Istorie vs. religie. Misterul relicvelor. Cămașa lui Hristos, Giulgiul Sfânt și Lancea lui Longinus
În cadrul unei expoziții organizate în primăvara anului 1981 la Viena, în Palatul Hofburg, fostă reședință a împăraților austrieci, printre exponate se afla și o lance veche, în care era încastrat un cui prins cu sârmă de argint, iar o fisură a armei era acoperită cu o manșetă din aur.
În catalogul de la Hofburg, straniul exponat – făcând parte din tezaurul chezaro-crăiesc – era numit Lancea Sfântă (Die Heilige Lanze), deoarece, conform legendei, este chiar arma cu care soldatul roman L-a împuns pe Iisus în coastă, iar cuiul este unul dintre cele de pe crucea pe care a fost răstignit.
Povestea acestei relicve este interesantă mai ales pentru că ilustrează cum o legendă pioasă se poate transforma, treptat, de-a lungul veacurilor, într-una istorică – așadar, într-o legendă cu caracter mai mult sau mai puțin laic.
Episodul cu lancea este descris în Evanghelia lui Ioan, care relatează succint:
”Unul dintre ostași a împuns cu sulița coasta Lui și îndată a țâșnit sânge și apă.”
Mai târziu, legenda i-a atribuit ostașului roman un nume – Longinus – și o biografie ale cărei date esențiale sunt botezul și o moarte de martir.
Potrivit unei tradiții ale cărei origini sunt astăzi greu de stabilit, lancea aflată în tezaurul de la Hofburg este chiar această armă, sulița din Evanghelie aparținând lui Longinus.
Foarte multă vreme misterioasa lance (în care, precum spuneam, se află încastrat și un cui din Crucea lui Hristos) a făcut parte – la fel ca și Coroana și Sceptrul – din însemnele împăraților Imperiului Sfânt de națiune germană, fiind un simbol al puterii: suveranii credeau că posesorul lăncii câștigă orice bătălie.
Originea lăncii s-a pierdut în negura vremurilor. O cronică medievală pretinde că s-ar fi aflat în posesia împăratului Constantin, a cărei mamă, Elena, ar fi găsit-o la Ierusalim, împreună cu alte instrumente folosite în procesul Patimilor Lui Iisus. De fapt, cronica nu menționează lancea lui Longinus, ci doar crucea și cuiele, de unde concluzia că arma n-ar fi altceva decât purtătoarea relicvei propriu-zise, adică a cuiului.
O altă cronică ne spune că lancea s-ar fi aflat în posesia generalului roman Mauritius (mai târziu Sfântul Maurițiu). Acesta tocmai trecuse la creștinism, împreună cu cei 6.000 de soldați ai legiunii Tebaina de sub comanda lui, când a primit ordin să plece în Galia pentru a-i urmări și persecuta pe toți cei care, în acea provincie romană, se închinau lui Hristos. Mauritius și oamenii săi au refuzat să execute ordinul, drept care întreaga legiune a fost executată pe malul fluviului Rhone (în apropierea locului unde se află astăzi celebra stațiune climaterică elvețiană Saint-Maurice – Sankt Moritz).
Cronicile romane sunt destul de vagi în legătură cu aceste evenimente – de pildă, anul execuției diferă de la o cronică la alta: 275, 290 sau 302. În orice caz, rebeliunea legiunii Tebaina și execuția ei au avut loc înainte de anul 302, iar împărăteasa Elena a început să caute relicvele după 313, anul creștinării ei, ceea ce ne duce în mod vădit la concluzia că una dintre cele 2 cronici greșește: fie lancea lui Longinus se afla în posesia generalului Mauritius, și atunci n-a fost găsită de împărăteasa Elena, fie, dacă într-adevăr fusese găsită de aceasta și dăruită fiului său Constantin, nu putea să se fi aflat cu mulți ani înainte în posesia lui Mauritius.
Sau mai există și o a 3-a posibilitate: ambele cronici greșesc, ele nefiind decât 2 acte de naștere (fictive și contradictorii) ale aceleiași legende.
Vreme de 6 sau 7 veacuri, lancea lui Longinus dispare aproape complet din documente. Abia în secolul X reintră în istorie și se va afla câtva timp în miezul unor evenimente importante din Occidentul medieval – sau, ca să folosim expresia lui Paul-Heinz Koesters – ”nimerește în politica internațională”. Pe atunci, lancea se afla în posesia unui nobil longobard pe nume Samson, care complota împotriva regelui Berengar. Și, pentru a câștiga sprijinul regelui Rudolf al II-lea al Italiei, i-a dăruit acestuia lancea și, într-adevăr, în 922, Rudolf îl învinge pe Berengar și intră triumfător în Pavia, capitala Lombardiei.
Aceste evenimente, care au confirmat ”puterea” misterioasă a armei, au stârnit senzație, dar și unele invidii, drept care, conform cronicii, regele Henric I al Saxoniei (poreclit Păsărarul) a trimis un emisar la Rudolf, prin care îl anunța pe acesta că intenționează să cumpere ”darul ceresc dătător de veșnică biruință”. Mesagerul a mai menționat și faptul că, în cazul în care Rudolf nu acceptă târgul, Burgundia va fi ”pustiită prin foc și sabie”, chiar că regele său îl consideră pe deținătorul lăncii (adică pe el însuși) de neînvins. Ceea ce ne conduce la concluzia că monarhul saxon nu era pe deplin convins de infailibilitatea armei.
Amenințarea și-a făcut ”efectul”, astfel că, în 935, lancea a intrat în posesia lui Henric. Prețul: regiunea de sud-vest a regatului său, precum și orașul Basel. Însă nu i-a mai fost dat să verifice eficacitatea armei-minune, căci a murit în anul care a urmat, aceasta rămânând moștenire (împreună cu regatul) fiului său care a intrat în istorie sub numele de Otto I cel Mare (936-973). Cronicile ne asigură că, datorită lăncii, Otto i-a învins pe loreni (în 939) și pe maghiari (în 955). În lupta de pe malul râului Lech, de pildă, înconjurat fiind de dușmani și sfătuit de seniorii săi să accepte condițiile de capitulare, Otto a apucat lancea într-o mână și scutul în cealaltă și s-a avântat în luptă, obținând victoria.
Mai târziu, cucerind Italia de nord și, parțial, Italia centrală (961-962), Otto a pus bazele Sfântului Imperiu roman de națiune germană, iar lancea a dobândit și o importanță politică pe lângă cea religioasă (un document din 1329 arată că aceasta reprezenta ”chezășia adevăratei regalități”). La moartea unui monarh, lancea trecea, împreună cu coroana și cu sceptrul, în posesia moștenitorului tronului.
Misterioasa armă era și simbolul puterii. În anul 1002, procesiunea funerară care aducea rămășițele împăratului Otto al III-lea (care murise în Italia) la Aachen (Aix-la-Chapelle) a fost atacată prin surprindere de Henric, ducele Bavariei, care a smuls lancea din mâinile unui episcop, asigurându-și astfel dreptul la succesiune, precum relatează istoricul Albert Buhler. Și, într-adevăr, Henric a fost încoronat rege, apoi împărat.
Se pare că tot în vremea lui Otto al III-lea s-a produs și ruperea în două a lancei, prilej cu care a fost acoperită cu manșete din tablă de aur – pe cea superioară fiind gravată inscripția latină Lancea et clavus Domini (Lancea și cuiul Domnului).
Tot cam în vremea domniei împăraților ottoni s-a răspândit și credința că lancea a fost arma lui Mauritius. Și nu întâmplător. Era perioada în care monarhii creștini luptau împotriva popoarelor păgâne din răsăritul Europei. Otto cel Mare l-a ales pe Mauritius ca patron al mănăstirii din Magdeburg, iar pe Henric al II-lea ca protector al imperiului. Mai târziu, în secolul al XIII-lea, după creștinarea popoarelor din regiunea baltică, s-a vorbit din nou despre lancea lui Longinus.
În 1424, lancea, împreună cu celelalte însemne regale, a fost transportată la Nurnberg. Pe drum, pentru a apăra tezaurul de eventualele atacuri ale unor tâlhari sau soldați inamici, împăratul Sigismund a etichetat transportul ca fiind… pește. Nici măcar garda însoțitoare nu știa ce conțineau lăzile. Lancea a rămas câteva veacuri la Nurnberg, recâștigându-și treptat faima de relicvă sfântă, mai ales că doi papi i-au certificat autenticitatea. Aceste certificate pontificale deveniseră chiar necesare, deoarece din Orient mai apăruseră câteva așa-zise lănci care ar fi aparținut mercenarului roman de pe Golgota.
În 1800, în Europa tulburată de războaiele napoleoniene, păzitorii tezaurului au socotit că trebuie pus la adăpost și l-au transportat la Viena, unde a rămas până în 1938, după Anschluss, atunci când Hitler a poruncit să fie dus înapoi la Nurnberg. Expus acolo, în Biserica Maeștrilor Cântăreți (Meistersingerkirche) trebuia, în concepția naziștilor, să vestească sosirea unei noi ere pentru Marele Reich german. Imediat după război, în 1946, autoritățile de ocupație americane au înapoiat tezaurul Austriei.
”Niciun istoric n-ar băga mâna-n foc pentru autenticitatea lăncii.” – remarca P.H. Koesters. Ba dimpotrivă, un istoric de prestigiu, precum Percy Ernst Schramm, recunoscut pentru studiile sale de medievistică, a declarat, după o examinare amănunțită a lăncii, că acest tip de armă era caracteristic secolului al VIII-lea. Partizanii originii sacre a relicvei de la palatul Hofburg au găsit însă răspunsul și la această părere exprimată de un specialist: lancea și cuiul pot fi mult mai vechi, pretind aceștia, topite și turnate din nou în secolul VIII sau chiar mai târziu, în vremea lui Carol cel Mare.
Oricum ar fi, legenda pioasă a ”lăncii sfinte” s-a transformat într-una istorică și însuși faptul că această armă a însoțit în războaie regi și împărați precum Rudolf, Henric, Otto și Sigismund – care au făurit istoria poporului german – îndreptățește păstrarea acesteia în orice muzeu de istorie a națiunii germane.
Însă originea acestei relicve este – și probabil va rămâne – un mister.
