale mării? Sau poate că explicația este mai simplă: regiunile de litoral au avut întotdeauna un avans în ceea ce privește evoluția față de cele din interior – marile culturi s-au dezvoltat în Mesopotamia udată de Tigru și Eufrat și mărginită de Golful Persic (Regiunea Golfului, cum i se spune din ce în ce mai frecvent astăzi), pe coastele Asiei Mici, în regiunea Mării Egee și a Mediteranei în general.

“Marea și navigația au fost cei mai mari pedagogi ai umanității. Mările au promovat capacitatea de creație a oamenilor, i-au făcut inventivi și le-au stimulat inteligența, prin schimbul de idei cu popoare îndepărtate.” (I. Lissner)

Cine sunt, așadar, constructorii straniilor monumente? Căror scop serveau ele? Putem vorbi, oare, despre o cultură megalitică?

Monumentele megalitice i-au preocupat pe oamenii de știință încă din Evul Mediu.

În secolul XII, Geraldus Cambrensis (Cambria este numele medieval al Țării Galilor) scria:

“Odinioară se găsea în Irlanda o imensă îngrămădire de pietre, numită Dansul Uriașilor, deoarece niște uriași ar fi adus aceste blocuri de piatră din regiunile cele mai îndepărtate ale Africii, apoi le-au așezat pe câmpia de la Killarney, nu departe de Castel Naas și toată lumea admira atât greutatea enormă a acestor blocuri, cât și aranjamentul lor armonios. Conform unei tradiții engleze, regele Aurelius Ambrosius ar fi pus ca aceste pietre să fie transportate din Irlanda până în Marea Britanie, cu ajutorul vrăjitorului Merlin.”

Se pare că această tradiție s-a păstrat vreme de veacuri – de ea pomenesc mai mulți autori, de la cronicarul Geoffrey of Monmouth (circa 1100-1154) și până la Olaus Magnus, eruditul învățat din Uppsala, care (în Historia de gentibus septentrionalibus, 1555) vorbește și el despre chorea gigantum – Dansul Uriașilor.

În 1575, Camden emite ipoteza conform căreia Stonehenge este un monument funerar. În 1620, Inigo Jones, arhitectul preferat al regelui Iacob I, publică o lucrare conținând gravuri admirabile și planșe în care reconstituia monumentul de la Stonehenge, demonstrând că era un templu roman. În 1665, John Aubrey îl contrazice, afirmând că era un sanctuar druidic.

Primul care a remarcat faptul că intrarea complexului megalitic de la Stonehenge este orientată după soare a fost Stukeley (în 1724), care, de aici, trăgea concluzia că este o construcție ridicată de preoții egipteni refugiați în Anglia.

Abia în secolul XIX, James Fergusson redactează primul studiu științific fundamentat despre monumentele megalitice europene, iar la sfârșitul secolului (în 1895), Barclay este în măsură să întocmească o amplă bibliografie în legătură cu această temă.

În Franța, aceste preocupări sunt mai sporadice. Monumentele megalitice din Bretania au trezit, în vremurile mai noi, interesul a doi ofițeri – amiralul Reveillere și comandantul Devoir – care au întreprins aici cercetări și au redactat studii documentare, citate de toți cercetătorii din zilele noastre.

Niciunul dintre oamenii de știință care s-au ocupat de aceste construcții megalitice n-a pus la îndoială caracterul lor de cult.

Anunt

Importanța pe care constructorii o acordau sanctuarului de la Stonehenge, de pildă, reiese și din faptul că, dacă o mare parte din blocurile de gresie au fost extrase din carierele învecinate, altele provin de la mari depărtări – din munții Prescellys (Presly), aflați la 300 km distanță.

Ipoteza lui Gowland – potrivit căreia aceste blocuri imense ar fi fost aduse de ghețari – nu pare să fie confirmată de structura reliefului. Specialiștii înclină să creadă că au fost aduse pe calea apei – prin metode asemănătoare celor folosite la transportarea pietrelor pentru Marea Piramidă de la Giza (Giseh), dar nu este exclusă nici proveniența de la cariere învecinate, astăzi dispărute.

Deși, după cum se vede, ipotezele nu lipsesc, chestiunea transportului megalitelor este departe de a fi găsit o explicație cât de cât mulțumitoare.

La Bagneux, lângă Saumur, există o piatră de mormânt lungă de 18,6 metri și lată de aproximativ 5 metri – oare cum a fost ea transportată acum patru milenii? Semnificativă în această privință este o întâmplare (relatată de I. Lisnner în documentata sa lucrare) din 1840: la construcția unui pod, inginerii au hotărât să folosească unul dintre marile megalite din regiunea Saumur; pentru a transporta uriașa piatră până la malul râului, au fost folosiți 36 de boi și numeroși tăvălugi din trunchiuri de stejar – fiecare având diametrul de 1 metru. Ne închipuim ce dificultăți ridica un asemenea transport în urmă cu 3500-4000 de ani, când animalele de povară erau rare, tăierea copacilor și confecționarea frânghiilor se făceau cu mijloace primitive, iar distanțele de parcurs erau enorme.

Tot așa trebuie să avem în vedere și faptul că megalitul de la Saumur – care, după ce vreme de milenii a străjuit un mormânt, a fost folosit de oamenii practici ai secolului XIX, pentru a le înlesni trecerea peste un râu – nu era nici pe departe cel mai greu; o piatră din dolmenul Mount-Browne (Irlanda) cântărește circa 100 de tone, iar la Locmariaquer (pe malul Golfului Morbihan), celebrul menhir Mane er H’rolk (în celta bretonă însemnând “Piatra Zânelor”) măsura, înainte de a se prăbuși sfărâmându-se în patru fragmente, peste 20 de metri și cântărea 347 de tone. Pentru transportarea unui volum de piatră egal cu cel al menhirului de la Locmariaquer ar fi necesare astăzi 5 dintre cele mai moderne vagoane de cale ferată.

Dintre complexele megalitice aflate în Insulele Britanice, două – cele de la Stonehenge și Avebury – se detașează net prin dimensiunile lor impresionante, ingeniozitatea concepției și execuția care a cerut un volum uriaș de muncă.

Pentru Stonehenge, modele moderne de datare au stabilit o vechime de 3500-4000 de ani; datarea a fost posibilă datorită faptului că, în anul 1950, s-au găsit în mormintele de aici resturi provenite din incinerări, care, cercetate prin metoda radio-carbonului, au dat o vechime situată între 2123 și 1573 î.e.n.; cercetările arheologice par să confirme această datare (aproximativă): s-a stabilit că blocurile au fost prelucrate cu unelte de piatră, asemenea unelte fiind, de altfel, găsite și în numeroase morminte descoperite în împrejurimi și contemporane cu sanctuarul (arheologii britanici numesc această perioadă “Secondary Neolitic Culture”).

Timpul n-a cruțat nici complexul megalithic de la Stonehenge. Mărturii scrise arată faptul că una dintre cele mai mari pietre s-a prăbușit din poziția ei verticală cu puțin înainte de 1574, alta în 1620, un trilit s-a răsturnat la 3 ianuarie 1797 și altul la 31 decembrie 1900. Blocul cel mai mare, cunoscut sub numele de “long stone”, a căzut la 2 noiembrie 1911. De fapt, data prăbușirii nu are cine știe ce importanță, iar cauza este mereu aceeași – timpul. Măcinate de intemperii, vreme de milenii, plăcile orizontale ale dolmenelor, de pildă, se dezechilibrează și nici măcar nu este nevoie de vânt prea puternic ca să le răstoarne.

Avebury (menționat prima oară într-o chartă a regelui Athelstan din anul 939), aflat la numai 22 kilometri de Stonehenge, are de asemenea dimensiuni impresionante. La origine era alcătuit din 650 de blocuri de piatră dispuse în cercuri (stone circles) sau în aliniamente (stone avenues), dar multe dintre blocuri au fost ulterior deplasate, pe de o parte din pricina zelului exagerat al unor călugări din evul mediu timpuriu, iar pe de altă parte pentru a fi utilizate la alte construcții. De altfel, satul Avebury se ridică în mijlocul cercului de megalite înalte de 4 metri, ceea ce este, fără îndoială, în avantajul aspectului pitoresc al așezării, însă îngreunează mult cercetările arheologilor.

Asupra scopului complexei construcții de la Stonehenge părerile specialiștilor diferă. Ipoteza emisă de James Fergusson în 1872, că ar fi un lăcaș consacrat cultului soarelui, a prevalat multă vreme, iar cercetările din anul 1880 ale lui Sir W. M. Flinders Petrie (care mai târziu își va cuceri incontestabile merite în domeniul egiptologiei) au dus la aceeași concluzie.

În favoarea ei pare să pledeze însuși planul construcției: la mijloc se află așa-zisa Piatră a Altarului, în jurul căreia sunt pietre înalte de 2 – 2,5 metri dispuse în formă de potcoavă. O altă potcoavă, exterioară, este formată din 5 trilite mari, încercuite de 30 de pietre înalte de 4,5 metri și acoperite cu o cunună de pietre plate.

Ansamblul este înconjurat de un zid de pământ perfect circular, al cărui diametru măsoară 110 metri. Un drum destul de larg duce către acest ansamblu, Piatra Altarului aflându-se la capătul axei medii a acestui drum. Ori, în mileniul II î.e.n., această axă medie era îndreptată, în ziua solstițiului de vară (21 iunie), exact către punctul din care răsărea soarele.

Ipoteza conform căreia Stonehenge ar fi fost un sanctuar dedicat cultului soarelui a găsit, după Fergusson și Flinders Petrie, numeroși adepți. Chiar și în zilele noastre, autori precum Fernand Niel nu au exclus această posibilitate, deși alți cercetători înclină către o ipoteză mai nouă (având adepți mai cu seamă printre astronomi). Referindu-se la orientarea axei medii, I. Lissner este de părere că: “Chiar dacă ar fi așa, este totuși greșit ca din aceasta să tragem pur și simplu concluzia că Stonehenge a fost un temple al soarelui. Cele mai multe sanctuare și cele mai vechi morminte, de asemenea și toate catedralele noastre privesc către est, acolo de unde răsare soarele…”

Majoritatea monumentelor megalitice serveau și ca locuri de sepultură. La cele mai recente, piatra terminală prezintă o cavitate rotundă sau ovală; în opinia constructorilor, ea era menită să primească sufletul celui înmormântat – poate că aici se depuneau și hrana și băutura destinate decedatului.

Același Ivar Lissner este de părere că scobiturile care s-au păstrat până astăzi în casele vechi din regiunea cursului superior al Rhonului constituie o perpetuare a acestei tradiții străvechi, deși populația din partea locului nu-i mai cunoaște semnificația.

Cultul morților era oare legat de cel al soarelui? Nici această ipoteză nu poate fi categoric exclusă. Poate că, la început, locul de sepultură servea numai pentru oficierea riturilor legate de cultul morților, apoi, monumentele înmulțindu-se și extinzându-se după un plan anume, ansamblul respectiv a devenit sanctuarul unui trib sau chiar al mai multor triburi. Fiindcă este limpede că marile ansambluri ca Stonehenge sau Avebury – construite după planuri complexe, complicate, a căror semnificație nu este încă lămurită – nu puteau fi numai morminte, deși probabil că au avut inițial această destinație, împletită firesc cu cea legată de comemorarea morților. Avebury, de pildă, are (potrivit lui Fergusson) „o suprafață de 5 ori cât cea a bisericii Sf. Petru din Roma” și poate cuprinde „250.000 de persoane așezate sau o jumătate de milion stând în picioare”.

În sfârșit, o a treia ipoteză (susținută de Norman Lockyer încă din anul 1906) afirmă că unele ansambluri megalitice, îndeosebi Stonehenge, au fost observatoare astronomice. Această ipoteză explică și legătura cu vechiul cult al soarelui – până în zilele noastre, la 21 iunie, ziua solstițiului de vară, la Stonehenge se desfășoară o sărbătoare tradițională populară. “Conform unui vechi obicei”, scrie Lockyer, “populația din Salisbury și din localitățile înconjurătoare se adună aici în ziua solstițiului de vară, pentru a asista la răsăritul soarelui”.

Ipoteza lui Lockyer pare să fie confirmată de faptul că orientarea generală a monumentului în direcția răsăritului soarelui (la 21 iunie) – așadar linia care ar trece prin vârful acelei ciudate heel stone – ținând seama de precesia datei respective, corespunde anului 1850 î.e.n. Ori, după cum am văzut, măsurătorile cu carbon 14 au dat o vechime cuprinzând o aproximație înăuntrul căreia se situează – cam la jumătate – și anul 1850 î.e.n. când, în ziua solstițiului de vară, linia imaginată de Lockyer este riguros orientată către punctul din care răsare soarele.

Cu toate acestea, câțiva oameni de știință ai zilelor noastre nu se declară mulțumiți de explicațiile date de Lockyer cu privire la orientarea monumentului de la Stonehenge. Printre ei, cercetătorul englez Richard J. Atkinson, le clasifică drept “ipoteze mai mult decât improbabile…”

Observăm, așadar, că în ciuda numeroaselor ipoteze și explicații – date de arheologi, istorici, arhitecți și astronomi – construcțiile megalitice și-au păstrat tainele peste milenii, până în zilele noastre.

De aceea pare justificată remarca unui autor contemporan ca Denis Roche: “Interpretarea marilor construcții rectilinii sau circulare ale megalitelor este cât se poate de îndoielnică. A spune despre aliniamente sau cromlehuri că fac parte dintr-un ansamblu cultural sau magic nu explică nimic, ci doar faptul neîndoielnic că nu ne stă în putință să concepem o manifestare arhitecturală de neînțeles altfel decât dintr-un unghi religios. Dar de ce oare când este vorba de vremuri preistorice, orice fapt indescifrabil îl atribuim unei practice religioase sau parareligioase, de parcă ne-am grăbi să ne convingem singuri de cvasipermanența terorilor care bântuiau sufletele strămoșilor noștri îndepărtați? Dar această problemă de ordin foarte general își pierde – ca printr-o minune înfăptuită de aceste pietre! – orice interes în fața aliniamentelor. Aici devine manifestă stupiditatea oricărei încercări de interpretare subiectivă, dacă ne vom da osteneala să luăm în considerare faptul că nu știm absolut nimic precis despre aliniamente și nici despre cromlehuri…”

Anunt

Se cuvine precizat faptul că Denis Roche se referă mai ales la monumentele megalitice din Bretania (Carnac, Menec, ș.a.) – cele din Insulele Britanice ocupă un spațiu modest în lucrarea lui. Tocmai uriașul complex megalitic de la Stonehenge, situat pe câmpia din apropiere de Salisbury, a constituit obiect de studiu pentru majoritatea cercetătorilor preocupați de acest subiect.

Ipoteza lui Lockyer, în ciuda adversarilor ei, se menține cu tenacitate, sprijinită, printer alții, de Kierkebusch și, până la un punct, de Hennig, care pledează pentru un templu dedicat, probabil, zeului solar Borvon. Alții, precum Schuchhardt, preferă termenul de sanctuar în locul celui de templu și atrag atenția asupra faptului că pe o rază de circa 3 kilometri în jurul Stonehenge-ului s-au găsit numeroase morminte și mărturii ale unui cult al morților. Potrivit aceluiași Schuchhardt, pista circular servea pentru curse – o altă manifestare ce ține de cultul morților.

“Iliada nu ne informează, oare, că Ahile a organizat curse pentru a celebra memoria lui Patrocle?”, spune Richard Henning în sprijinul acestei ipoteze.

“N-ar fi nimic extraordinar ca și la Stonehenge lucrurile să se fi petrecut la fel.” Este o ipoteză interesantă, dar care se izbește în argumentare de unele dificultăți de ordin istoric: în urmă cu 3500-4000 de ani, atelajele erau, în Insulele Britanice, dacă nu inexistente, în orice caz extrem de rare.

Lasa un comentariu

comentarii

Anunt
error: Content is protected !!