Distinsul Profesor Univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan despre viitorul omenirii – din perspectivă științifică
Viața fiecărui om este o saga, o poveste în care se regăsesc și profanul, dar și sacrul, și concretul/palpabilul, dar și meditația, reflecția, precum și nevoia sa de a desluși miracolul ei.
Este o poveste care ne însoțește permanent în călătoria noastră efemeră pe Pământ, care are o semnificație aparte pentru acțiunile sau inacțiunile noastre, precum și pentru alegerile pe care le facem în fiecare zi.
Cei mai mulți dintre noi, prizonieri ai cotidianului, tot mai versatil (a se vedea schimbările mari în lume și, pe cale de consecință, schimbările mari în viețile noastre), nici măcar nu conștientizăm acest lucru, însă acceptăm tale quale consecințele. Și poate tocmai de aceea – cum spune Gregg Braden în lucrarea sa Punctul de cotitură. Cum să fii rezilient, într-o perioadă a extremelor – ”Este povestea, de obicei, nespusă despre noi: cine suntem, de unde venim și modul în care lucrurile par să funcționeze în lumea noastră.” Iar eu aș mai adăuga: Care este sensul existenței omului în spațiul și timpul terestru și care este destinația finală a acestuia?
În aceste împrejurări excepționale augmentate și de o criză existențială fără precedent, paradoxal tot mai mulți oameni trăiesc cu iluzia că au mai multe răspunsuri la problemele esențiale ale vieții și, prin urmare, mai puține întrebări.
Însă, există – din fericire – oameni care continuă să cerceteze, să caute Adevărul despre Univers și Om cu mintea lor, să aibă, deci, întrebări fundamentale.
La aceste întrebări rămase încă fără răspuns, ca și la multe altele din această categorie, în legătură cu noua știință și renașterea spirituală, încearcă să ne răspundă într-un stil original, la granița dintre știință și spiritualitate – prin întreaga sa operă de ordin eseistic și științific – savantul Dumitru Constantin Dulcan.
După cum însuși acesta recunoaște în cartea În căutarea sensului pierdut, viața sa, începută pe mirificele meleaguri argeșene, ”este o înșiruire de evenimente”. Experiența de zi cu zi, lecturile atent alese, profesia de medic neuropsihiatru, contactul cu ineditul i-au format treptat propriile convingeri, în sensul că ”drumul spre adevăr îl constituie îndoiala în fața modelelor confecționate conjunctural, indiferent care ar fi sursa lor – religia, știința sau ideologia.”
Pe de o parte, de-a lungul prodigioasei sale cariere, profesorul Constantin s-a folosit de propria viață pentru a găsi soluții adecvate la marile probleme ontologice, observând inclusiv acele intervenții venite din necunoscut și care au generat din circumstanțe obișnuite evenimente care i-au marcat existența. Chiar dacă omul este convins că în viață alege el, ulterior constată că nu a ales decât ceea ce trebuia să aleagă, ne spune deopotrivă profesorul.
Pe de altă parte, distinsul profesor, pe baza unor surse care își au sorgintea în vechi civilizații extraeuropene, conjugate cu informații foarte recente, este convins că omenirea se află la sfârșitul unei ere, care va aduce o nouă spiritualitate, o nouă conștiință, o eră în care omul își va regăsi adevăratul sens al existenței, pierdut de omul actual.
În luna aprilie 1981, apariția unei cărți, în condiții ideologice și politice nu tocmai propice, avea să spargă tiparele materialist-fundamentaliste care dominau România acelor vremuri, reprezentând – așa cum însuși autorul ei arată cu drept cuvânt – ”un real șoc atât în țară, cât și printre românii din străinătate care au avut posibilitatea să o lectureze”. În primăvara anului 1982, lucrarea a fost propusă pentru un premiu al Academiei Române, însă propunerea a fost retrasă ca urmare a unei campanii antiintelectuale aberante din toamna acelui an.
Zece ani mai târziu, la Editura Teora din București, vedea lumina tiparului a doua ediție a acestei cărți – revăzută și adăugită – tirajul ei epuizându-se rapid. Tot în acest an, se face într-un fel dreptate, și autorului – Profesorul Universitar Doctor Dumitru Constantin Dulcan – i se decernează premiul pentru filosofie ”Vasile Conta” al Academiei Române.
În primăvara anului 2009, în condiții grafice de excepție, apare la Editura Eikon din Cluj-Napoca a treia ediție – revizuită și adăugită – a operei, deoarece cartea a rămas în conștiința publică, fiind căutată și cerută și în prezent.
În fine, prin eforturile și abnegația poetului și editorului Vasile George Dâncu, la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, în anul 2021, este publicată, în condiții grafice excepționale, ediția a IV-a, revăzută și adăugită a Inteligenței materiei – ediție aniversară 40 de ani de la apariție – în trei volume, respectiv în română, franceză și engleză.
Referitor la această carte, Neal Donald Walsch, scriitor, actor, scenarist și speaker din SUA, autor al celebrei cărți Conversații cu Dumnezeu remarca, după ce a citit ediția în limba engleză a Inteligenței materiei, într-un mesaj adresat profesorului Dumitru Constantin Dulcan următoarele:
”Am citit această carte extraordinară, Inteligența materiei, pentru care îi transmit Profesorului Dumitru Constantin Dulcan adânca mea admirație și recunoștință. Lucrarea sa este uluitoare și extrem de benefică pentru specia noastră, pe care o ajută să se înțeleagă pe sine și Viața însăși. Cercetările sale academice produc niveluri de conștientizare profund similare celor primite de mine doar prin revelație spirituală. Îl rog să accepte expresia înaltei mele prețuiri.”
Iar în cuvânt-înainte la această ediție aniversară, autorul ne transmite un mesaj mobilizator, plin de speranță:
”În ordinea inteligentă a Universului, avem cu toții un rost și, în definitiv, suntem autori la marea operă a existenței. Autori în sensul consacrat al termenului sau nu, de vreme ce existăm, suntem interdependenți și necesari Universului. Important este să conștientizăm acest mare adevăr. Iată de ce am bucuria de a-mi exprima recunoștința față de toți cei care împărtășesc sentimentul de a fi.”
Acestea sunt, pe scurt, principalele borne temporale ale bestsellerului ”Inteligența materiei”, lucrarea de referință a lui Dumitru Constantin Dulcan, pe care după cum însuși Domnia Sa recunoaște cu modestie, a scris-o nu cu dorința de a da lecții, ”ci din sentimentul datoriei față de șansa de a fi fost, din miliardele de a nu fi fost”.
Pentru mine, Inteligența materiei constituie miracolul ce mi-a marcat pozitiv și esențial tinerețea și cred că aserțiunea aceasta este valabilă și pentru o bună parte din generația mea. Această operă este produsul nobil al unei minți excepționale, aparținând unui om cu o imensă și solidă cultură, care a studiat și aprofundat multe domenii ale cunoașterii (fizică, astrofizică, biologie, biocomunicație, genetică, informatică, medicină, psihologie, inteligență artificială, nanotehnologie, robotică, imprimare 3D, industria neuro-tehnologiei, etc.) pentru a ajunge în final să demonstreze existența unei inteligențe responsabile pentru întregul edificiu al Universului, al evoluției întregii lumi vii și nevii.
Odată cu Inteligența materiei, neliniștea mea metafizică a găsit o parte din răspunsurile pe care probabil le aflam în mine, fără însă a le putea aduce la nivelul conștientului, referitoare la existența lumii și la formele de manifestare ale acesteia, la adevărul despre om și Univers. Așa cum relevă în ”Introducere la ediția a III-a” a Inteligenței materiei, profesorul Dumitru Constantin Dulcan a acceptat provocarea de a scrie ”o istorie sintetică a evoluției Universului de la prima undă de lumină atribuită începuturilor până la misterul conștiinței care prin creier se poate gândi pe sine”, și cred că a reușit pe deplin în demersul său. Cu atât mai mult cu cât, recitind această carte, redactată într-un stil clar și concis, uneori metaforic, ai impresia că o citești pentru prima dată, ea continuând să se afle în actualitate prin mesajele pe care ni le transmite.
Și cum ar putea să fie altfel, atunci când profesorul se întreabă și, parcă, ne întreabă pe noi toți, de ce există moarte într-un Univers cuantic? Dacă modelele lumii vii sunt în permanență reconstituite prin cuante de energie ce își au sorgintea în profunzimile materiei, în acel așa-numit hiperspațiu, de ce n-ar putea fi viață eternă, dacă energia din care suntem formați este eternă? Și tot autorul, din perspectivă filosofică, arată că acest lucru ar fi putut fi posibil, chiar dacă nimic nu este veșnic în Univers. Totuși, în opinia profesorului ne găsim în prezența unui mare mister, și anume: ”de ce în veșnicie nu poate fi veșnicie, de ce într-o lume eternă nimic nu este etern?!”
Și tot la un mister – poate cel mai semnificativ dintre toate – se referă profesorul în Introducere la Creierul și mintea universului. Este vorba despre incertitudinea ce planează asupra a ceea ce a fost la începutul lumii – un mister la care omul nu va accede niciodată în pofida teoriilor astrofizice avansate de azi ori de mâine, ne spune autorul acestei opere. Mai mult, ni se relevă că ”Nu vom ști nici dacă a fost vreodată un început.”
În primul capitol al operei, intitulat Scurtă confesiune, ne sunt devoalate câteva dintre multele întrebări, unele șocante de-a dreptul pentru neofiți, care-l frământă pe profesor și la care încearcă să răspundă. Iată doar câteva dintre ele:
De ce există ceva în loc de nimic și de unde vine?
Se poate imagina ce ar fi fost dacă nu era ceea ce este?
De ce omul a fost singura ființă care a evoluat până la nivelul posibilității de a-și crea o civilizație dincolo de limitele naturii?
Pot gândi atomii?
De ce nu gândim toți la fel aceeași realitate?
În ipoteza creației divine, de ce suntem imperfecți, când admitem că Sursa este perfectă?
Poate ieși omenirea din actuala criză morală?
Ce este Adevărul? ș.a.
Dar, cu o consecvență care străbate întreaga sa creație situată la granița dintre știință și spiritualitate, referindu-se la ordinea din Univers, ”așezată pe o logică implacabilă, la dimensiunile unor energii și forțe uriașe”, profesorul Dulcan susține că este exclus ca aceasta să fie doar rezultatul întâmplării. Dimpotrivă, consideră că începutul Universului, când apar Timpul și Spațiul, când se organizează partea nevăzută și dominantă a acestuia care este Vidul și, mai ales, când se petrece un miracol, acela al transformării Luminii (este vorba despre Lumina primordială, cea vie, de culoare alb-auriu, diferită de cea fizică, la care omul are acces) în substanță și al conceperii Universului prin Cuvânt, este urmarea intervenției creatoare, ziditoare a unei Inteligențe, a unei Conștiințe de dimensiuni cosmice.
De aici provin și neliniștile sale și, cu toată modestia, și ale multora dintre noi, fie ele și refulate, și anume:
De unde vin toate acestea? Răspunsul profesorului este fără dubii:
”De la Dumnezeu, ne spune religia. Nu știm și nu vom ști niciodată. Acesta este Adevărul Absolut. Suntem etern condamnați să știm doar că existăm.”
La fel, aceeași întrebare – ni se sugerează – este valabilă și pentru materie, respectiv:
”De unde vine materia, dacă la începutul lumii nu a existat nimic?’’
Iar noi, cei care am citit și răscitit Inteligența materiei, știm de la autorul ei că nimic nu a fost întâmplător, ci a fost rezultatul aceleiași Rațiuni, aceleiași Conștiințe de dinaintea ivirii Universului.
Fără a avea pretenția de a descifra aceste mistere, îndrăznesc să răspund, prin imaginație, intuiție, inspirație și experiență de natură mistică, la una dintre tulburătoarele întrebări de mai înainte, astfel:
Acela care este dinaintea lumii create și a celei necreate poate a vrut să experimenteze și o altă stare decât veșnicia: aceea a vieții mărginite în timp și spațiu; că îndumnezeirea omului înseamnă realizarea lucrării lui Dumnezeu în lumea creată, prin urmare, fiecare om să se facă dumnezeu pentru El, aici pe Pământ. Și dacă ar fi să-l credem pe Yuval Noah Harari cu al său Homo deus și, în plus, observând ce se întâmplă în jurul nostru dincolo de lucrurile obișnuite ale vieții de zi cu zi, principalul, dacă nu unicul proiect al omenirii de azi și de mâine, cu ramificațiile implicite, ar trebui să fie ajungerea omului la divinitate. Dar nu la o divinitate omnipotentă, ci la una mai apropiată de slăbiciunile, fanteziile și limitele umanității, una după modelele lui Zeus sau Indra. De pildă, de a dobândi capacitățile acestora de a-și transforma corpurile, de a controla mediul și timpul, de a comunica la distanță și chiar de a trăi veșnic.
Părintele Arsenie Boca, într-o cugetare, ne spune:
”Multă știință apropie pe om de Dumnezeu, puțină știință îl îndepărtează și de știință, și de Dumnezeu. Omul atâta prețuiește câtă apropiere de Dumnezeu și-a câștigat în sine.”
Astfel, prin întreaga sa operă, profesorul Dumitru Constantin Dulcan îndeplinește această condiție supremă a ființei umane, dând un sens și o speranță fiecărui om în realizarea misiunii sale pe acest Pământ. Domnia Sa este unul dintre oamenii aleși de Dumnezeu anume pentru a-I înțelege mesajul, în scopul re-aducerii omenirii în lumea Sa.
În fine, evenimentul excepțional la care participăm se desfășoară într-o perioadă în care omenirea se confruntă cu o puternică criză a mondializării, caracterizată prin grave probleme de ordin economic, geopolitic, social, dar mai ales de natură spiritual-morală. Într-o epocă postmodernă în care, potrivit lui Mario Vargas Llosa – laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 2010 – ”să faci din tendința naturală de a te simți bine o valoare supremă are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității și, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor și scandalului”.
În opinia mea, la baza acestei crize multidimensionale actuale (care conține, de pildă, o criză de încredere a societății, cu deosebire la nivel decizional, precum și la nivel informațional; o criză referitoare la leadership și calitatea clasei politice; o criză economică generală, care are, printre altele, și consecințe dintre cele mai grave asupra securității alimentare a populației; o alta financiar-bancară ori una socială, aceasta din urmă marcată de șomaj, creșterea ratei infracționale, violență extremă, degradarea mediului și schimbările dramatice ale climei, criza pandemică de Covid-19, războiul din Ucraina și, nu în ultimul rând, o criză judiciară) stau cel puțin trei crize conceptuale: criza concepției despre om și univers, care este una a spiritualității, a valorilor și modelelor, a înseși identității umane, criza conceptului de ordine mondială – problema internațională cea mai presantă a prezentului – și criza conceptului de drepturi ale omului. Consider că acestea stau la baza crizei existențiale actuale.
Iar profesorul Dumitru Constantin Dulcan, la rândul său, remarcă:
”…Este nevoie de o nouă paradigmă, o nouă concepție despre om și Univers. Nu de o soluție economică are nevoie omenirea pentru a ieși din criză, ci de una spirituală. Am intrat într-un secol care are toate premisele concrete de a elabora o adevărată știință a minții. Nu ne rămâne decât să o ascultăm.”
(Ovidiu Predescu)
