”Sufletul lumii” din perspectiva lui Platon
“Sufletul lumii” […] este un concept sau o construcție care sună destul de ciudat pentru omul modern şi care stârnea chiar printre succesorii lui Platon dispute dintre cele mai vii. Universul are suflet, are viață, vivacitate; căci de fapt chiar asta înseamnă ϕυχή, iar credința în nemurirea sufletului atârnă în mod esențial de convingerea că “viața” nu poate să moară.
– Paul Friedländer
Platon acorda o atenție deosebită sufletului şi, din diferite perspective, a introdus clarificări şi interpretări spre a lărgi şi adânci înțelegerea acestui fenomen, pe cât de complex şi de extins ca manifestare, pe atât de dificil în ceea ce priveşte conceptualizarea.
Rând pe rând, autorul Dialogurilor a atins subiecte delicate ce țin de această materie, reuşind realmente să extindă sfera cunoaşterii şi să pună, cumva, bazele unei ştiințe viitoare – psihologia – destinată să cerceteze sistematic universul lăuntric.
La Platon, sufletul uman prezintă trei funcțiuni:
- intelectul (gândirea şi judecata)
- afectele (emoțiile şi sentimentele)
- instinctul (impulsurile necontrolate şi necondiționate).
Dualitatea daimon-eidolon din sufletul omului i-a fascinat pe grecii antici; daimon-ul era spiritul, învățătorul lăuntric, câtimea divină înlănțuită în trup, iar eidolon – umbra telurică a acestuia.
Daimon-ul avea cunoştințe şi puteri deosebite care însă, de regulă, nu erau accesate pentru că omul (persoana, ego-ul) nu-şi amintea de condiția sa divină şi, astfel, nu era în măsură să utilizeze acele capacități misterioase.
Când, în mod repetat, Platon afirma despre Socrate că este daimon, el se referea tocmai la aceste puteri spirituale deosebite pe care maestrul său ştia să le activeze.
Doctrina sufletului binar
Ca şi în alte situații similare, când adevărul, cu dimensiunea sa absurdă şi paradoxală, devine, practic, incomunicabil omului obişnuit şi de această dată Platon a recurs la mit, pentru ca astfel să facă posibilă o înțelegere rezonabilă a mesajului inițiatic.
În speță, ni se spune că demult – in illo tempore – pe lângă bărbat şi femeie, exista un al treilea tip uman (androginul), care era părtaş la firea fiecăruia dintre cele două.
Platon a tratat doctrina sufletului dual, adică faptul că asupra corpului îşi exercită voința două instanțe, una masculină (intelectul), cealaltă feminină (emotivitatea). Aceasta face ca acțiunea omului să fie marcată de inconsecvență haotică şi de o disfuncționalitate notabilă. Doar cel ce înțelege natura sa paradoxală şi se ridică deasupra acestei perechi de contrarii care tinde să-i domine viața, va putea să realizeze progrese privind luarea în stăpânire a propriului destin.
Androginul platonic va fi ilustrat magistral de călugărul benedictin Vasile Valentin care, în perioada renascentistă, a desenat pe un trup uman, două capete – unul de bărbat (Soarele), celălalt de femeie (Luna). A rezultat astfel un homuncul straniu şi nefiresc ce poartă în mâna stângă un echer (materia) şi în cea dreaptă un compas (spiritul).
Doctrina inițiatică va sugera, totodată, că lupta contrariilor nu se va sfârşi în psihicul uman, decât dacă în prealabil se va înfăptui aşa-numita nuntă alchimică, adică unirea tendințelor masculine (conştiente, raționale, ofensive) şi a celor feminine (inconştiente, iraționale, emoționale), inerente persoanei.
Mai târziu, la început de secol XX, Sigmund Freud a uimit lumea ştiinței, atunci când a demonstrat că raționalul şi iraționalul coexistă în om şi că acesta din urmă este capabil să impună persoanei decizii şi acțiuni care, la un moment-dat, îi determină imprevizibil conduita.
Chiar şi în prezent, omul modern (dar neinițiat şi, deci, fatalmente ignorant) încă se mai încruntă aflând despre faptul bizar că în sinele nostru coexistă două minți independente.
Sufletul lumii şi cel uman
Platon vedea sufletul lumii (suflul vieții) dincolo de spațiu-timp; Panpsyhia – concept platonician – presupune o credință fermă potrivit căreia toate sufletele (inclusiv cele ale zeilor, animalelor şi plantelor) provin dintr-un singur mare suflet, astfel că tot ce este viață aparține, de fapt, unei fraternități unice.
Deşi este doar o fărâmă insignifiantă din întreg, sufletul uman (unde, ni se spune în Timaios, că intelectul/rațiunea este cea mai importantă componentă) are aceeaşi natură cu sufletul lumii (entitatea din care provine şi în care se va întoarce la finele periplului său teluric).
Dată fiind natura sa inerentă, despre care însă a uitat definitiv, sufletul omului tânjeşte să părăsească statutul părelnic şi temporar de entitate individuală şi să revină la sufletul universal – ambientul său firesc şi natural – tot astfel cum picătura de apă tinde organic să ajungă în oceanul primordial după ce, o clipă, s-a semețit a fi de sine stătătoare.
Această legătură intimă dintre sufletul uman şi sufletul universal impune cu fermitatea calea prin care Fiul poate ajunge la Tatăl şi anume printr-o asiduă căutare lăuntrică. Sufletul uman este mereu însetat de dorința de contopire. Pe de altă parte, sufletul universal este interfața între cele două lumi cardinale, cea supra-senzorială (Cerul) şi cea concretă (Pământul).
Sufletul este câmpul de luptă între două tendințe diametral opuse; aici au loc toate bătăliile lăuntrice şi aşa se naşte universul psihic. Platon formulează un raționament sofisticat privind vibrația sufletului universal şi produce speculații matematice referitoare la numere şi la raportul de proporționalitate dintre acestea. Dacă prin absurd, toate reflecțiile de acest gen ar fi eliminate din textele platoniciene, întreaga prelegere ar rămâne fără esență, căci ar dispărea întocmai focul viu întreținut de filosof ca fiind la temelia armoniei universale şi a ordinii morale.
Piscul ierarhiei pitagoreice Beatus (Prea-Fericit, în limba latină) se deriva în trei grade distincte: Sapiens, Perfectus şi Doctus.
Sapiens este Înțeleptul, prin excelență; Perfectus reprezenta acceptarea contrariilor, desăvârşirea, plenitudinea; Doctus era similar cu savantul, cel care a acumulat cunoştințe apreciabile, vaste şi profunde în toate domeniile. Ca unitate a celor trei funcțiuni menționate, Beatus (supremul pitagoreicilor de limbă elenă era denumit Eudaimon) reprezenta, simbolic, interfața cu Binele suprem şi suveran.
Pentru pitagoreicii, fericirea supremă (eudaimonia) era contemplarea armoniei (ordinii) universale şi marca atingerea nivelulului conştiinței cosmice.
Imortalitatea sufletului
Mitul lui Er, viteazul răpus în război şi înviat în a douăsprezecea zi, nu pare a-şi găsi locul într-o operă care, aparent, este destinată problematicii politice. Cu toate acestea, povestirea respectivă constituie însăşi cheia întregii construcții, căci nemurirea sufletului este şi a fost dintotdeauna, miezul doctrinei tradiționale.
Înțelegând prin trăire directă că este nemuritor, omul devine imun la cea mai apăsătoare şi mai inhibantă angoasă din viața sa terestră – tanatofobia.
În cadrul pasajului menționat mai sus, autorul Dialogurilor remarcă faptul că, odată separat de corp, sufletul lui Er poate gândi mai clar decât înainte, pentru că recunoaşte mult mai uşor adevărata sa natură. La scurt timp după marea trecere, sufletul eroului este supus unei judecăți a faptelor săvârşite în timpul vieții pământeşti fiind, prin urmare, silit să conştientizeze cu acuitate toate greşelile comise cu voie sau fără de voie.
Pe scurt, pentru toate nedreptățile săvârşite şi pentru toți oamenii cărora le făcuse un rău, sufletul dă seamă, rând pe rând şi astfel, muribundul retrăieşte clipele lui de rătăcire/compasiune şi va primi sancțiuni/recompense pe măsură.
După ce experiența lui Er a fost mărturisită, sfatul final se impune, cumva, de la sine şi presupune o modificare completă a atitudinii omului față de evenimentele curente. Statutul de ființă umană pe care Er l-a reluat după revenirea sa din abisuri este cel anterior; în acelaşi timp, capacitatea sa de a înțelege realitarea a crescut exponențial. Ca atare, Er îşi va reevalua vechile idealurile şi îşi va reconfigura un nou sens al vieții. Pentru acest om înviat din morți viața a devenit mult mai prețioasă, de neirosit pentru scopuri minore şi meschine şi, de aceea, Er îşi va reconsidera drastic setul său de valori şi convingeri.
La final, Platon spune cu tâlc:
”Dacă am avea în vedere că sufletul este ceva nemuritor şi că el poate primi la sine tot răul, dar şi binele, ne vom ține mereu de drumul cel de sus şi vom cultiva în tot chipul dreptatea, laolaltă cu chibzuința…”
Credința în metempsihoză
Ca şi vechii indieni, ca şi Pitagora, Platon credea şi el în reîncarnare, iar această credință rezultă tot din mitul lui Er; adnotări menite să întregească argumentația privind repetatele reveniri ale sufletului în lumea terestră sunt numeroase operă platoniciană.
Iată, în acest sens, un citat din Phaidon despre o veche tradiție, potrivit căreia ”ele (sufletele) ființează acolo, sosite de aici şi, de asemenea, că ele revin aici, în lumea aceasta şi se nasc din morți. Iar dacă lucrurile stau aşa, […], atunci ar mai putea încăpea îndoială că sufletele noastre există acolo?”
După revenirea la viață, Er povesteşte despre întâlnirea sa cu trei moire, care l-au îndrumat pe când se afla în tărâmul umbrelor. Er mai relatează că a fost martor când sufletul lui Orfeu – marele profet iluminat – a ales să se întrupeze într-o lebădă, din ură pentru neamul femeiesc, dar şi ca semn al înălțimii sale spirituale (lebăda fiind simbolul nemuririi şi al purității morale) şi că, înainte de a reveni la viață, sufletul bea din apa uitării şi, astfel, nu mai ştie cine a fost în viața anterioară; el a fost oprit să bea din licoarea miraculoasă şi amnezia care şterge legătura cu trecutul nu a mai acționat asupra sa. Totul pare o poveste greu de crezut dar, cu toate acestea, studii actuale par să confirme veridicitatea stărilor respective.
Cauza care determină reîncarnarea este fin corelată cu implicațiile de ordin moral pe care sufletul, în timpul vieții anterioare, le-a produs prin faptele sale.
Platon sugerează chiar şi o anumită libertate a sufletului pentru viitoarea reîncarnare şi, de asemenea, o predeterminare a reîncarnării pentru ca sufletul să revină în mundan spre a se încărca, prin trăire directă, nemijlocită, cu o cunoaştere care să întregească şi să dea un sens ciclului parcurs anterior.
Sufletul înaripat şi judecata ultimă
Mitul sufletul înaripat, povestit de Platon, este asemenea celui din spiritualitatea indiană: un atelaj (trupul) la care sunt înhămați doi bidivii nărăvaşi (sufletul binar), totul fiind strunit de un vizitiu (spiritul) care ține hățurile şi poartă, pe deasupra, o biciuşcă amenințătoare.
Caii, unul alb (rasă nobilă) şi celălalt negru (împovărat de răutăți), sugerând perechea de contrarii, sunt mereu în neconcordanță şi, dacă ei nu vor fi struniți de către vizitiu, cu siguranță vor genera evenimente dintre cele mai neplăcute pentru întreg ansamblul aflat în mişcare.
Din Phaidros aflăm că, mai cu seamă, calul cel rău pare a fi predestinat să tragă carul spre pământ, spre cele lumeşti, aducând cu sine suferința şi pierzania.
Întreg ansamblul ne este zugrăvit ca ceva care zboară, caii fiind înzestrați cu aripi; tot astfel ne sunt prezentate şi entitățile deifice care, şi ele au carul lor la care trag bidivii înaripați, numai că, în comparație cu atelajul omului, vehicul deific pluteşte lin şi maiestuos pentru că este strunit cu măiestrie şi înțelepciune.
Mult mai târziu, acestora li se adăugă reprezentarea lui Jung, care vorbeşte şi el despre două entități înaripate, aflate tot timpul în antagonism: Anima (feminină, emoțională, aplecată spre cele materiale) şi Animus (masculin, ghidat de raționalitate).
Mitul judecății ultime vine, oarecum, în completarea mitului anterior şi întregeşte concepția platonică despre suflet, despre nemurirea acestuia şi relația cauză-efect privind faptele săvârşite de om în oglindă cu consecințele postume pe care sufletul le suportă la despărțirea sa de trup.
În mare parte, povestea a fost preluată în creştinism: omul care îşi trăieşte viața, după dreptate şi cu evlavie, ajunge în Insula Fericiților (Rai) iar cel nedrept şi nelegiuit va merge în Tartar (Iad). Prin urmare, îndemnul vine de la sine, precum roata carului care urmează copita boului: încă în viață fiind, să ne îngrijim de respectarea vechii rânduielii care a ființat, de altfel, în toate timpurile şi ființează şi acum pe lângă zei.
(fragment din volumul Vasile Zecheru, Originile tradiției inițiatice. Izvoarele francmasoneriei speculative)
