Credință. Lumea de dincolo. Misteriosul ”tunel de lumină”. Poziția ortodoxă privind relatările celor care au experimentat moartea clinică

Povestea standard

Relatările morților clinici au câteva elemente majore comune. Aproape toți decedații clinic au povestit (aproximativ) următoarele.

În momentul sfârșitului, pacientul aude cum medicul și cei din jur îl declară decedat. Imediat, percepe un sunet, simțind cum se prelinge de-a lungul unui tunel lung și întunecat, la capătul căruia ajunge în afara propriului trup, dar în apropierea lui, de unde își privește corpul ca un spectator neutru.

La vederea acestei scene, este profund mișcat și emoționat. După scurt timp, își revine, obișnuindu-se cu noua situație. Simte că mai are un corp, diferit de corpul fizic, corp care dispune de alte însușiri (corpul astral). Observă cu uimire alte ființe, nevăzute oamenilor, care vin să-l întâmpine și să-l ajute. Printre acestea, vede și rude sau cunoștințe decedate mai demult, dar și o făptură-lumină care iradiază căldură, iubire și ocrotire, o ființă complet străină.

Făptura-lumină îi adresează o singură întrebare: cum își apreciază viața petrecută până acum pe Pământ?

Nu mult după aceea, i se perindă în fața ”ochilor”, cu o repeziciune incredibilă, cele mai importante scene din viața lui de pe Pământ. După aceea, corpul astral se apropie încet de o barieră (limita între viața fizica și cea imaterială?). Înainte de a ajunge la barieră, corpului astral i se dă de înțeles că încă n-a sosit clipa despărțirii definitive de viața pământească, în care ar mai avea unele probleme de rezolvat și experiențe de făcut și că trebuie să se întoarcă în trupul abia părăsit.

La această solicitare, sufletul se împotrivește revenirii pe Pământ, copleșit fiind de trăirile deosebite avute după desprinderea de corpul fizic. Este pătruns de o senzație de fericire, dragoste și bucurie. În pofida voinței sale, este obligat să revină în corpul fizic, spre mulțumirea rudelor și a medicului, dar spre marea lui nemulțumire.

Ulterior, încearcă să explice celor din jur plăcuta și fascinanta experiență avută, cele văzute și trăite, dar nu găsește cuvintele potrivite spre a descrie. (Și, în majoritatea cazurilor, nici nu este crezut.)

 

Din punct de vedere medical

Oamenii de știință studiază ce se întâmplă de fapt la nivelul creierului în momentul morții.

Anunt

Contrar percepției din conștiința populară, moartea nu este un moment anume. Este un proces care începe când inima nu mai bate, plămânii nu mai lucrează și creierul nu mai funcționează – o stare numită stop cardiac, care din punct de vedere biologic este similară cu moartea clinică.

Cercetătorii încearcă de mult timp să definească moartea și să determine cu exactitate momentul în care se produce.

Se consideră că o persoana a încetat din viață atunci când nu mai respiră, inima nu-i mai bate și activitatea cerebrală a încetat. În timpul stopului cardiac se constată toate cele trei criterii. Apoi urmează o perioadă care variază de la câteva secunde la o oră sau chiar mai mult, în care intervențiile medicale de urgență pot resuscita inima și inversa procesul de moarte.

 

O estimare a povestirilor contemporane despre viața de dincolo

După familiarizarea cu cărțile contemporane despre viața de dincolo de moarte, cititorul își creează impresia că moartea nu este deloc înfricoșătoare, că pe omul trecut în ”cealaltă” lume îl așteaptă senzații plăcute, de pace, bucurie și petrecere în atotiubitoarea și atotiertătoarea Lumină; că din acest motiv nu este nicio diferență între drepți și păcătoși, credincioși și necredincioși.

Această situație i-a făcut pe unii gânditori creștini să se pună în gardă și să se îndoiască în privința acestui gen de subiect/ literatură. Au început să se întrebe: ”Nu sunt oare aceste viziuni ale luminii o ispită a diavolului, îndreptată împotriva trezviei creștinilor? – Trăiește cum vrei, oricum vei ajunge în Rai.”

Din acest motiv, cercetătorii John Ankenberg și John Weldon se exprimă negativ față de toată literatura despre stările premergătoare morții, văzând în ea simple trucuri oculte.

Totuși, o cercetare atentă a povestirilor contemporane ale oamenilor ce au supraviețuit morții clinice duce la concluzia că majoritatea dintre ei au avut vedenii autentice și nu înșelări ale diavolului. Problema principală constă nu în vedeniile premergătoare morții, ci în interpretarea lor de către medicii și psihiatrii care sunt departe de creștinism.

În primul rând, departe gândul că toți care mor temporar se învrednicesc să vadă Lumina. Noi am amintit deja despre cercetările minuțioase ale doctorului Ring, din care se vede clar că numai un procent mic dintre oamenii care au supraviețuit morții se învrednicesc să vadă Lumina.

Doctorul Maurice Rawlings, care personal a reanimat mulți muribunzi, susține că, comparativ vorbind, același număr de oameni văd întuneric și groază câți văd Lumină. Această părere o împărtășește și doctorul Charles Garfield, cercetător principal în domeniul stărilor premergătoare morții. Acesta declara:

”Nu fiecare om are parte de o moarte plăcută și liniștită… Printre pacienții anchetați de mine cam tot atâția au retrăit stări neplăcute (întâlniri cu făpturi demonice) câți au trăit stări plăcute. Însă unii dintre ei au retrăit ambele stări.”

Există temeiuri pentru a presupune că mulți oameni, uneori conștient, alteori inconștient nu vorbesc despre stările lor neplăcute din vedenii. După părerea doctorului Rawlings, unele vedenii pot fi atât de îngrozitoare încât subconștientul oamenilor care le-au văzut șterge aceste imagini în mod automat din memorie.

În cartea sa, doctorul Rawlings prezintă cazuri de astfel de amnezie. Psihiatrii care tratează oameni care au trecut în copilărie prin traume sufletești majore (de exemplu violuri sau bătăi) știu despre acest mod selectiv de uitare.

În afară de asta, oamenii care au retrăit vedenii luminoase vor povesti cu mai mare plăcere despre ele decât oamenii ce au retrăit vedenii groaznice. Căci ceea ce vede omul ”dincolo” trebuie să corespundă cu ceea ce a meritat el – prin viața sa dreaptă sau păcătoasă. În acest fel, doi factori favorizează relatarea unilaterală:

a) procesul amneziei selective și

b) dorința de a nu răspândi lucruri nefavorabile despre sine.

Karl Osis mărturisește că în cazul cercetării problemei morții printre hinduși s-a constatat că la moarte cam o treime retrăiesc groază, depresii și mare neliniște la arătarea lui ”yamduts” – îngerul hindus al morții și alți monștri din cealaltă lume.

Evident că religia hindusă cu misticismul său păgân poate contribui la apropierea omului de forțele întunericului de dincolo, ceea ce se manifestă mai târziu în vedeniile îngrozitoare de dinaintea morții.

Din literatura patristică știm că înșelarea diavolului constituie un pericol real. Apostolul Pavel avertiza că ”satana poate lua chip de înger luminos” (Corinteni 11:14).

Totodată, diavolul nu are putere să înșele pe oricine, când vrea și cum vrea: acțiunile lui sunt limitate de Dumnezeu.

Dacă omul este mândru și dorește să vadă ceva suprafiresc, minuni, de care nu se învrednicesc ceilalți oameni, atunci pe el îl paște pericolul să primească demonul drept înger. În domeniul duhovniciei această stare se numește ”înșelare”.

Pericolul de a cădea în înșelare amenință pe frații de mănăstire care procedează după mintea lor, pe nevoitorii satisfăcuți de sine (călugări, dar și mireni, care postesc sau fac alte nevoite, fără dreaptă judecată și îndrumător), pe ”proorocii” mincinoși și vindecători, precum și pe oamenii care practică o mistică nesănătoasă, precum: meditația transcendentală, yoga, spiritismul, ocultismul, medicina bioenergetică ș.a.

Din povestirile oamenilor care au supraviețuit morții clinice nu se vede că ei s-ar fi îndeletnicit cu vreuna dintre acestea. În majoritatea cazurilor ei sunt oameni obișnuiți, care din cauza uneia sau altei boli fizice au murit, dar datorită stăruinței medicilor și a posibilităților medicinei actuale au fost reanimați. Ei nu au așteptat nicio vedenie suprafirească și ceea ce li s-a dat lor să vadă, evident, a fost lucrarea milei lui Dumnezeu, ca ei să aibă o atitudine mai demnă față de viața lor.

E greu să ne împăcăm cu gândul că Domnul a îngăduit satanei să-i înșele pe acești nenorociți, neiscusiți în viața duhovnicească. În afară de asta, conform povestirilor adunate de doctorul Morse, aceeași Lumină au văzut-o mulți copii, care datorită purității lor și nevinovăției se află sub acoperământul Celui de Sus.

În cărțile ortodoxe despre viața de după moarte există povestiri despre ivirea demonilor în fața muribunzilor și despre trecerea sufletului prin faza ”vămilor”. Dar tot din aceste cărți se vede că demonii încep să sperie sufletul abia după ce vine îngerul-păzitor și începe să-l conducă pe calea ce duce la Prestolul Dumnezeiesc. În afară de asta, în prezența îngerului, demonii sunt nevoiți să se prezinte cu înfățișarea lor adevărată, respingătoare.

În ceea ce privește descrierile Luminii făcute de contemporani, rămâne întrebarea, cum să le împăcăm cu relatările creștine tradiționale. În literatura ortodoxă, împărăția Luminii se descrie în funcție de apropierea de Cer, în timp ce în literatura contemporană oamenii au văzut Lumina înainte de a trece granița tainică ce separă lumea de dincolo de lumea noastră. Noi credem că oamenii care au avut parte de moarte clinică încă nu au fost în adevăratul rai sau iad, ci numai au contemplat și au presimțit acele stări.

Anunt

Atunci când îngerii se arătau sfinților, ei iradiau lumină, pe Tabor apostolii au văzut Lumina necreată, chiar dacă fizic se aflau încă în această lume. Dumnezeu prin mila Sa descoperă această Lumină minunată tocmai pentru trezirea la o viață mai bună. Întâlnirea cu această lumină aduce, negreșit, sentimentul de bucurie și pace nepământească. Lumina diavolului, dimpotrivă, aduce cu sine sentimentul unei neliniști confuze. Ea inspiră omului sentimentul superiorității, promite înțelepciune, dar în ea nu este dragoste. Este o lumină rece.

La cele spuse trebuie să adăugăm că ”derularea” vieții, pe care acești oameni au retrăit-o în timpul întâlnirii cu Lumina, când ei au fost puși să-și estimeze moral faptele lor, cât și corectarea modului de viață care a urmat – toate acestea ne îndeamnă să credem că vedeniile lor a Luminii au fost vedenii bune și nu înșelare. Căci ”după roadele lor îi veți cunoaște”. Pentru că diavolul încearcă să-l înstrăineze pe om de Dumnezeu, e posibil ca el să îi ajute pe oameni să devină mai credincioși și mai buni?

Cu toate acestea, în plan mai amplu, omul credincios trebuie să fie foarte precaut cu toate vedeniile și experiențele mistice. Astfel, în legătură cu apariția unui mare număr de cazuri de înviere a oamenilor după moartea clinică, unii medici și psihiatri au propus să formeze o nouă ramură a științei despre suflet și viața de după moarte.

Nu este nicio îndoială că mărturiile despre ceea ce au văzut sufletele în lumea ”cealaltă” pot fi oricând comparate, studiate și sistematizate. Dar trebuie să înțelegem că în acest caz misiunea medicilor și psihiatrilor se reduce la o simplă compilare a unor cazuri individuale. Și pentru că noi, cei vii, suntem rupți de relația directă cu lumea spirituală, nu există posibilitatea programării și a controlului stărilor post-mortem în genul experiențelor de laborator.

Totodată nu trebuie să uităm că viața omului se află în mâinile lui Dumnezeu. Doar El hotărăște atât momentul morții, cât și soarta sufletului după despărțirea lui de trup. De aceea, încercarea de a realiza experimente în acest domeniu intră în conflict cu voia lui Dumnezeu și îl pune pe experimentator în relație cu duhurile căzute de dincolo.

Drept rezultat, mărturiile adunate de el vor fi mincinoase, iar concluziile false. Ieromonahul american Serafim (Rose) scria despre aceasta în felul următor:

”Mulți dintre cercetătorii contemporani recunosc sau cel puțin au o atitudine de simpatie pentru învățătura ocultă în domeniul stărilor extracorporale pentru simplul motiv că ea se întemeiază pe experiment, care stă la temelia științei. Dar experimentarea în lumea materială se deosebește esențial de <experimentarea> în domeniul stărilor extracorporale. În lumea materială obiectele și legile studiate sunt moral neutre și de aceea pot fi analizate obiectiv și verificate de alții.

În cazul dat obiectele studiate sunt ascunse oamenilor, foarte greu de surprins și frecvent manifestă o voință proprie cu scopul de a-l amăgi pe cercetător”. Aceasta are loc pentru că sfera lumii spirituale apropiate de noi este plină de ființe conștient rele, demoni, care sunt specialiști în domeniul înșelării. Ei cu mare plăcere vor lua parte la tot felul de experimente, dându-le direcția corespunzătoare.”

De aceea, avertismentul ieromonahului Serafim trebuie să-l primim cu seriozitate. Astfel, în zilele noastre un șir de cercetători pornind de la cazuri concrete de moarte clinică au trecut la experiențe personale în ceea ce privește stările extracorporale. Nefiind conduși de învățătura ortodoxă și experiența milenară a Bisericii Ortodoxe, ei au purces să studieze stările corpului astral și au nimerit în mrejele ocultismului. Din nefericire, aceasta s-a întâmplat și cu doctorul Moody, cu psihiatrul Kubler-Toss și alții.

Dr. Moody, de exemplu, după ce a scris trei cărți prețioase cu date autentice, a început să experimenteze după rețetele teosofiei și meditației transcendentale. Nu demult, el a editat pe această temă o carte intitulată ”Întoarcerea” (Coming Back), în care prezintă deliruri tipic hinduiste despre reîncarnare.

 

Mărturii ale sinucigașilor

În timp ce sufletele oamenilor morți pe cale firească încearcă în cealaltă lume sentimente de ușurare și chiar bucurie, sufletele sinucigașilor, dimpotrivă – încearcă confuzie și suferință.

Un specialist în domeniul sinuciderilor a exprimat aceasta prin următoarea frază foarte exactă:

”Dacă părăsiți viața cu sufletul zbuciumat, atunci și în cealaltă lume veți trece cu sufletul zbuciumat.”

Sinucigașii își pun capăt zilelor cu gândul ”să termine cu toate” și… când colo, dincolo totul abia începe pentru ei.

Iată câteva povestiri contemporane care ilustrează starea de dincolo a sinucigașilor.

Un bărbat care-și iubea mult soția și-a curmat zilele atunci când ea a murit. El spera astfel să se unească cu ea pentru totdeauna. Dar s-a dovedit a fi chiar invers. Când medicul a reușit să-l reanimeze, el a povestit:

”Nimerisem în cu totul altă parte decât soția mea… Era un loc îngrozitor… Am realizat imediat că am comis o gravă greșeală.”

Unii dintre sinucigașii reîntorși la viață descriau că, după moarte, ei nimereau într-un fel de temniță și simțeau că vor rămâne acolo un timp foarte lung. Ei conștientizau că aceasta le este pedeapsa pentru încălcarea legii stabilite, potrivit căreia fiecare om trebuie să suporte anumite suferințe. Aruncând samavolnic povara prevăzută pentru ei, în cealaltă lume ei erau nevoiți s-o poarte și mai mult.

Un alt bărbat care a supraviețuit morții clinice povestea:

”Atunci când am nimerit acolo am înțeles că două lucruri sunt absolut interzise: să te ucizi pe tine și să ucizi un alt om. Dacă eu m-aș fi hotărât să-mi pun capăt zilelor, aceasta ar fi însemnat să-I arunc în față lui Dumnezeu darul dat de El. Iar a lipsi de viață pe un alt om – ar însemna să încalci planul lui Dumnezeu pentru el.”

Impresia generală a medicilor-reanimatologi este următoarea – sinuciderea se pedepsește foarte aspru.

Doctorul Bruce Greyson, psihiatru la secția de urgență de pe lângă Universitatea din Konegen, după ce a studiat temeinic această problemă, afirma că nimeni din cei ce au supraviețuit morții clinice nu mai vrea să-și grăbească sfârșitul. Cu toate că lumea de dincolo este incomparabil mai bună decât a noastră, viața de aici are o însemnătate foarte mare de pregătire. Numai Dumnezeu hotărăște când este omul suficient de matur pentru veșnicie.

Beverly, în vârstă de 47 de ani, povestea cât e de fericită că a rămas în viață. În copilărie, ea a suferise multe de la părinții ei, care zilnic își băteau joc de ea. Fiind acum în vârstă, ea nu putea să povestească fără emoții despre copilăria ei. Odată, la vârsta de 7 ani, fiind foarte supărată din pricina părinților, ea s-a aruncat cu capul în jos și și-a spart capul de ciment.

În timpul morții clinice sufletul ei a văzut copii cunoscuți care îi înconjurau corpul neînsuflețit. Deodată, în jurul lui Beverly a strălucit o lumină orbitoare, din care un glas necunoscut i-a zis:

”Ai făcut o greșeală. Viața nu-ți aparține ție și trebuie să te întorci.” La aceasta, Beverly a reproșat:

”Dar nimeni nu mă iubește și nimeni nu vrea să aibă grijă de mine.”

”Nu este adevărat, a răspuns vocea, nici în viitor nu se va îngriji nimeni de tine. De aceea, învață-te să te îngrijești singură”.

După aceste cuvinte, Beverly a văzut în jurul său zăpadă și un copac uscat. Dar, deodată, nu se știe de unde, a adiat o căldură, zăpada s-a topit și crengile uscate ale copacului s-au acoperit de frunze și mere coapte. Apropiindu-se de copac, ea a început să rupă mere și să le mănânce cu plăcere. Atunci a înțeles că precum în natură, așa și în viață, există perioade de iarnă și vară, care alcătuiesc un întreg în planul Creatorului. Când Beverly și-a revenit, ea a început să aibă o nouă atitudine față de viață. Ea s-a căsătorit, a avut copii și a fost fericită.

 

Învățătura ortodoxă despre viața după moarte

Chiar dacă experiența zilnică ne arată că moartea este partea fatală a fiecărui om și o lege a naturii, totuși Sfânta Scriptură învață că la început moartea nu intra în planul lui Dumnezeu pentru om. Moartea nu este o normă stabilită de Dumnezeu, ci mai degrabă abaterea de la ea și o mare tragedie.

Cartea Facerii povestește că moartea a pătruns în natura noastră drept urmare a încălcării poruncii lui Dumnezeu de către primii oameni. Conform Bibliei, scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume a fost de a readuce omului viața veșnică pe care o pierduse acesta. Aici nu e vorba de nemurirea sufletului, pentru că el prin natura sa nu e supus distrugerii, ci chiar de nemurirea omului în ansamblu, compus din suflet și trup. Restabilirea unității dintre suflet și trup trebuie să se realizeze concomitent pentru toți oamenii la învierea de obște a morților.

În unele religii și sisteme filosofice (de exemplu în hinduism și stoicism) există ideea că principalul în om este sufletul, iar trupul este doar un ambalaj provizoriu în care se dezvoltă sufletul. Când sufletul atinge nivelul spiritual cunoscut, trupul nu mai este necesar și el trebuie aruncat ca pe o haină purtată. Eliberându-se de trup, sufletul se ridică pe o treaptă superioară a existenței.

Credința creștină nu împărtășește însă această concepție despre natura umană. Acordând prioritate începutului spiritual din om, ea vede în el o ființă bivalentă, compusă din elemente ce se completează reciproc: spiritual și material. Există și ființe necorporale simple, cum ar fi îngerii și demonii. Dar omul are o altă configurație și destinație. Datorită trupului, natura sa nu numai că este mai complicată, ci și mai bogată. Unirea dintre trup și suflet, hotărâtă de Dumnezeu, este o unire pe vecie.

Atunci când după moarte sufletul părăsește trupul său, el nimerește în condiții vitrege pentru sine. Într-adevăr, el nu este chemat să existe ca nălucă și-i este greu să se adapteze la noile și nefireștile pentru el condiții. Iată de ce, pentru o anulare desăvârșită a urmărilor distrugătoare ale păcatului, Dumnezeu a binevoit să-i învie pe oamenii creați de El. Aceasta se va întâmpla la a doua venire a Mântuitorului, atunci când la cuvântul Lui atotputernic sufletul fiecărui om se va întoarce în trupul său nou și reabilitat. Trebuie să repetăm că el nu va intra într-un nou înveliș, ci se va uni anume cu trupul pe care l-a avut înainte, doar că nou și etern, adaptat pentru noile condiții de existență.

În ceea ce privește starea temporară a sufletului din momentul despărțirii lui de trup și până la ziua învierii de obște, Sfânta Scriptură ne învață că sufletul continuă să trăiască, să simtă și să gândească. Dumnezeu ”nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, pentru că la El toți sunt vii” – a spus Hristos.

Moartea, fiind o despărțire temporară de trup, în Sfânta Scriptură este numită fie mutare, fie despărțire, fie adormire.

Evident că termenul de adormire (somn) nu se referă la suflet, ci la trup, care după moarte parcă s-ar odihni de muncile sale. Sufletul însă, despărțindu-se de trup, își continuă viața conștientă ca și înainte.

Valabilitatea acestei afirmații se vede și din pilda Mântuitorului despre bogatul și Lazăr și din minunea de pe Tabor.

În primul caz, bogatul din iad și Avraam din rai discutau posibilitatea de a trimite sufletul lui Lazăr pe Pământ, la frații bogatului, ca să-i ferească de iad. În al doilea caz, proorocii Moise și Ilie, care au trăit cu mult înainte de Hristos, discută cu Domnul despre patimile viitoare. Mai mult, Hristos le-a spus iudeilor că Avraam a văzut venirea Lui, evident din Rai, și că s-a bucurat.

Această frază n-ar fi avut nici un sens dacă sufletul lui Avraam s-ar fi aflat într-o stare de inconștientă, așa cum învață unii sectanți (adventiștii și iehoviștii) despre viața sufletului după moarte. Cartea Apocalipsei povestește în mod figurat despre cum reacționează sufletele drepților din Cer la evenimentele ce se petrec pe Pământ.

Toate aceste pasaje din Scriptură ne învață să credem că activitatea sufletului cu adevărat continuă și după despărțirea lui de trup.

Totodată, Scriptura învață că după moarte Dumnezeu hotărăște pentru suflet locul unde va petrece o vreme, în funcție de ce a meritat trăind în trup: raiul sau iadul. Repartizarea într-unul din aceste locuri sau stări se hotărăște prin așa-numita judecată individuală. Judecata individuală trebuie deosebită de judecata de obște, care va avea loc la sfârșitul lumii.

Despre judecata individuală, Scriptura ne învață că ”lesne este înaintea Domnului, în ziua sfârșitului, să dea omului după căile lui.”

Și, în continuare, că ”este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata.”

Anunt

Avem motive să presupunem că, în faza incipientă de după moarte, atunci când sufletul, pentru prima oară, ajunge în condiții cu totul noi pentru el, are nevoie de ajutorul și călăuzirea îngerului său păzitor. Așa, de exemplu, în pilda cu bogatul și Lazăr, se povestește că îngerii au luat sufletul lui Lazăr și l-au dus la Cer. Potrivit învățăturii Mântuitorului, îngerii se îngrijesc de ”aceștia mici” – de copii (în sens figurat și direct).

Despre starea sufletului până la învierea de obște, Biserica Ortodoxă învață astfel:

”Credem că sufletele morților se veselesc sau se chinuie după faptele lor. Despărțindu-se de trup, ele în aceeași clipă trec sau la bucurie sau la tristețe și suferință. Totuși, nu simt nici fericire desăvârșită, nici chinuire desăvârșită, pentru că fericirea desăvârșită sau chinuirea desăvârșită fiecare o va primi după învierea de obște, când sufletul se va uni cu trupul în care a trăit în dreptate sau în păcat.” (Epistola patriarhilor orientali despre credința ortodoxă)

În acest mod, Biserica Ortodoxă deosebește două stări ale sufletului în lumea de dincolo: una pentru drepți și alta pentru păcătoși – raiul și iadul.

Aceasta nu recunoaște învățătura romano-catolică despre starea de mijloc (purgatoriul), deoarece în Sfânta Scriptură nu este nicio indicație asupra vreunei stări de mijloc. Totodată, Biserica învață că, în anumite condiții, suferințele păcătoșilor în iad pot fi curmate prin rugăciunile pentru ei și prin faptele bune săvârșite în amintirea lor. De aici și obiceiul de a da pomelnice la Liturghie cu numele viilor și morților.

 

 

Bogdan Mateciuc

Lasa un comentariu

comentarii

Anunt
error: Content is protected !!