Alchimie. Misterul cristalelor. Paracelsus și teoriile sale absolut fascinante
În 1949, Victor Brauner petrece câteva luni la Ronco, în Elveția, însoțit de câțiva prieteni și găzduit de Sylvie și Hans Rudy Stauffacher.
Interesul comun pentru literatura romantică, limbaj și terapia medicală se află în centrul discuțiilor amicale. Brauner pictează seria de 37 de tablouri intitulată Onomatomanie, inspirată de lectura manualului de terapie al psihanalistei Marguerite Sèchehaye, lectură recomandată de soții Stauffacher.
La inițiativa pictorului, grupul pleacă într-o mică escapadă pentru a vizita casa natală a lui Paracelsus. O furtună îi împiedică pe călători să-și atingă țelul, iar grupul face cale întoarsă.
Brauner pictează în același an Marea călătorie (Le grand voyage), o pânză de mari dimensiuni în care grupul de prieteni ocupă un vehicul care amintește atât de autobuzele pariziene, cât și de elicopter. Victor, în chip de conducător, Jacqueline, Claude Tarnaud, Ondine, Sylvie Stauffacher, Michel Herz și Hans Rudy Stauffacher sunt călători în vehiculul a cărui denumire este ”Mama propulsatoare“. Pe acoperiș, în chip de porte-bagage, sunt schițate un turn medieval și casa lui Paracelsus, scopul călătoriei întreprinse de grupul ”elicoptanților“. Alături de sceptrul lunar-solar, simbol al ”uniunii contrariilor“, un mare pește este ”proviantul“, iar gazele de eșapament răspândesc ”lumină pentru toți“.
Umorul domină și în reprezentarea călătorilor ale căror ”portrete“ caricaturizate sunt însoțite de inițialele numelor lor.
Într-un desen acuarelat, ”Portrait maggiore de ronco et les hélicoptants“, pictorul le adaugă diferite atribute, ochelari de automobilist (Victor), șarpe încolăcit (Sylvie), ciocănitoare (Jacqueline), turnul (Hans Rudy), luna și focul (Claude), luna și apa (Ondine). Înșiruirea ”portretelor“ amintește de alfabetele scrierilor criptate în care literele sunt înlocuite prin simboluri și de teoria semnăturilor, cunoscută încă din Antichitate, care apoi a primit denumirea de fiziognomonie.
Titlul tabloului, Marea călătorie, trimite la legenda care povestește peregrinările lui Paracelsus prin Europa (1517-1524), un Grand Tour practicat adesea de tinerii nobilimii germane care doreau să fie instruiți la școlile renumite în acea vreme.
Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim, cunoscut sub numele de Paracelsus, medic și filozof, este unul dintre pasionații alchimiei.
În Cele nouă cărți ale Arhidoxei (1525-1526), Solve et coagula (”desparte și îmbină“) este formula prin care el desemnează procesul alchimic, iar în Opus paramirum introduce termenul de ”artă spagirică“ (scientia separationis).
Paracelsus dezvoltă o teorie prin care virtuțile curative din minerale, cristale și geme, din metale și plante fac parte din remediile împotriva maladiilor. Legăturile dintre planete și principalele organe ale corpului omenesc sunt puse pe seama corespondențelor dintre macrocosmos și microcosmos. Prin elementele primordiale – Pământ, Apă, Aer și Foc – este explicată compoziția proprietăților corpului uman, care rezultă din amalgamul lor.
Paracelsus împarte cele patru elemente în două cupluri, focul și aerul pe de o parte, apa și pământul, pe de alta. Omul este oglindirea întregului Univers. Sistemul său explicativ pleacă de la ideea neoplatoniciană a unității simpatetice a tot ceea ce există, a corespondențelor dintre microcosmos și macrocosmos și de la teoria semnăturilor prin care fiecare lucru existent în Univers poartă o marcă specială (signaculum).
Semnăturile fac vizibile calitățile proprii plantelor, pietrelor, metalelor și fiecărui om. Paracelsus nu caută în alchimie transmutarea metalelor în aur, ci transformările, prin separare și distilare, ale fenomenelor naturale. Compoziției tripartite a corpului omenesc, fizic, sideral și glorios, îi corespunde triada elementelor indispensabile în procesul alchimic, sulf, sare și mercur (Tria principia). Alchimia devine calea principală a cunoașterii substanțelor naturii, iar rolul alchimistului este acela de a facilita și de a duce la bun sfârșit procesele de metamorfozare existente în Natură.
”Omul este acea mică lume care cuprinde toate însușirile marii lumi“, scria Paracelsus în Marea Astronomie (La Grande Astronomie).
Scrierile lui Paracelsus se numără printre sursele de inspirație pe care Victor Brauner le folosește în perioada exilului la Celliers-de-Rousset (1942-1945). În urma lecturii lor, artistul declară că arta sa este una ”spagirică“. Alături de alchimie, el descoperă în scrierile paracelsiene texte tratând magia și astrologia.
Pentru Brauner, opera plastică devine ”trăsătura“, ”liantul“ sau ”nodul“ prin care două lumi se întâlnesc, reflectându-se – una invizibilă, misterioasă, necunoscută, cealaltă a aparenţei. Figura umană, ”centrul“ în jurul căruia opera brauneriană e construită, este expresia coabitării sau a întâlnirii posibile dintre lumea ”mare“ şi cea ”mică“. Din oglindire, microcosmul devine o prelungire a Universului înţeles ca infinit. În operă, lumile se întâlnesc pentru a se întrepătrunde; umanul, vegetalul, animalul sau mineralul trec prin metamorfoze care se multiplică în variaţii fără de sfârşit.
Alăturate într-o formulă plastică, apa şi focul, pământul şi aerul reprezintă unitatea cvaternă, înţeleasă ca principiu de bază al unei multiplicări la scară mai mare, sau ”nucleu central“ al unei lumi multidimensionale.
În Progresie pantaculară (Progression pantaculaire, 1948), suprafața tabloului este împărțită, pe orizontală, printr-o linie care separă fundalul colorat în roșu și albastru pentru a desemna principiile contrare și două dintre elementele fundamentale. Incizate în ceară, figurile hibride sugerează progresia numerelor pare și impare. Un tablou realizat în tehnica picturii în ceară, Peștele de onoare (Poisson d’honneur, 1948), pare să fie dedicat ilustrului ermetist, reprezentat cu diferite atribute, boneta magicianului, sceptrul cunoașterii universale și ”Peștele de onoare“.
În fabricarea talismanelor cu virtuți medicale, Paracelsus se folosește de legea corespondențelor universale care leagă microcosmosul de macrocosmos. Medicina spagirică aplică legea similitudinilor (similia similibus) pornind de la corespondențele între planete și materiile vegetale, animale și minerale asociate părților care alcătuiesc corpul omenesc (Jean Marquez-Rivière, Amulettes, talismans et pantacles dans les traditions orientales et occidentales, Payot, Paris, p. 238).
Urmând principiul analogiilor, Victor Brauner realizează, în 1943, Omul ideal (L’homme idéal), în care construcția corpului omenesc este împărțită în cinci segmente, cap, inimă, plămâni, stomac și falus, inscripționate fiecare, de la ”simțul previziunii“ (cap) până la ”geometru“ (falus). Anagogie animală (Anagogie animale, 1946) este prefigurarea relaționării corpului uman cu diferite animale, corespondențe simbolizate prin asocierea dintre ele și culorile primare: tigru/inimă (roșu), cămilă/brațe (negru) și cerb (violet), câine/stomac (albastru), cal/pulpă (galben) și vițel (verde), dar și două pisici pentru picioare (alb).
Tabloul dedicat lui Jacqueline în 1945 înfățișează alcătuirea ”tripartită“ a unui cap văzut din profil. Desfășurarea în trei segmente a tabloului intitulat ”Aceasta a fost povestea unui poet din Sargimegetusa” (Ceci fut l’histoire d’un poète de Sargimegetusa, 1946) este ”povestea“ poetului care traversează trei etape pentru a deveni un sacerdot al poeziei.
Chintesență a cercetărilor întreprinse de artist în perioada exilului, tabloul intitulat Cele patru elemente (Les Quatre Éléments, 1946) înfățișează un personaj feminin alcătuit printr-o alăturare de semne simbolizând luna şi soarele, apa şi focul, imaginea răsturnată, ”în oglindă“ a unei lumânări (ceea ce este sus şi ceea ce este jos) şi cele ”şapte orificii vivificatoare“, care sunt alăturate cifrei 4 pentru a reprezenta cele patru elemente. Brauner adaugă dedicaţia:
”Foarte dragului prieten André Breton, cu toată admiraţia – acest tablou făcut special pentru el.”
(Mihaela Petrov, istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza ”Victor Brauner, cuvântul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011)
