Psihopatia și tulburarea de personalitate antisocială
Scurt istoric asupra psihopatiei
Personalitatea patologică reprezintă o versiune exagerată, sub aspect cantitativ, a personalităţii nonpatologice în care comportamentele maladaptative coordonează existenţa şi traiectoria individului în societate.
Deşi are un istoric important în psihiatrie şi psihologia clinică, psihopatia nu a fost recunoscută oficial în ultimile trei ediţii ale Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, DSM-III-R, DSM-IV, DSM-IV-TR (APA, 1987, 1994 respectiv 2000).
Probabil că unul dintre motivele pentru care psihopatia nu a fost inclusă în DSM este acela că persoanele psihopate aparţin mai degrabă psihologiei clinice decât celei psihiatrice. În ceea ce priveşte criteriile de clasificare a persoanelor psihopate, acestea sunt mai intim legate de trăsături psihologice decât de criterii simptomatologice.
Psihopatia nu este o boală sau ”nebunie”, aşa cum era considerată acum mai bine de un secol, ci se află la graniţa dintre normal şi patologic, în jurul căreia se constituieşte o personalitate dizarmonică. Aceasta prezintă o devianţă mult prea mare pentru a fi considerată normală, dar şi mult prea mică pentru a fi inclusă în clinica psihiatrică.
Deşi sunt disfuncţionali, psihopaţii nu se exclud din societate precum psihoticii sau nevroticii. Cu toate acestea, psihopatia este recunoscută ca fiind cea mai fiabilă şi bine validată categorie de diagnostic din spectrul tulburărilor de personalitate.
Printre primii termeni, precursori ai conceptului de psihopatie, se numără: manie san délire (manie fără delir) (Pinel, 1801), moral insanity (nebunie morală) (Pritchard, 1835), inferioritate psihopatică (Koch, 1891), personalitate psihopatică (Schneider), sociopatie (Partridge), tulburare de personalitate antisocială (DSM-IV), tulburare disocială de personalitate (ICD-10).
În secolele trecute, psihopatia desemna orice formă de tulburare de personalitate. Pinel, observase că aceşti indivizi, spre deosebire de cei afectaţi de diverse sindroame, sunt pe deplin conştienţi de natura actelor lor distructive. Au urmat apoi lungi dispute între specialişti, cu privire la încadrarea pe care psihopatia ar trebui să o primească, şi anume, aceea de tulburare de personalitate sau un tip criminal.
Spre exemplu, în secolul al XIX-lea, în Marea Britanie, noţiunea ”moral insanity” a condus la caracterizarea psihopaţiilor ca indivizi care manifestă comportamente antisociale de la vârstă fragedă. Prichard considera ”nebunul moral” un individ cu puternice propensiuni criminale, imuabil faţă de pedeapsă, motiv pentru care ar trebui să fie condamnat pentru faptele comise. Autorul a dezvoltat conceptul de ”nebunie morală” având în vedere comportamentele sociale dăunătoare şi iresponsabile, care nu au fost asociate cu formele de tulburări psihice cunoscute în acea perioadă. Acesta a considerat comportamentele morale inacceptabile ca fiind consecinţa unei ”facultăţi morale” bolnave. Psihiatrii din Germania au văzut personalităţile psihopatice ca o clasă generică de tulburări de personalitate observabile printre pacienţii bolnavi psihic şi infractori, dar detectabilă şi printre cetăţenii care respectă legea (Blackburn, 2005). Schneider (1957) considera că personalităţile psihopatice suferă din cauza anomaliei lor sau fac societatea să sufere, excluzând comportamentele antisociale din definirea psihopatiei.
Cleckley (1941), în celebra sa lucrare, The Mask of Sanity (Masca sănătăţii) a respins clasificarea personalităţilor psihopatice, descrisă de Schneider, propunând o ”entitate clinică distinctă”, pe care acesta o considera a fi o tulburare de personalitate. Acesta s-a îndepărtat de la tradiţionalul moral insanity descriind un tip de personalitate dizarmonică care poate fi găsită cu uşurinţă în afara instituţiilor penale. În viziunea autorului, psihopatul este văzut ca fiind un tip inteligent, cu un farmec superficial, adeseori performant în societate, care îşi crează o mască de om sănătos din punct de vedere mental, în spatele căreia îşi ascunde adevărata faţă.
Psihopatia reprezintă o constelaţie de trăsături de personalitate deviante precum: lipsa de empatie, absenţa sentimentului de vinovăţie şi manipulare a celorlalţi. Deşi are deficienţe în ceea ce privesc relaţiile interpersonale, psihopatul are abilitatea de a-şi deghiza psihopatia, astfel că acesta reuşeşte să fie recunoscut şi apreciat în diverse domenii, ca avocaţi, psihiatrii, medici, oameni de afaceri, oameni de ştiinţă, etc. Cleckley (1941) descrie psihopaţii ca fiind incapabili de a duce o viaţă normală, provocând prejudicii comunităţii unde locuiesc, în ciuda unei măşti exterioare prin care înfăţişează sănătate mentală.
Autorul propune 16 caracteristici de bază ale psihopatului printre care: absenţa psihozei (sau a gândirii iraţionale), absenţa simptomelor nevrotice şi a nervozităţii, farmec superficial, nesinceritate, egocentrism, lipsa remuşcării, etc.
Conceptele lui Cleckley asupra psihopatiei au stimulat cercetările viitoare în domeniu, astfel, McCord şi McCord (1964) au identificat manifestările primare ale structurii caracteriale psihopatice ca antisocialitate persistentă, incapacitatea de a-şi controla impulsurile agresive, lipsa sentimentului de vinovăţie, dorinţa pentru satisfacţii primitive, capacitate defectuoasă în a-i iubi pe ceilalţi.
Magnum opus, ”Masca sănătăţii” a lui Cleckey a clădit fundaţia muncii de pionierat a lui Robert Hare, părintele cercetărilor moderne asupra psihopatiei. Hare (1991), afirma că ”psihopatul lui Cleckley” reprezintă baza clinică pentru PCL-R (Psychopathic Checklist Revised), cel mai răspândit instrument de măsurare a psihopatiei, folosit în prezent. PCL-R este cel mai des folosit instrument de evaluare a psihopatiei, în penitenciare. Derivat din itemii de caracterizate concepuţi de Cleckley, PCL-R conţine şi itemi cu referire la impulsivitate, grandiozitate şi delincvenţa juvelină. Dintre cei 20 de itemi care definesc psihopatia, cuprinşi în PCL-R, enumerăm:
– şarm superficial;
– minciuna patologică;
– manipularea oamenilor;
– lipsa remuşcărilor sau a vinovăţiei;
– răceală interpresonală şi lipsa empatiei;
– slab autocontrol comportamental;
– recidivism infracţional;
– versatilitate criminală, etc.
Criteriile PCL-R au fost considerate ca o înlocuire pentru tulburarea de personalitate antisocială din DSM-IV (Hare et al, 1991).
Înţelesul termenului psihopat este adesea confundat cu termenii sociopat şi tulburare de personalitate antisocială.
Sociopatia şi tulburarea de personalitate antisocială sunt termenii de diagnostic incluşi în ediţiile anterioare ale Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM). Primele ediţii ale DSM, DSM-I şi DSM-II (APA, 1952 şi APA, 1968), a inclus diagnosticul de sociopatie pentru a caracteriza indivizii care manifestau comportamente sociale deviante şi trăsături de personalitate psihopatice. Apoi, DSM-III (1980) includea diagnosticul – tulburare de personalitate antisocială, ca mai apoi, versiunile succesive ale DSM (DSM-III-R, APA, 1987; DSM-IV, APA,1994; DSM-IV-TR, APA, 2000) să continue să se îndepărteze de caracteristicile subiective de personalitate spre criterii comportamentale verificabile obiectiv. Aşa se explică şi faptul că în criteriile DSM-III-R nu sunt incluse caracteristici precum egocentrism, egoism, lipsa empatiei, etc.
Tulburarea de personalitate antisocială, descrisă în DSM-IV-TR (APA, 2000), poate fi privită ca o categorie de diagnostic eterogenă, care include mai multe subtipuri ale tulburării de personalitate antisocială, printre care şi psihopatia.
Deşi în literatura de specialitate din întreaga lume, termenii ”psihopat” şi ”sociopat” sunt folosiţi alternativ sau ca sinonimi, neavând o delimitare conceptuală precisă, acesta din urmă a fost introdus pentru a accentua importanţa factorilor de mediu în ceea ce priveşte cauzele comportamentului delincvent. Desigur, personalitatea manifestă impact asupra comportamentului individului iar influenţele mediului familial şi educaţional sunt decisive în consolidarea structurii psihopatice la vârsta adultă. Manifestările deviante din copilărie au în vedere implicaţii sociale multiple care favorizează, totodată, comportamentul antisocial.
Psihopatia este rezultanta unui dezechilibru al personogenezei individului, care duce la conturarea unei structuri caracteriale dizarmonice care se manifestă prin comportament asocial şi/sau antisocial.
Psihopatia reprezintă un ”defect structural”, ”un eşec al modelării psihogenetice” (Lăzărescu, Ogodescu, 1995) care se caracterizează prin dominanţa sferei instinctive şi slab control pulsional, manifestat prin comportamente deviante sau delincvente; tulburări din sfera afectivităţii (deficit emoţional şi incapacitatea de a rezona afectiv); tulburări ale sferei voliţionale; dizarmonie caracterială şi comportament disocial, care fac dificilă sau chiar imposibilă integrarea individului la condiţiile social acceptate ale mediului. Psihopaţii sunt incapabili de sublimare, acţiunile acestora fiind expresii directe ale dominaţiei instinctivo-pulsionare generatoare a unei personalităţi permanent conflictuale şi a conduitelor încărcate patogen. Fără a indica prevalenţa factorilor care contribuie la formarea personalităţii psihopatice, implicaţiile factorilor ereditari şi a factorilor de mediu reprezintă surse care pot oferi ample explicaţii asupra structurii dizarmonice ale acestor indivizi.
Moralitatea şi psihopatia
În cazul psihopaţiilor vorbim despre ”formaţiuni congenitale ale structurii caracteriale” (Enăchescu, 2007), astfel că deşi la constituirea acestor caracteriopaţi contribuie fondul ereditar prin tulburări ale dispoziţiei afective, psihopaţii nu suferă de o boală psihică. Psihopaţii sunt perverşi morali cu tulburări caracteriale dar la care funcţia de cunoaştere este păstrată. Altfel spus, aceştia ştiu ce fac dar nu le pasă de consecinţele dureroase împotriva cărora îşi îndreaptă acţiunea delictuală sau delincvenţială. Este vorba despre o malignitate înnăscută în care reacţiile instinctive sunt deosebit de puternice şi greu de controlat datorită dorinţei imperioase de satisfacţie imediată. Psihopaţii nu au niciun disconfort subiectiv în ceea ce priveşte universul psihic al acestora, motiv pentru care aceştia ajung să aibă primul contact cu medicul psihiatru în faţa comisiei de expertiză medico-legală psihiatrică atunci când au săvârşit fapte penale şi instanţa de judecată cere părerea experţilor cu privire la discernământul făptuitorului în raport cu fapta comisă.
Psihopatul are discernământ (în sens juridic) însă îi lipseşte discenământul etic, acesta neintroiectând valorile etico-morale şi totodată prezintă un comportament persistent de desconsiderare a normelor sociale şi juridice. Drept consecinţă, deşi moral insanity (nebun moral), psihopatul este justiţiabil şi subiect activ al infracţiunii. Discernământul psihopatului poate fi cel mult diminuat, fapt care nu îl exonerează de răspundere penală.
Psihopatia se concretizează în comportamentul persistent de coliziune frecventă faţă de normele juridice şi de convieţuire socială, conduită care poate duce la acte antisociale dintre cele mai grave precum infracţiunile contra vieţii. Psihopaţii tind spre adoptarea de comportamente dezirabile social deşi sunt incapabili să înţeleagă profunzimea sensului acestora. Nu acordă atenţie urmărilor cu implicaţii juridice a faptelor, fiind stăpâniti de o dorinţă excesivă de satisfacere imediată a nevoilor. Este vorba despre acţiuni neelaborate în care infractorul acordă interesului urmărit o importanţă mai mare comparativ cu consecinţele actelor sale delincvenţiale. Cunoaşte legea dar o desconsideră, fapt pentru care încălcarea normelor juridice nu este o problemă pentru psihopat atâta timp cât acestea reprezintă o oprelişte în faţa acţiunilor sale. Psihopaţii se ghidează după principiul ”Legile sunt pentru proşti”, sau ”Legile sunt făcute pentru a fi încălcate!”
Plastic vorbind, psihopaţii pot fi ilustraţi prin figuri legislatorii autonome maligne care îşi formulează principii aberante şi ilicite considerate în conformitate cu libertatea de exprimare instinctuală.
Psihopatia este probabil una dintre tulburările cele mai greu de tratat datorită faptului că psihopaţii nu consideră că ar trebui să se schimbe cu ceva. Absenţa remuşcării, a sentimentului de culpabilitate şi deficitul emoţional al psihopatului îl face să nu se îndoiască de propriile judecăţi de valoare sau de logica sa aberantă, simţindu-se îndreptăţit şi în acelaşi timp nerăspunzător pentru faptele comise. Atunci când psihopatul consideră că există un vinovat, acela cu siguranţă nu este el. Acesta este unul dintre motivele pentru care infractorii psihopaţi beneficiază mai puţin de ajutor psihiatric sau psihoterapeutic decât nonpsihopaţii care au comis infracţiuni, drept urmare şansele de recidivă în rândul acestora sunt destul de mari atunci când se eliberează din penitenciar.
Într-un studiu realizat pe un eşantion de 80 de bărbaţi înscrişi într-un program terapeutic comunitar conceput pentru a trata infractorii care suferă de tulburări de personalitate, rezultatele au indicat faptul că psihopaţii diagnosticaţi cu PCL-R au rămas pentru o perioadă mai scurtă în program, au depus cel mai puţin efort şi au prezentat cele mai slabe îmbunătăţiri comparativ cu ceilalţi deţinuţi, nonpsihopaţi (Ogloff et al., 1990).
Disfuncţionalitatea empatică la psihopaţi
Influenţele genetice ale comportamentului psihopatic se asumă a fi semnificativ mai puternice decât originile genetice din cazul altor forme de delincvenţă şi criminalitate (Hare, 1996). ”Casa psihopatului” este construită pe o fundaţie fără ataşament (detaşare emoţională cronică), substimulare corticală şi anxietate minimă. Acestea se manifestă la adultul psihopat sub forma lipsei de frică, nepăsare faţă de sentimentele celorlalţi şi căutare a unui stil de viaţă care să îi producă stimulare permanentă.
Psihopaţii se caracterizează prin comportamente care indică cronicitate în detaşarea emoţională faţă de ceilalţi. Patologia ataşamentului este corelată cu tulburarea de personalitate antisocială. Într-un studiu realizat în Danemarca, pe un eşantion de bărbaţi, Raine et al., (1997) au ajuns la concluzia că naşteriile cu complicaţii şi rejecţia maternală din primul an de viaţă predispun timpuriu şi susţin pattern-uri criminale violente.
Cleckley (1941) a arătat că psihopaţii experimentează un nivel scăzut al anxietăţii în răspunsurile pe care le dau situaţiilor ameninţătoare care provin din mediu, situaţii în care persoanele nonpsihopate ar fi răspuns cu anxietate. Cercetătorii pun acest lucru pe seama unor funcţii fiziologice ale creierului.
Studii mai recente au arătat că psihopaţii înregistrează unde EEG anormale, asemănătoare cu cele ale copiilor. Una dintre posibilele explicaţii este dată de imaturitatea corticală a psihopaţiilor care reprezintă omologul fiziologic al infantilismului comportamental şi psihologic: dorinţa lor de gratificare instantanee. O altă ipoteză este că psihopaţii prezintă un deficit de excitare la nivel cortical, mai exact, o substimulare corticală, ca şi cum nu ar fi complet trezi în condiţii normale. Adepţii acestei teorii argumentează că datorită acestei subexcitări, psihopaţii caută în mod activ stimulare, deoarece se plictisesc repede, caută situaţii emoţionante, atrag asupra lor situaţii periculoase pentru a stârni un anumit nivel înalt de stimulare (Gleitman et al., 1999).
Cercetătorii Levenson (1992) consideră că psihopaţii prezintă anxietate scăzută în situaţiile în care comportamentele antisociale ale persoanelor psihopate au avut anterior succes, în schimb, în situaţiile nefamiliare, psihopaţii sunt la fel de anxioşi precum nonpsihopaţii, dacă nu chiar mai anxioşi decât aceştia.
Disfuncţia empatică este una dintre caractersiticile majore ale psihopatiei. Cercetări relativ recente au confirmat faptul că disfuncţia amigdalei este asociată cu psihopatia. În acest sens, Tiihonen et al,. (2000) au explorat relaţia dintre volumul amigdalei, folosind RMN volumetric, şi gradul de psihopatie a infractorilor violenţi, măsurat cu PCL-R. Cecetătorii au descoperit că nivelele ridicate ale psihopatiei sunt asociate cu volumul redus al amigdalei.
Cercetările actuale, însă, nu au reuşit să descopere cauza acestei disfuncţii. Psihopaţii au dificultăţi în a procesa emoţii altora precum frica sau tristeţea, nu pot empatiza cu sentimentele de suferinţă celorlalţi şi experimentează o gamă limitată de emoţii. Deşi nu simt emoţiile, psihopaţii se pricep extraordinar de bine în a citi pe ceilalţi şi în a răspunde cu gestica şi mimica corespunzătoare emoţiei, pe care nu o simt, dar pe care o imită. Altfel spus, psihopaţii îşi falsifică sau fabrică emoţiile.
Psihopatia şi tulburarea de personalitate antisocială
Psihopatia şi tulburarea de personalitate antisocială sunt oarecum asemănătoare, însă nu se poate vorbi despre o suprapunere perfectă a acestor concepte. Deşi este distinctă, psihopatia întâlneşte cele mai multe dintre descrierile comportamentale ale tulburării de personalitate antisocială din DSM-IV-TR (2000) şi rămâne ca o extindere la caracteristicile acestei tulburări.
Tulburarea de personalitate antisocială se caracterizează printr-un ”pattern pervaziv de desconsiderare şi violare a drepturilor altora” (DSM-IV-TR, 2000). Conform DSM-IV-TR (2000), acest pattern este denumit şi psihopatie, sociopatie sau tulburare de personalitate dissocială.
Tulburarea de personalitate antisocială este bazată aproape exclusiv pe descriptori comportamentali şi este oarecum sinonimă cu conduitele infracţionale persistente. În schimb, psihopatia se referă atât la caracteristici afectiv-interpersonale (absenţa empatiei şi a sentimentului de vinovăţie), precum şi la manifestări comportamentale (activităţi infracţionale şi control slab al comportamentului). Indivizii care îndeplinesc criteriile de diagnosticare ale tulburării de personalitate antisocială diferă foarte mult în ceea ce priveşte motivaţiile comportamentului lor antisocial şi caractericile psihopatologice, interpersonale sau afective, precum capacitatea pentru empatie, anxietate, loialitate, remuşcare sau sentimentul de vinovăţie.
Aşadar, criteriile pentru tulburarea de personalitate antisocială cuprinse în DSM definesc o categorie de diagnosticare, care este în primul rând prea largă, cuprinzând infractorii şi persoanele antisociale care din punct de vedere psihologic sunt eterogene, şi prea îngustă, excluzându-i pe cei care au structura de personalitate psihopată dar care nu prezintă unele comportamente specifice pentru tulburarea de personalitate antisocială. Deşi cei mai mulţi dintre psihopaţi întâlnesc criteriul tulburării de personalitate antisocială, cei mai mulţi dintre indivizii diagnosticaţi cu tulburare de personalitate antisocială, nu sunt psihopaţi.
Relaţia dintre psihopatie şi tulburarea de personalitate antisocială este asimetrică: aproximativ 90% dintre infractorii psihopaţi întâlnesc criteriul tulburării de personalitate antisocială, în schimb numai aproximativ 25% dintre infractorii diagnosticaţi cu tulburare de personalitate antisocială întâlnesc criteriul PCL-R pentru psihopatie (Hare, 1985). Deşi formează minoritate în populaţia penitenciară (aproximativ 15-30%), psihopaţii, comit cu 50% mai multe crime decât criminalii nonpsihopaţii şi cel mai probabil comit infracţiuni violente (Hart & Hare, 1997).
Indivizii cu tulburare de personalitate antisocială prezintă un risc ridicat al violenţei, comparativ cu persoanele care nu au această tulburare de personalitate (Robin, Regier, 1991). De asemenea, există o prevalenţă semnificativ mai mare a tulburării de personalitate antisocială printre infractorii încarceraţi comparativ cu populaţia generală.
Personalitatea psihopată reprezintă tipul de personalitate cel mai adesea asociat criminalitatea, în special cu infracţiunile contra vieţii şi integrităţii corporale a indivizilor. Psihopaţii sunt predispuşi la acte de violenţă majoră şi recidivism. Deşi psihopatia este asociată cu actele omucidare, există psihopaţi care nu sunt criminali, precum şi criminali care nu sunt psihopaţi. Corelaţii ale psihopatiei includ pe lângă infracţiunile versatile şi prolifice, dependenţa faţă de consum de substanţe psihoactive şi alcool.
Trăsături ale psihopatiei apar şi în alte tulburări de personalitate, în special în tulburarea de personalitate narcisică (lipsa empatiei, grandiozitate), histrionică (şarm superficial, egocentrism, nesinceritate, afect superficial), borderline (impulsivitate şi paranoidă (neîncredere). Tulburarea de personalitate antisocială are în comun cu tulburarea de personalitate histrionică, trăsături precum: impulsivitatea, căutarea de stimuli excitanţi, îndrăzneală. În afară de criteriul căutării atenţiei şi a admiraţiei, tulburarea de personalitate histrionică şi narcisică sunt diferite faţă de tulburarea de personalitate antisocială datorită inexistenţei istoricului infracţional. Psihopatia poate fi conceptualizată ca o dimensiune supraordonată în care tulburările de personalitate antisocială, histrionică şi narcisică sunt subcomponente corelate (Blackburn, 1995).
Detenţia amprentează personalitatea infractorului mai ales atunci când vorbim de perioade lungi de încarcerare: tendinţe spre introversie, dezvoltarea unor atitudini ostile, acte heteroagresive sau autoagresive, frustrare, la polul opus – inhibarea agresivităţii, tendinţe paranoice, nevroze, depresie, anxietate, elaborarea de mecanisme defensive dar şi învăţarea unor comportamente dezirabile social de care ar putea ţine cont la eliberarea din penitenciar. Referitor la această ultimă componentă este necesar să precizăm că nu este necesar valabilă mai ales când ne referim la criminalul psihopat care tinde spre adoptarea unor comportamente dezirabile social dar care nu sunt interiorizate, ci sunt dictate dintr-o ”conştiinţă” comună celorlalţi.
Lasa un comentariu
Anunt
Anunt
Anunt
Anunt
