Invazia conspirațiilor. Născociri sau realități șocante? Fantasmagorii sau fapte istorice?
Eliberarea de sub tirania conspiraţiilor se realizează printr-o informare adecvată şi echilibrată.
Însuşi Iisus spunea că adevărul ne va face liberi.
Documentarul Mormântul învierii (The Resurrection Tomb) se bazează pe cartea lui James Tabor şi Simcha Jacobovici The Jesus Discovery (Descoperirea lui Iisus) şi reia un subiect controversat, publicat şi în 2007 la difuzarea unui film similar.
Totul pleacă de la descoperirea din 1980 a unui complex de morminte, într-un cartier periferic al Ierusalimului, Talpiot. Jacobovici ignoră argumentele experţilor şi se încăpăţânează să prezinte totul ca pe o mare descoperire.
De altfel, tendinţa de a aduce în atenţia publicului chestiuni şocante se pare că reprezintă o fixaţie pentru Jacobovici.
În 2011, într-un alt documentar (Cuiele Crucii), acesta pretindea că două vechi piroane ar putea fi întocmai cele folosite la crucificarea lui Iisus.
În majoritatea documentarelor cu tematică religioasă se impune ideea conform căreia credinţa creştină, aşa cum o cunoaştem astăzi. ar fi o prezentare denaturată şi incompletă a realităţii (istorice), iar ceea ce se prezintă în mod tradiţional ca fiind adevăruri trebuie completat cu informaţii din diverse surse (extrabiblice).
Totul pare să fie în acord cu spiritul critic al raţionalismului contemporan. Doar că, la o cercetare mai atentă, se poate observa că filmele conţin și o mulţime de informaţii distorsionate sau chiar eronate, supoziţia fiind prezentată ca fapt, iar opinia drept certitudine.
Spre exemplu, datele biografice ale lui Iisus sunt fundamental modificate, pentru a fi în concordanţă cu sistemul de gândire secular.
Este clar că se mizează pe incapacitatea telespectatorului de a face diferenţa între adevăr şi minciună, între fantasmagorie şi fapt istoric.
De pildă, putem identifica un număr de clişee care s-au impus fără niciun fel de bază: religia creştină ar fi rezultatul unei conspiraţii, iar Iisus a fost cel mult un predicator carismatic şi nicidecum un trimis divin, ca să nu mai vorbim de Fiul lui Dumnezeu. Se presupune chiar că Iisus s-ar fi căsătorit şi ar fi avut urmaşi, iar moartea Lui pe cruce nu a fost reală. Și chiar dacă într-adevăr a murit, se susţine că învierea nu este un fapt autentic, ci doar o născocire.
- În 2010, National Geographic difuza, în preajma Paştelui, o serie de documentare despre Iisus Hristos şi un film despre Apocalipsă, toate din seria Misterele Bibliei.
- În 2009, Discovery a difuzat un film documentar prin care îşi propunea să răspundă la întrebarea: Cine a fost Iisus?
- Discovery Channel, în 2008, difuza documentarul „Iisus: istoria pierdută“, care prezenta şi lumea în care acesta a trăit, plecând de la informaţii extrabiblice, unele dintre ele extrem de îndoielnice din punct de vedere istoric.
- BBC difuza, la rândul său, în 2007, un documentar intitulat A murit Iisus?, care explora teoriile alternative ce ar putea oferi o explicaţie a ceea ce s-a petrecut în Vinerea Mare şi în zilele imediat următoare.
- În 2006, era difuzat documentarul Evanghelia lui Iuda, pe National Geographic.
Creștinismul, o conspiraţie?
Aceste teorii populare au fost cândva păreri obscure, cărora nu li se dădea mare importanţă. Spre exemplu, o pasionată a culturii clasice greceşti publica, în 1999, sub pseudonimul Acharya, cartea The Christ Conspiracy (Conspiraţia lui Hristos). Autoarea americană susţinea că Iisus şi, prin extensie, creştinismul, sunt rezultatul unei conspiraţii a membrilor diverselor societăţi secrete, cu scopul de a unifica Imperiul Roman.
La vremea de atunci, cartea a fost catalogată drept o adunătură de non-sensuri culese de la (alţi) autori neinformaţi. Pur şi simplu dovezile istorice nu aveau cum să ofere credibilitate unei astfel de teorii. Cu toate acestea, modul de argumentaţie a fost preluat în 2007 de Peter Joseph, în filmul documentar Zeitgeist, care a fost primit cu mult entuziasm, în general de publicul tânăr, filmul fiind chiar catalizatorul unei adevărate mişcări. Zeitgeist nu aducea până la urmă nimic nou – aceleaşi argumente, acelaşi amestec de autentic şi fantasmagoric.
Până şi revista Skeptic – publicaţie ce îşi propunea să popularizeze educaţia ştiinţifică – critica filmul, catalogându-l drept „o amestecătură care doar în parte este adevăr, iar restul este pur și simplu fals“. Se pare însă că, în decursul timpului, se schimbase ceva: receptivitatea publicului la astfel de scenarii crescuse. Într-adevăr, teoria conspiraţiei creştine fusese inoculată în conştiinţa colectivă prin intermediul unui roman. Este vorba despre Codul lui Da Vinci, publicat de Dan Brown în 2003. Cartea îmbină stilul poliţist cu thriller-ul şi teoria conspiraţiei, devenind astfel destul de atractivă pentru cititorul neavizat.
În Codul lui Da Vinci, faptele istorice sunt împletite cu fantezia, iar realitatea alunecă în mod frecvent şi pe nesimţite către ficţiune. Alături de suspans şi aventură, cartea impune în mod consecvent ideea că Biserica se bazează pe un fals, iar creştinismul este în cele din urmă doar o mare escrocherie.
Laurie Goodstein, corespondentă a publicaţiei The New York Times, observa că trăim într-o perioadă în care indivizii (fie ei chiar şi creştini practicanţi) au asimilat „o mulţime de idei neortodoxe şi cam tot atâtea jumătăţi de adevăr“.
Aşa se face că supoziţii şi teorii bizare care fuseseră date uitării revin în actualitate. Publicul a dezvoltat o apetenţă sporită pentru senzaţional, ceea ce ar explica şi gradul ridicat de receptivitate la aşa-numitele teorii ale conspiraţiei care oferă sentimentul (fals) al descoperirii unor adevăruri uitate.
Pe de altă parte, astfel de teorii sunt populare pentru că ele dau posibilitatea de a ridica la rang de adevăr un scenariu imaginar care este mai atractiv decât realitatea. În acest context, din raţiuni de marketing şi publicitate, cultura conspiraţionistă tinde să fie adoptată de media nu pentru că ea ar reprezenta o sursă alternativă de informare, ci doar pentru că este căutată de public. Aceasta ar fi cea mai la îndemână explicaţie în privinţa proliferării documentarelor cu conţinut îndoielnic. În concluzie, „fenomenul Da Vinci“ este într-adevăr un simptom al timpurilor noastre, dar, în acelaşi timp, o simplă reînviere a unor vechi erezii, condamnate deja de tribunalul istoriei.
Nimic nou sub soare?
În romanul lui Brown apare ideea căsătoriei lui Iisus cu Maria Magdalena. De altfel, această supoziţie era cu mult mai veche, doar că sămânţa nu găsise un teren propice dezvoltării.
În 1982, Michael Baigent, Richard Leigh şi Henry Lincoln publicau The Holy Blood and the Holy Grail (Sfântul Sânge și Sfântul Graal) şi aduceau în atenţie o teorie controversată: Sfântul Graal nu ar fi un potir, ci pântecul Mariei Magdalena, iar sângele ar fi descendenţii lui Iisus, care s-au stabilit undeva în zona de sud a Franţei de azi.
Din această familie a lui Iisus ar descinde membrii dinastiei merovingiene. Dar, la rândul lor, autorii americani preluaseră, de fapt, o teorie expusă de Louis Martin cu aproape un secol înainte (1886) în cartea Les Evangiles sans Dieu (Evangheliile fără Dumnezeu). Teoria a fost în mod categoric respinsă de cercetători. Unul dintre critici este Martin Kemp, profesor de istorie a artei la Universitatea Oxford. Intervievat pentru un documentar (The History of a Mystery), difuzat pe BBC2 în septembrie 1996, Kemp cataloga teoria ca fiind o simplă speculaţie.
„Se pare că teoriile conspiraţiei se impun din ce în ce mai mult în cadrul societăţii contemporane, proliferarea lor la nivel religios fiind doar o parte dintr-o imagine mai amplă.”
Michael Barkuna, profesor emerit de ştiinţe politice, după o examinare a tendinţelor actuale, ajungea la concluzia că avem de a face cu o adevărată cultură a conspiraţiei. Mai multe lucrări academice au analizat fenomenul conspiraţionist care pare să câştige din ce în ce mai mult teren în societatea contemporană. Tendinţa a fost numită adesea paranoia culturală.
Teoriile conspiraţiei se regăsesc în aproape orice domeniu şi, în esenţă, propun o înţelegere alternativă a evenimentelor şi fenomenelor. În sens primar, conspiraţia este definită ca o uneltire cu scop de manipulare şi control, o formă de trădare a interesului celor mulţi de către cei puţini şi puternici.
Trei motive pentru care suntem atrași de teoriile conspiraţiei
În ciuda faptului că astfel de teorii nu pot fi probate cu dovezi inechivoce, ele continuă să apară şi, în acelaşi timp, să aibă susţinători, fiind destul de populare, deoarece (în general) oferă răspunsuri simple, uşor de înţeles, pentru situaţii complexe. Din acest motiv, teoriile conspiraţiei rămân până la urmă o formă sofisticată de ignoranţă, cel mai bun tratament împotriva lor fiind o informare corespunzătoare.
Alături de satisfacţia intelectuală imediată şi la îndemâna tuturor, teoriile conspiraţiei au şi o susţinere emoţională puternică. Un motiv principal pentru care indivizii ajung să susţină teoriile conspiraţiei este pentru că le plac. Scenariile conspiraţioniste sunt mijlocul prin care fantezia este ridicată la rang de realitate. În general, se apelează la explicaţia conspiraţionistă atunci când aşteptările sunt altele decât ceea ce oferă realitatea.
Ca fiinţe umane, simţim nevoia să găsim răspunsuri plauzibile la întrebarea De ce?
Scenariile ascunse reprezintă un mijloc de a face faţă unei realităţi şocante. Spre exemplu, moartea fulgerătoare a unei personalităţi este adesea pusă pe seama unor vrăjmaşi reali sau fabricaţi. Într-adevăr, teoriile conspiraţiei sunt (mortal de) seducătoare. Un alt factor important, pe lângă cel raţional şi emoţional, este cel social. S-a observat că grupurile închise tind să genereze şi să se bazeze pe astfel de scenarii deoarece starea generală este una de neîncredere, ca urmare a sentimentului acut de ameninţare continuă din partea forţelor externe.
Studii sociale au arătat că, atunci când un grup este exclus de la un eveniment sau program, în mod automat se caută răspunsuri care să justifice situaţia. De cele mai multe ori, motivele intuite, din cauza lipsei de informaţii, sfârşesc prin a genera un sistem artificial de argumentare, inadecvat realităţii.
Ieșirea din cerc/matrice
O caracteristică de bază a celor care susţin teoriile conspiraţioniste este încercarea de a înţelege lumea şi dedesubturile ei, curiozitate ce este adesea blocată de tendinţa generală de negare a realităţii.
Preocuparea pentru desluşirea tainelor este în sine nobilă şi poate fi un pas către o cunoaştere şi o cercetare adecvată. Fără îndoială că există jocuri de culise atât în domeniul politic, cât şi în cel economic sau chiar religios, şi istoria poate confirma că natura umană e predispusă la trădare şi complot. Dar faptele evidente nu trebuie negate şi excepţiile nu trebuie privite ca regulă. Indiferent dacă o fac într-un mod conştient sau nu, promotorii teoriilor conspiraţioniste propun, în cele din urmă, o concepţie (alternativă) despre lume. Cei care susţin sau adoptă orientarea conspiraţionistă au tendinţa de a vedea totul coerent şi structurat.
Însuşi Iisus spunea că adevărul ne va elibera.
Numai că această coerenţă este una artificială, impusă mai degrabă de logica umană şi nu de realitatea în sine, care uneori poate fi haotică şi aberantă.
Într-adevăr, în lumea conspiraţioniştilor nu este loc pentru accidente/coincidențe și totul este interconectat, iar în spatele tuturor tainelor şi misterelor trebuie să se afle (de fiecare dată) un cod ascuns, pe care doar iniţiaţii îl pot înţelege.
La prima vedere, o astfel de cosmoviziune pare a fi compatibilă cu credinţa creştină, dar, la o analiză mai atentă, vom vedea că se aşază pe o axă diametral opusă. Simplificând, teoriile conspiraţiei sunt o formă de superstiţie contemporană (mânată prin definiţie de frică), care urmează modele simpliste de abordare, prin care labirintul existenţial este transformat într-un culoar.
Eliberarea de sub tirania teoriilor conspiraţioniste se realizează printr-o informare adecvată şi echilibrată.
Însuşi Iisus spunea că adevărul ne va face liberi.
