Uluitor! Frescele din Tassili – dovada incontestabilă că Sahara a fost cândva o regiune roditoare
Europa nu este singurul continent unde s-au descoperit picturi parietale – asemenea manifestări de artă străveche se cunosc și în câteva regiuni din nordul, sudul și estul Africii, precum și în alte părți.
S-a discutat mult, de pildă, despre picturile de pe stânci și gravurile din sudul Africii, deși datarea lor constituie obiect de controversă între specialiști, știut fiind faptul că băștinașii acestor locuri – boșimanii – mai aveau asemenea îndeletniciri artistice până aproape de zilele noastre.
Cea mai importantă descoperire de acest fel din Africa s-a făcut abia în 1933 și – așa cum s-a întâmplat nu o dată în asemenea cazuri – se datorează tot întâmplării și tot unui singur amator. Astfel, locotenentul Brenans – dintr-un regiment colonial francez – executa în 1933 o recunoaștere în regiunea platoului Tassili-n-Ajjer (în arabă Podișul Râurilor) din Sahara.
Peste tot stânci ca de gresie, povârnișuri repezi, nisip, nici urmă de râuri care să justifice numele arab al regiunii – așa cum vom descoperi, Sahara a fost cândva un ținut pe care ploile nicidecum nu-l ocoleau.
Este posibil ca locotenentul Brenans care, datorită cămilei rapide, putea străbate sute de kilometri prin deșert, să fi fost primul european care a pus piciorul pe acele meleaguri.
La un moment-dat, acesta a nimerit între pereții de gresie ai unui soi de coridor, unde ploaia săpase scobituri adânci. Pe o distanță de aproximativ 10 kilometri erau înșirate sute, chiar mii de gravuri și picturi colorate, înfățișând figuri umane și numeroase animale – rinoceri, hipopotami, elefanți, struți, gazele, girafe. Adică animale care, teoretic, nu aveau ce căuta în mijlocul deșertului, fapt pentru care, desigur, la întoarcere, povestind tot ce a văzut, locotenentul nu a fost crezut.
S-a găsit totuși un tânăr cercetător, Henri Lhote, care se afla în Sahara de câțiva ani, ocupându-se cu studii de geografie, arheologie, etnografie și, mai ales, entomologie, care nu doar că l-a crezut pe locotenentul Brenans, dar a vrut și să aprofundeze cercetarea.
Astfel, la scurtă vreme, Lhote, împreună cu alți specialiști în domeniu, deplasându-se în platoul Tassili, s-a convins că relatarea locotenentului nu a fost un miraj al deșertului, ci o realitate. Din păcate însă, din diverse motive – printre care inițial lipsa de fonduri, iar apoi izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial – cercetarea picturilor rupestre de la Tassili-n-Ajjer a trebuit să fie amânată – cu peste 3 decenii.
„Abia în 1956” – avea să scrie mai târziu Henri Lhote – „de acord cu veneratul meu profesor, abatele Breuil, am putut organiza o importantă expediție în Tassili, pentru a executa releveele picturilor deja cunoscute și pentru a explora metodic întregul masiv.” [în Frescele din Tassili, ed. Meridiane, București, 1966]
Timp de 16 luni, echipa condusă de Lhote (cuprinzând fotografi, pictori și alți specialiști), a reprodus toate imaginile existente în regiune, lucrând adesea în condiții foarte grele – precum afirma chiar acesta: „…a fost cumplit. N-am fi rezistat niciodată dacă n-am fi fost conștienți că realizăm o operă exaltantă prin elementele cu totul noi pe care le aducem nu doar pentru cunoașterea trecutului Saharei, dar și a patrimoniului artistic al omenirii.”
Cum s-a întâmplat și după descoperirea primelor picturi rupestre din spațiul franco-cantabric, tot așa și descoperirea frescelor din Tassili a fost întâmpinată cu scepticism de numeroși oameni de știință în 1958, atunci când Henri Lhote a deschis expoziția de reproduceri la Paris, la Muzeul de Arte Decorative (Pavilionul Marsan din Luvru).
Specialiștii care au acceptat atunci autenticitatea picturilor tassiliene erau considerabil mai puțini decât cei care o negau: Cum e posibil să existe elefanți, rinoceri, struți, etc. la asemenea latitudini? Și mai ales hipopotamii, iubitori de apă… Cum e posibil ca într-o regiune pustie din Africa să se afle mai multe imagini rupestre preistorice decât în toate peșterile Europei? Cine poate garanta vechimea lor și abilitatea științifică a unei echipe conduse de un fost naturalist și compuse din pictori și fotografi? Cum au rezistat aceste picturi de-a lungul mileniilor, căci nu se aflau în peșteri adânci, ca cele din Pirinei, ci în simple scobituri ale stâncilor?
Cu trecerea timpului însă, chiar și cei mai sceptici dintre oamenii de știință au fost nevoiți să cedeze în fața realității, deoarece noi cercetări au confirmat ipotezele lui Lhote: imaginile din Tassili aparțin unor vechi culturi care au înflorit în urmă cu 7-8 milenii într-o Sahară acoperită cu o vegetație relativ bogată și populată de animale (reprezentând numeroase specii din cuprinsul continentului african, dintre care unele astăzi dispărute – de pildă, bubalul, un strămoș al bivolului). Astfel, pe vremea aceea, Tassili-n-Ajjer își merita pe deplin numele de Podiș al Râurilor.
Acest impresionant podiș, situat la nord-est de masivul Hoggar și la vest de regiunea libiană Fezzan este, după descrierea lui Lhote, „un platou din roci ca de gresie, cu acces dificil, susținând o serie întreagă de mici masive secundare, foarte erodate, între care se circulă prin niște coridoare înguste dominate de faleze și colonade ce evocă imaginea unor orașe moarte. Astăzi, aceste locuri sunt pustii și învăluite într-o liniște apăsătoare. Odinioară, dimpotrivă, fiecare coridor era o stradă locuită, pentru că majoritatea falezelor sunt erodate la bază și prezintă niște scobituri adânci care ofereau populațiilor primitive adăposturi naturale. Oamenii au dispărut, dar și-au lăsat amprenta pe pereții fostelor locuințe, acoperindu-le cu sute de picturi.”
Cele mai vechi datează, probabil, de la începutul mileniului VI, iar cele mai recente de la începutul erei noastre – prin urmare, o perioadă de circa 6.000 de ani, în decursul căreia s-au succedat mai multe culturi, fiecare cu caracteristicile sale. Într-o oarecare măsură, aceste caracteristici pot fi identificate atât în stilurile picturilor (fie personaje abia schițate, care măsoară câțiva centimetri, fie altele de proporții gigantice, etc.), cât și în subiectele abordate (vânători urmărind antilope, oameni în pirogi vânând hipopotami, arcași, bărbați luptându-se cu ciomagul, scene de dans, etc.).
Frescele din Tassili nu sunt, desigur, singurele mărturii ale unor culturi preistorice din Sahara. Doar în regiunea masivului Hoggar s-au descoperit vestigiile a aproape 80 de așezări preistorice – schelete umane, oase de animale, fragmente de ceramică. Nu sunt nici măcar singurele mărturii că Sahara a fost cândva un ținut umed – în ergul Tenere s-au găsit vestigiile unei așezări pescărești (oase de pește, carapace de broaște, scoici, harpoane de os, unelte de piatră). Toate acestea ne îngăduie să ne formăm o idee (în imagini) despre diferitele tipuri de populații care s-au succedat aici, cu ocupațiile, modul de viață, ritualurile lor. Și, de asemenea, despre evoluția faunei (și, implicit, modificarea climei) în Sahara, cel mai mare deșert de pe planeta noastră.
Henri Lhote deosebește patru mari perioade din care par să facă parte manifestările de artă din Sahara, și anume:
- perioada vânătorilor sau a bubalului (neoliticul timpuriu)
- perioada păstorilor de bovidee (neolitic)
- perioada calului (protoistorică) și
- perioada cămilei (începutul erei noastre).
Frescele din Tassili încă prezintă, așadar, destule enigme – carele de luptă (sau poate de circ, de vânătoare…) fiind una dintre ele. O altă enigmă este semnificația amprentelor de mâini găsite alături de picturile din perioadele bovidiană și postbovidiană, care amintesc de mâinile din peșterile paleolitice din Europa apuseană și, mai târziu, descoperite și în peștera de la Pescari – Alibeg. Discuții înverșunate au stârnit și două picturi tipic egiptene descoperite la Jabbaren – una reprezentând patru zeițe protectoare cu cap de pasăre, cealaltă o scenă de ofrandă.
Aceste fresce – singurele de acest fel din regiunea Tassili – au produs oarecare senzație printre cercetători, deoarece până la descoperirea lor nimic nu lăsase să se întrevadă faptul că egiptenii au pătruns atât de departe la vest de Valea Nilului.
Și însăși apariția calului în Sahara (folosit inițial exclusiv la tracțiune și abia mai târziu la călărie) reprezintă subiect de controversă. O ipoteză interesantă propune ivirea calului în Tassili în legătură cu documentele Egiptului antic, în care se menționează o invazie a misterioaselor „popoare ale mării”, în secolul XIII î.e.n. Astfel, unii dintre năvălitori, respinși de armata egipteană, s-ar fi refugiat în Libia, apoi către sud-vest, în regiunea Tassili, aducând cu ei caii și carele.
Însă, în ciuda acestor enigme, ipoteze neverificate și chestiuni controversate care încă își așteaptă soluționarea, frescele din Podișul Râurilor au adus o contribuție de mare însemnătate la cunoașterea unei întinse regiuni din Africa, astăzi cel mai mare deșert de pe Terra, dar odinioară un ținut roditor, locuit de populații care s-au succedat aici, lăsând pe stânci uimitoare mărturii ale culturilor lor milenare.
