Malta, leagăn al construcțiilor megalitice din Europa
Oamenii de știință și-au pus întotdeauna, în mod firesc, întrebarea dacă și în cazul monumentelor megalitice se poate stabili un lanț de influențe, adică dacă există un loc de origine, o regiune anume de la care a pornit utilizarea imenselor monolite și trilite – sub diverse forme, în scopuri magice și de cult – și care apoi s-a răspândit pe o arie de-a dreptul uriașă.
Câțiva cercetători de prestigiu au optat pentru insula Malta, aducând în sprijinul acestei păreri 3 argumente:
- mai întâi, monumentele megalitice malteze sunt printre cele mai vechi
- apropierea de țărmul mării a majorității monumentelor pare să indice, la origine, o populație de navigatori
- există motive întemeiate de a presupune că oamenii culturii megalitice nu aparțineau grupului de limbi indoeuropene, ci unuia sau mai multor grupuri mediteraneene.
Prezența omului pe insulele malteze – pluralul este mai corect, deoarece, în afară de Malta, grupul cuprinde și insulele Gozo, Comino și Filfla) – este atestată cu mai bine de 100.000 de ani în urmă: în “Peștera Întunericului, situată în apropiere de capitala La Valletta, s-au descoperit urme lăsate de oameni – poate neanderthalieni – împreună cu fosile ale așa-zisului rinocer pitic astăzi dispărut.
Probabil că acești oameni au trăit uriașa catastrofă telurică a prăbușirii istmului care lega uscatul European de cel African – arhipelagul maltez fiind o rămășiță a acestui istm.
Cercetările arheologice în Malta sunt destul de recente – acestea încep, de fapt, odată cu veacul nostru, când un grup de arheologi au cercetat ruinele de la Tarxien și au descoperit în apropiere așa-zisul hypogeum: imense catacombe cu săli funerare săpate în stâncă.
Mai târziu, în anul 1915, sir Themistocles Zammit a început cercetările asupra construcțiilor megalitice din insula, ajungând la concluzii (expuse în Prehistorie Malta, Londra, 1930) care în linii generale sunt acceptate și astăzi.
Construcțiile megalitice din Malta – de la simple monolite înfipte în sol și până la ample ansambluri, cum sunt cele de la Hal-Saflieni sau Tarxien – sunt într-adevăr foarte vechi; acestea datează de circa 4000 de ani î.e.n. și vădesc o continuitate de aproximativ două milenii.
Ciudat este – cum remarcă I. Lissner – faptul că absolut toate megalitele sunt prelucrate numai cu unelte de piatră. Cuprul a fost folosit în Orientul antic probabil încă din jurul anului 4000 î.e.n. și cunoscut în Sicilia și în nordul Africii în scurtă vreme după 3000 î.e.n. – așadar, populația Maltei, oricare ar fi fost originea acesteia, putea să fi preluat uneltele de metal, cu atât mai mult cu cât avem motive temeinice să presupunem că, pe lângă creșterea caprelor și ovinelor, navigația ocupa un loc însemnat în economia arhipelagului.
Și, totuși, nici măcar construcțiile megalitice relativ târzii nu prezintă vreo urmă a folosirii cuprului sau bronzului – ceea ce i-a dus pe unii cercetători la concluzia că la origine trebuie să se fi aflat un soi de tabu, de mit, de credință: piatra destinată lăcașelor de cult nu trebuia să fie atinsă de metal.
T. Zammit presupune că hypogeum-ul de la Hal-Saflieni și templele de la Tarxien ar fi servit, printre altele, ca oracole. În acest caz ne aflăm, probabil, în fața celor mai vechi dintre oracolele cunoscute. Abia mai târziu hypogeum-ul a devenit un uriaș loc de sepultură – s-au descoperit aici aproximativ 7.000 de schelete umane și numeroase fragmente de ceramică provenite de la statuete și vase.
Sculptorii maltezi de acum 4 sau 5 milenii îi întreceau în măiestrie și concepție pe contemporanii lor din apusul Mediteranei, mai ales în domeniul plasticii figurative. De altfel, constructorii ansamblurilor megalitice din insulele malteze par și ei să se fi aflat pe o treaptă superioară în comparație cu cei de pe ambele maluri ale Mării Mânecii – ceea ce ar constitui încă un argument în favoarea plasării aici a originii monumentelor, care s-a răspândit ulterior, treptat, mai ales către vest și nord-vest.
În insula Gozo, de pildă, se află ruinele a două mari temple ale căror pietre – unele înalte de 5-8 metri – au fost transportate cale de mulți kilometri. Aceste construcții, ca și cele de la Hagiar Kim și din alte locuri, ne conduc la presupunerea că în insulele malteze existau, în urmă cu 5 sau chiar 6 milenii, comunități temeinic organizate, care depuneau în comun o muncă ingenioasă și îndelungată.
Pentru ridicat foloseau trunchiuri de copaci drept pârghii, iar pentru transportat – tăvălugi de lemn și bile de piatră. Asemenea sfere (de piatră) s-au descoperit în numeroase ruine megalitice malteze – până astăzi se văd, adânc imprimate în solul calcaros, urmele „roților de care”, cum le spuneau localnicii și care nu sunt altceva decât urmele acelor pietre sferice menite să ușureze transportul imenselor megalite. Nu este exclus ca bilele de piatră să se afle la originea roții (în forma ei primitivă), deși unii cercetători tind să creadă că roata a apărut pentru prima oară fie în atelierele olarilor, fie ca un dispozitiv-anexă al plugului.
Aversiunea față de metale pe care par s-o fi nutrit creatorii uriașelor construcții de piatră din Malta – și pe care n-o întâlnim nici la Stonehenge și nici la Carnac – este încă una dintre enigmele acestei culturi megalitice. Vechii maltezi erau navigatori – s-au găsit pe insulă numeroase obiecte confecționate din jadeit, nefrit, obsidian, materiale care nu se găseau acolo, care au fost aduse de departe, de asemenea din fildeș, și el importat, de vreme ce, în perioadele marilor construcții megalitice, elefantul dispăruse de mult din regiune. Abia mai târziu, când fenicienii au pus stăpânire pe insulă (circa 1600 î.e.n.), vor apărea uneltele de metal, care se vor înmulți mai ales după trecerea Maltei (în 736 î.e.n.) în stăpânirea grecilor.
Însă toate acestea nu ne îngăduie să tragem vreo concluzie în privința originii vechilor locuitori ai insulelor malteze. Nu ne-au rămas documente scrise, nu ne-au rămas portrete sau sculpturi, iar analizarea celor câteva mii de oase și cranii nu a condus la rezultate concludente.
Cercetătorii sunt de părere că maltezii au venit din Sicilia – cum pare să indice o oarecare asemănare în modul de prelucrare a ceramicii – dar și această ipoteză este una discutabilă. După cum, în stadiul actual al cercetărilor, însăși ideea conform căreia Malta ar fi leagănul tuturor culturilor megalitice europene este, de asemenea, tot discutabilă.
Iar acest mister – revenind la I. Lissner – va rămâne ascuns în fascinantele monumente, o enigmă ce nu o vom putea dezlega probabil niciodată, căci “numai pietrele cunosc această taină…”
