Între istorie și teologie. Marele Potop. Relatarea (deformată) a unui eveniment real
„Apres nous, le deluge” – în traducere „După noi, potopul” – i-ar fi spus frumoasa doamnă de Pompadur lui Ludovic al XV-lea după bătălia de la Rossbach (1757), în care francezii au fost înfrânți de armatele lui Frederic al II-lea al Prusiei.
Se pare că, rostind aceste vorbe, favorita regelui Franței făcea aluzie la o prezicere a matematicianului Maupertuis. Acesta, deși reușise să efectueze una dintre primele măsurători exacte ale unui arc meridian, se înșelase în calculele sale astronomice – ocupându-se de cometa apărută către sfârșitul secolului XVII, prezisese că aceasta avea să revină în 1757 (chiar în anul bătăliei de la Rossbach), provocând un imens diluviu, ba chiar sfârșitul lumii.
Asemenea preziceri, care astăzi nu fac decât să stârnească zâmbete și glume, nu erau deloc rare în acele vremuri și erau crezute cu sfințenie. Nu descrie însăși Biblia potopul, acea uriașă inundație din care au scăpat doar Noe, familia sa și arca lui încărcată cu felurite viețuitoare? Iar în alte cărți ale Bibliei nu se vorbește oare de un cataclism universal, de Apocalipsă, de sfârșitul lumii?
Critica textelor religioase, îndeosebi biblice, înregistrează chiar termenul de escatologie, care desemnează concepțiile referitoare la soarta finală a lumii, respectiv a omenirii.
În ceea ce privește Marele Potop, să fie acesta doar o legendă?
Ca și alte așa-zise legende care, deși având la bază fapte reale, au fost denaturate, versiunea biblică a potopului se întemeiază și ea tot pe o realitate, pe un fenomen natural care, în producerea și desfășurarea lui, n-a avut nimic mistic, supranatural.
Legenda biblică despre potop ne spune că „s-au deschis stăvilarele cerurilor” și a plouat vreme de 40 de zile și 40 de nopți în șir, apele înălțându-se cu 15 coți deasupra munților, astfel încât „toți munții înalți, de sub cerul întreg” au fost acoperiți, iar viața pe pământ distrusă. Arca lui Noe a mai rătăcit multă vreme înainte de a se opri pe muntele Ararat.
Unul dintre elementele fabuloase ale acestei relatări ne izbește încă de la început – chiar dacă ploaia ar fi durat 40 de zile și 40 de nopți (cum se întâmplă nu o dată în Asia bântuită de musoni), nu s-ar fi putut aduna atât de multă apă încât să acopere, până deasupra munților celor mai înalți, fie și o țară mare, dar cu atât mai puțin întreg Pământul. Astfel că evenimentul redat în Biblie n-ar fi putut fi decât unul local, producându-se într-o țară cu un relief foarte plat.
Într-adevăr, dacă ar fi să ținem seama chiar și numai de faptul că muntele Ararat (Agri dag, situat în Turcia, aproape de frontiera cu fosta R.S.S. Armeană), care cu cei 5.165 de metri ai săi e departe de a fi cel mai înalt munte de pe Terra, ar fi fost acoperit de apă, înseamnă că precipitațiile au totalizat un volum de ordinul miliardelor de km3 – o cantitate pe care Terra n-ar fi putut s-o suporte și pe care, de altfel, nici nu are de unde s-o procure.
Așadar, un eveniment local, într-o regiune cu relief plat. Această părere au emis-o încă din veacul trecut doi geologi de renume mondial, independent unul de celălalt – sir Charles Lyell (1797-1875), considerat drept unul dintre fondatorii geologiei moderne și Eduard Suess (1831-1914), președinte al Academiei de Științe austriece și autor al celebrului proiect de regularizare a cursului Dunării,
Vedem, prin urmare, că ideea unei explicații științifice a miticului potop biblic preocupă de peste 100 de ani cercetători a căror seriozitate nu poate fi pusă la îndoială (Suess și-a emis ipoteza în 1883, iar Lyell cu câțiva ani mai devreme).
Se pune întrebarea: dacă este vorba, de fapt, despre un eveniment local, cum se face că despre o inundație de proporții uriașe se vorbește și în cele mai vechi tradiții ale aproape tuturor popoarelor?
Încă din 1891, etnograful german Richard Andree (1835-1912) arăta că există nu mai puțin de 85 de legende de acest fel, care numai la arabi și la negri nu sunt cunoscute (cu excepția massailor, o populație hamitică din răsăritul Africii).
S-a întocmit și un soi de statistică:
„Astăzi se cunosc poate 100 de legende de acest fel. Înlăturându-le pe cele inspirate de misionari, rămân 68 ce pot fi considerate drept autohtone. În Asia, de exemplu, circulă 13 povestiri diferite despre Marele Potop, în Europa 4, în Africa 5, în Australia și Oceania 9, în Lumea Nouă 37 – 16 în America de Nord, 7 în America Centrală și 14 în America de Sud. Durata inundației variază, de la legendă la legendă, între 5 zile și 52 de ani (la azteci). Unele dintre ele atribuie inundația ploilor torențiale, altele zăpezii, topirii ghețarilor, cicloanelor, furtunilor, cutremurelor, etc.
La chinezii antici, este menționat un spirit al răului, Kung-Kung, care, într-un moment de furie, a lovit una dintre coloanele cerului, sfărâmând-o. Firmamentul s-a prăbușit pe Pământ, aducând cu el trombe de apă.
Existența a numeroase tradiții locale, aproape identice, ne duce la presupunerea că, la un moment-dat, pe Pământ au avut loc, aproape pretutindeni, inundații uriașe. Dar și aceasta este doar o ipoteză și nu pe deplin satisfăcătoare.”
Înainte de a trece la analiza acestei ipoteze care o contrazice, după cum vedem, pe cea emisă de Lyell-Suess, să înregistrăm alte 3, emise către sfârșitul veacului trecut.
Prima aparține unui rus (de origine germană) pe nume Schwartz, care într-o lucrare (apărută în 1894) încerca să demonstreze că prin mileniul al III-lea î.e.n. exista o uriașă mare interioară în Asia Centrală – Marea Mongolică, lungă de 4.000 km, lată de 400 km, cu adâncimi de până la 2.000 m. Ea s-ar fi revărsat brusc, probabil ca urmare a unui seism sau a altor mișcări tectonice, provocând astfel Potopul.
După părerea lui Hennig, această ipoteză ar putea fi confirmată de tradiția chineză, care semnalează o neobișnuită creștere a râului Hoang-Ho în timpul domniei împăratului Yu. Evident însă că ea nu poate explica relatările despre potop din alte părți, de pildă din Lumea Nouă.
A doua ipoteză, aparținând cercetătorului german Stentzel, nu e lipsită nici ea de fantezie – în anul 3332 î.e.n., o perturbare survenită în echilibrul Pământului ar fi revărsat marile oceane din emisfera nordică peste cea sudică. În anul 7132 al erei noastre, fenomenul se va repeta în sens contrar și tot așa, aproximativ la fiecare 10.500 de ani, în funcție de precesiunea echinocțiilor. Găsim, în această ipoteză, pe de o parte teoria (astăzi depășită) a așa-ziselor zile critice, elaborată de meteorologul german Rudolf Falb (1838-1903), iar pe de altă parte ecouri din scrierile lui Platon care, în dialogul Timeu, vorbește despre un mare torent din cer care s-ar abate periodic asupra omenirii.
Întocmai ca și relatarea despre Atlantida (din același dialog), Platon pune credința în existența acestui fenomen pe seama preoților egipteni. Numai că ipoteza lui Stentzel nu este confirmată de cercetare – geologii n-au găsit nicăieri urme/dovezi ale unei inundații universale care să fi avut loc în jurul anului 3332 î.e.n., perioadă situată la începutul istoriei sau – după părerea unor cercetători mai recenți, părere care se impune din ce în ce mai mult – în protoistorie, adică perioada intermediară (între preistorie și istorie), corespunzând epocii fierului,
În sfârșit, cea de-a 3-a ipoteză îi aparține chiar lui Richard Hennig, fiind aproximativ contemporană cu cele ale lui Schwartz și Stentzel și anume aceea că între Potop și era glaciară există o legătură directă, în sensul că răspândirea ghețarilor din nord a dus la creșterea precipitațiilor, provocând inundații în sud, unde clima este mai temperată.
Pe vremea când Hennig elabora această teorie, se credea că perioada glaciară a fost de scurtă durată (și mai recentă). Cu probitatea unui autentic om de știință, el a revenit asupra acestei ipoteze, evidențiind inadvertențele în lumina cercetărilor mai noi. Și, totuși, până în zilele noastre, diverși autori de lucrări pline de fantezie continuă să pună legendele despre Marele Potop (ale diferitelor civilizații) pe seama unor tradiții bazate pe memoria ultimei perioade glaciare (glaciația Wurm), de la sfârșitul căreia s-au scurs mai bine de 20 de milenii.
Unul dintre argumentele pe care acești autori îl aduc în favoarea unui diluviu universal este faptul că se întâlnesc pești și moluște fosilizate, așadar vietăți tipic marine, în regiunile muntoase, uneori chiar la mare înălțime. Argumentul nu este unul nou – încă din secolul al II-lea, Lucius Apuleius, filosof latin de orientare platoniciană și autor al unor ciudate lucrări științifice, aducea această explicație în sprijinul mitului lui Deucalion (fiul lui Prometeu) și a soției sale Pirra, singurii supraviețuitori ai unei inundații, care au repopulat ulterior pământul cu seminție omenească.
Iar în secolul IV, Eusebiu din Cezareea, în a sa Istorie ecleziastică, afirmă și el că urmele de pești găsite pe înălțimile Libanului constituie o dovadă sigură a autenticității relatării biblice despre Marele Potop. Dar ceea ce era permis unor autori care au scris în urmă cu 16 sau 18 veacuri devine rea-credință sau, în cel mai bun caz, ridicol în cazul unui autor al zilelor noastre, când știm, mai presus de orice îndoială, că impresiunile fosile de pești și de cochilii aflate pe înălțimile muntoase s-au format înainte de mișcările tectonice care au dus la cutarea pământului, adică s-au format înainte ca munții să devină munți.
În ceea ce-l privește pe R. Hennig, acesta pare să încline către ipoteza geofizică elaborată de Riem încă din 1906, pe care o consideră drept cea mai interesantă și mai îndrăzneață. Riem privea potopul ca fiind un fenomen unic, care a lovit întreg Pământul, în același timp și într-o epocă geologică relativ recentă, în orice caz în antropogen. El pornește de la presupunerea că, înainte de potop, Pământul era înconjurat de un strat gros și permanent de nori, așa cum se întâmplă astăzi și cu planeta Venus.
În vremea aceea, căldura terestră, temperatura atmosferei și gradul ei de umiditate se echilibrau reciproc, menținând pe întreaga planetă o climă caldă, umedă, ca într-o seră, fără alternări de anotimpuri. De pe Pământ se evapora o cantitate mai mare de apă decât cea care cădea sub formă de ploaie, până în momentul în care, în urma răcirii progresive a globului, această imensă masă de nori s-a condensat, transformându-se în averse nesfârșite, care ar fi putut dura luni în șir fără a-și pierde din intensitate, fiindcă umiditatea atmosferei se reînnoia de la sine.
Doar după această catastrofă oamenii ar fi cunoscut Soarele, Luna, curcubeul, ascunse până atunci de pătura groasă de nori, iar condițiile de viață de pe Pământ s-ar fi schimbat radical.
Ca și în cazul altor ipoteze, cea a lui Reim găsește sprijin și în unele legende – tradiția greacă, de pildă, menționează că arcadienii, primii locuitori ai Eladei, existau dinainte de crearea Lunii. Chiar și în Biblie se spune că Soarele și Luna au fost create după Marele Potop.
Punctele slabe ale acestei ipoteze țin îndeosebi de domeniul geologiei – mai întâi, lipsa unor urme de eroziuni pe care o asemenea catastrofă de proporții uriașe trebuia să le lase asupra masivelor muntoase; apoi, existența unui climat cald, egal și constant pe întreg Pământul, a unei clime de seră este neverosimilă, fiind în contradicție cu existența, net dovedită, a unor faze glaciare; și, în sfârșit, ipoteza lui Reim nu explică de ce Egiptul și alte imense regiuni ale Africii au fost ferite de catastrofă.
Pentru toate aceste motive, după cum remarcă Hennig, ipoteza lui Reim n-a fost reținută decât în linii foarte generale, în sensul că nu este imposibil ca Terra să fi fost odinioară înconjurată de un strat gros de nori și ca acest strat, destrămându-se, să fi produs profunde perturbări. Dar afirmația că acest eveniment ar fi avut loc într-o epocă geologică recentă, când omenirea ajunsese deja la un oarecare grad de civilizație, este în contradicție nu doar cu toate teoriile existente, dar, ceea ce este mai important, chiar cu faptele. Acoperirea pământului de o imensă masă de apă ar fi lăsat urme care ar fi permis atestarea fenomenului, la fel cum au putut fi atestate perioadele glaciare.
În concluzie, trebuie să renunțăm la ipotezele unei inundații universale, oricât de ademenitoare ar fi unele dintre ele și să admitem că tradițiile populare evocând potopuri și alte catastrofe asemănătoare de mari proporții sunt, probabil, ecouri ale unor evenimente locale.
Sir William Willcox, acest excelent cunoscător al Mesopotamiei, are o interesantă ipoteză în legătură cu Marele Potop biblic, pe care a prezentat-o la o conferință din Alexandria. După părerea sa, Eufratul și-ar fi rupt digurile, inundând întreaga câmpie situată în aval, unde n-au mai existat supraviețuitori – oameni sau animale. Ruptura s-ar fi produs într-un punct situat lângă actuala așezare Sakhlavia. Nivelul fluviului depășea în acel moment cu aproximativ 5 metri cota normală, ceea ce explica submersiunea câmpiei.
Noe, care nutrea mai de mult îndoieli asupra solidității digului, ba chiar prevăzuse dezastrul, și-ar fi construit astfel arca, reușind să părăsească nevătămat regiunea, împreună cu familia și cu animalele domestice. Dus de valuri, a ajuns în țara Gurna, unde Eufratul se apropie cel mai mult de Tigru, după care, apele scăzând, nava sa a eșuat pe o mică înălțime numită Ararat (și care nu are nicio legătură cu actualul munte din Armenia, care și-a primit numele mult mai târziu).
Așadar, după cum vedem, ipoteza lui Willcox are un pronunțat iz literar (de SF) și nu este exclus ca ea să fi fost inspirată de unul dintre cele mai vechi texte literare cunoscute în istorie, descoperit în 1872 pe locul fostului oraș Ninive, text care, de altfel, a inspirat însăși povestea biblică a potopului, redactată în jurul anului 600 î.e.n., deci la aproximativ 2 milenii după legendele babiloniene, asiriene și akkadiene despre Marele Potop.
