Miracole sau superstiţii? Un răspuns aposterioric la presupoziţia antisupranaturalistă
Până la iluminism, ideea că miracolele relatate pe paginile Bibliei s-au întâmplat așa cum le-au descris scriitorii sacri era acceptată pe scară largă.
Odată cu raţionalismul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, s-a dezvoltat teoria alternativă că miracolele nu sunt, de fapt, posibile în metafizica naturalistă.
Cercetarea academică a transformat această perspectivă într-o premisă fundamentală pe care și-o asumă, de cele mai multe ori, a priori.
Acest articol are drept scop să testeze pledoaria antisupranaturalistă pe temeiuri noi, inspirate din studii moderne asupra fenomenologiei minunilor în relaţie cu cele relatate de Noul Testament.
Ce este un miracol și cum a ajuns să fie privit drept imposibil?
Definiţia simplă este aceea de ”fapt sau eveniment care are loc în afara limitelor ordinii normale sau naturale”.
Ideea că forţe superioare interferează cu lumea noastră a fost considerată multe secole drept plauzibilă. Dar odată cu dezvoltarea știinţei moderne în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, lumea a început să fie privită drept un sistem închis, supus legilor naturii.
În continuare, vom menţiona trei autori importanţi ale căror voci au contribuit la conturarea viziunii contra miracolelor.
Baruch Spinoza (1632–1677), un evreu sefard, refugiat în Olanda în secolul al XVII-lea, a scris un tratat teologic și politic, al cărui capitol 6 se ocupă de minuni. Spinoza era panteist, adică aparţinător al curentului care Îl confundă pe Dumnezeu cu natura. Așadar, filozoful se opunea ideii că, atunci când ceva neobișnuit se întâmplă în lume, acest lucru ar avea o cauză exterioară, divină. Evreii din Antichitate, spunea el, au relatat povești miraculoase prin care voiau să le demonstreze păgânilor că zeii lor (adesea legaţi de elementele naturii) se supun Dumnezeului evreilor.
Spinoza postulează că, de vreme ce tot ce se întâmplă în natură se supune legilor naturii, ceea ce oamenii numesc ”minune” este de fapt impresia omului ignorant ce nu-și poate explica un fenomen care, deși neobișnuit pentru el, este totuși o manifestare normală a naturii. Unul dintre exemplele biblice ar fi promisiunea lui Dumnezeu, făcută pe timpul lui Noe, că El va așeza curcubeul în nori (ca semn că lumea nu va mai fi nimicită printr-un alt potop), când, de fapt, curcubeul este rezultatul refracţiei și al reflecţiei luminii solare prin picurii de apă ai ploii. Deși în unele detalii Spinoza are dreptate în observaţiile sale, este fundamental greșită premisa pe care construiește.
”Dumnezeu nu este echivalent cu natura, ci este Creatorul acesteia.”
Nu este nimic care să-L oblige pe Dumnezeu să nu intervină, după caz, în ordinea și cursul pe care El le-a stabilit naturii, așa cum afirmă John Lennox (”Dumnezeu nu este un prizonier al legilor naturii”), profesor emerit de matematică al Universităţii Oxford și un cunoscut apologet creștin contemporan.
Voltaire (1694–1778), filozof iluminist francez, a scris o broșură, ”Despre minuni”, din perspectiva deismului clasic, adică a concepţiei că Dumnezeu a creat lumea noastră, dar nu interferează cu ea în niciun fel. În Dictionnaire philosophique, publicat în 1764, Voltaire rezervă la litera M un loc pentru articol cu titlul ”Miracle”. Filozoful francez sugerează că o intervenţie supranaturală a lui Dumnezeu, contrară legilor stabilite de El, ar nega puterea și înţelepciunea Sa de a alcătui un design perfect de la început. Dar Voltaire raţionează astfel fără să ţină cont de faptul că, în concepţia biblică, lumea așa cum o cunoaștem noi a suferit mutaţii serioase după căderea în păcat a omului.
Astfel, deși natura funcţionează după legile lui Dumnezeu, ea a fost afectată de păcat, cu rezultate care nu mai reprezintă proiectul iniţial al unei lumi perfecte. Voltaire este deranjat că teologii-filozofi ai vremii sale credeau că minunile lui Iisus și ale apostolilor au fost reale, dar priveau cu scepticism relatări miraculoase de mai târziu, din istoria Bisericii. Contrar cu intenţia autorului ei, obiecţia lui Voltaire oferă o direcţie nouă de răspuns concepţiei antisupranaturaliste de astăzi.
David Hume (1711–1776), filozof iluminist scoţian, tratează problema minunilor din perspectiva scepticismului raţionalist al epocii sale. În cartea Cercetare asupra intelectului omenesc, în secţiunea a X-a, Hume dezbate subiectul miracolelor. O privire critică asupra acestora presupune, continuă filozoful, probarea pretenţiilor supranaturale cu dovezi, experienţa fiind singura călăuză în materie de formare a credinţei. Ca empirist și sceptic, Hume recomandă precauţia și aproape întotdeauna ajungerea la o concluzie probabilă. Pentru el relatările martorilor oculari cântăresc cel mai mult, dar numai în condiţiile în care acele mărturii sunt conforme cu faptele obișnuite așa cum le cunoaștem noi. Desigur, continuă el, veridicitatea relatării martorilor depinde de numărul și credibilitatea acestora, ca și de faptul că se contrazic între ei sau nu.
Miracolul este o încălcare a legilor naturii. Moartea, de exemplu, este o experienţă uniformă. Învierea, în schimb, este un miracol. Dacă cineva i-ar spune lui Hume că a văzut o persoană care a înviat, filozoful ar crede relatarea omului respectiv numai în condiţiile în care falsitatea mărturiei lui ar fi mai miraculoasă decât presupusa înviere. Hume respinge întotdeauna miracolul mai mare (în exemplul dat, învierea). El așteaptă ca martorii unei presupuse minuni să fie într-un număr suficient, să fie de bun-simţ, educaţi, integri și să aibă mult de pierdut (ca reputaţie) dacă se dovedește că mint.
Tot el așteaptă ca miracolele să se fi petrecut în public și într-un ţinut cunoscut și civilizat, care favorizează cunoașterea presupuselor evenimente supranaturale. Hume încheie cu faptul că și miracole pe care Dumnezeul atotputernic le-ar face ar fi la fel de (im)probabile pentru noi oamenii deoarece noi nu Îl putem cunoaște pe Dumnezeu altfel decât prin experienţă. Privind spre creștinism, Hume sugerează că acesta nu poate fi îmbrăţișat exclusiv prin raţiune, ci numai prin credinţă.
Hume pare că s-a închis pe sine într-un sistem de interpretare care nu lasă loc revelaţiei (Cuvântului lui Dumnezeu), ci numai experienţei. Da, lasă loc și credinţei, dar o credinţă oarbă într-un text (Biblia) care nu este sacru, ci un document întocmit de niște autori cu o concepţie primitivă despre lume și viaţă. Totuși, dacă aș aplica criteriile lui Hume (numărul, educaţia, integritatea, riscul martorilor etc.) la învierea lui Iisus, cred că aproape toate sunt îndeplinite.
Testarea contemporană a antisupranaturalismului
Unul dintre autorii contemporani cei mai avizaţi să vorbească despre miracole în manieră academică este teologul american Craig Keener, profesor de studii biblice la Seminarul Asbury, Statele Unite.
Keener consideră că antisupranaturalismul a devenit în gândirea occidentală o premisă inflexibilă, dar că acum avem un număr semnificativ de dovezi pentru a-i contesta pretenţiile. Într-un impresionant tom de peste 1 200 de pagini, Keener a publicat un studiu în 2011 prin care a încercat să demonstreze două lucruri – unul istoric și celălalt teologic.
Primul a fost acela că pretenţia unor fapte miraculoase pe care o revendică martorii de pe paginile Scripturii nu trebuie respinsă pur și simplu pe considerentul că nu există supranatural. Biografiile (evangheliile) și istoriografiile (Faptele apostolilor) conţin multe informaţii credibile din punct de vedere istoric. Nu e normal, crede Keener, ca minunile să fie pur și simplu discreditate din moment ce sunt inserate în documente credibile din punct de vedere istoric. Acestea nu trebuie respinse nici pe temeiul că sunt surse antice, imposibil de verificat.
Cea mai mare parte a sutelor de pagini pe care teologul american le-a scris despre minuni documentează o mulţime de relatări contemporane despre vindecări in extremis. Acestea nu sunt doar multe la număr, ci se bucură și de susţinerea mai multor martori oculari și, mai ales, de observaţiile unor medici specialiști care confirmă elementul ”extranormal”, cum spune Keener, din întâmplările cu pricina. Având în vedere credibilitatea rezonabilă a acestor relatări, faptul că se întâmplă lucruri care nu sunt explicabile în mod natural pare de necontestat.
Al doilea lucru pe care se străduiește Keener să-l demonstreze este că intervenţia divină nu poate fi exclusă dintre explicaţiile plauzibile cu privire la cauzele vindecărilor anormale, chiar dacă ea nu este unica explicaţie. Autorul recunoaște că există și întâmplări neobișnuite din zilele noastre care nu trebuie să-I fie imediat atribuite lui Dumnezeu. Dar relatările miraculoase ale Noului Testament sunt în general atribuite puterii lui Dumnezeu manifestate prin Iisus sau apostoli.
A pretinde că știinţa este singura cale spre certitudine este incorect. De fapt, propoziţia: ”Știinţa este singura modalitate de a ști dacă ceva este adevărat” este ea însăși o afirmaţie care nu poate fi dovedită de știinţă. Într-adevăr, știinţa măsoară fapte și fenomene, dar interpretarea acestora duce demersul știinţei în zona hermeneuticii și a filozofiei. Vorba lui Keener, într-o lucrare din 2021, din nou despre minuni:
”Cei care refuză să creadă în miracole dacă Dumnezeu nu acţionează previzibil într-un experiment știinţific îl caută pe Dumnezeu în locul greșit, ignorând semnele pe care Dumnezeu le oferă în mod normal. Dumnezeul pe care îl caută nu este Dumnezeul revelat în Biblie.”
”Creștinul, considerând că miracolele din Biblie sunt intervenţii reale ale lui Dumnezeu, nu trebuie să se teamă să fie obiectiv în dialogul cu cei care au altă viziune despre lume și viaţă.”
Miracolele biblice nu pot fi dovedite empiric. În același timp, creștinul trebuie să fie convins că mărturiilor scriitorilor sacri nu le scade credibilitatea deoarece relatează întâmplări ieșite din comun pe care le interpretează providenţial.
În concluzie, ceea ce cred că ni se cere în procesul de căutare onestă după adevăr este să recunoaștem că evenimentele biblice extraordinare sunt plauzibile, în lumina multitudinii de relatări asemănătoare din timpul nostru, iar interpretarea lor ca intervenţii supranaturale sau divine este o soluţie care nu poate fi discreditată.
[Semnele Timpului]
