Bruce Lipton: Suntem făcuți după chipul Universului
Până şi ”învingătorii” din lumea noastră darwiniană sunt perdanţi, pentru că suntem una cu un Univers/Dumnezeu mai mare.
Celula începe să funcţioneze atunci când creierul acesteia, membrana, reacţionează la semnale din mediu. De fapt, fiecare proteină funcţională din corpul nostru este făcută ca o imagine complementară a unui semnal din mediu. Dacă o proteină nu ar avea un semnal complementar cu care să se cupleze, ea nu ar funcţiona. Asta înseamnă că fiecare proteină din corpul nostru este un complement fizic/electromagnetic a ceva din mediu.
Pentru că noi suntem maşinării făcute din proteine, prin definiţie, suntem făcuţi după imaginea mediului – iar mediul este Universul, sau, pentru mulţi, Dumnezeu.
Să revenim la învingători şi la perdanţi. Deoarece oamenii au evoluat ca şi complemente ale mediului lor înconjurător, dacă schimbăm prea mult mediul, nu vom mai putea să fim complementari cu el… nu ne vom mai ”potrivi”. În acest moment, oamenii modifică planeta în mod atât de dramatic, încât ne ameninţăm propria supravieţuire, precum şi supravieţuirea altor organisme, care dispar cu repeziciune.
Această ameninţare îi cuprinde şi pe cei care conduc un Hummer şi pe barosanii lanţurilor de fast-food-uri, care au grămezi de bani – în această întrecere pentru supravieţuire , ”învingătorii” stau alături de muncitorii loviţi de sărăcie, de ”perdanţi”. Există două căi pentru a ieşi din această dilemă: moartea sau mutaţia.
Cred că ar trebui să vă gândiţi serios la acest lucru, în timpul în care nevoia de a vinde Big Mac-uri ne duce la decimarea pădurii tropicale, numărul din ce în ce mai mare de vehicule care ard benzină strică aerul sau industria petrochimică erodează Pământul şi poluează apele. Am fost proiectaţi de Natură ca să trăim într-un mediu – dar nu în mediul pe care îl creăm noi acum.
Am învăţat de la celule că facem parte dintr-un întreg şi uităm acest lucru, iar asta ne pune în pericol.
Mi-am dat seama şi că fiecare dintre noi are o identitate biologică unică. De ce? Ce anume face comunitatea celulară a fiecărei persoane să fie unică? La suprafaţa celulelor noastre se află o familie de receptori de identitate, care disting un individ de altul.
O subgrupă bine studiată a acestor receptori, numită auto-receptorii sau antigenii leucocitari umani, are legătură cu funcţiile sistemului imunitar. Dacă auto-receptorii ar fi îndepărtaţi, celulele voastre nu v-ar mai reflecta identitatea. Aceste celule fără auto-receptori ar fi tot celule umane, dar fără o identitate – ar fi doar celule umane generale. Apoi, dacă puneţi auto-receptorii personali înapoi pe celule, ei vă vor reflecta din nou identitatea.
Atunci când donaţi un organ, cu cât mai aproape este potrivirea dintre grupa voastră de auto-receptori şi auto-receptorii persoanei care va primi organul, cu atât mai puţin agresivă va fi reacţia de respingere lansată de sistemul imunitar al primitorului. De exemplu, să spunem că pentru a vă identifica persoana este folosit un set de o sută de auto-receptori pe suprafaţa fiecărei celule. Voi aveţi nevoie de un transplant pentru a supravieţui. Atunci când se face comparaţia între setul meu de auto-receptori şi setul vostru de auto-receptori, se dovedeşte că avem numai zece auto-receptori care se potrivesc. Eu nu aş fi un donator prea bun pentru voi. Tocmai natura neasemănătoare a auto-receptorilor noştri ne dezvăluie faptul că identităţile noastre sunt foarte diferite. Diferenţa foarte mare dintre receptorii de pe membrană ar mobiliza sistemul vostru imunitar, trecându-l pe acţiune rapidă, pentru a elimina celulele transplantate străine. Aţi avea şanse mai bune de reuşită dacă aţi găsi un donator ai cărui auto-receptori să se potrivească mai bine cu cei din celulele voastre.
Însă căutând un donator mai bun, nu veţi găsi o potrivire perfectă, de 100%. Până acum, oamenii de ştiinţă nu au găsit doi indivizi care să fie la fel, din punct de vedere biologic. Cu toate acestea, teoretic este posibil să se creeze ţesuturi universale, prin îndepărtarea auto-receptorilor celulei, deşi oamenii de ştiinţă încă nu au făcut experimente în acest sens. Într-un astfel de experiment, celulele şi-ar pierde identitatea. Aceste celule fără auto-receptori nu ar fi respinse. Deşi oamenii de ştiinţă s-au concentrat pe natura acestor receptori care au legătură cu sistemul imunitar, este important de remarcat că nu receptorii-proteine, ci ceea ce activează aceşti receptori le dă indivizilor propria lor identitate. Setul unic de receptori de identitate ai fiecărei celule se află localizat pe suprafaţa exterioară a membranei, unde acţionează ca nişte ”antene” şi descarcă semnalele complementare din mediu. Aceşti receptori de identitate citesc un semnal de ”sine“, care nu există în celulă, ci vine la ea, din mediul înconjurător.
Gândiţi-vă la corpul uman ca fiind un televizor. Voi sunteţi imaginea de pe ecran. Dar imaginea voastră nu vine din interiorul televizorului. Identitatea voastră este o transmisiune a mediului, primită prin intermediul unei antene. Într-o zi, daţi drumul la televizor, iar imaginea de pe ecran dispare. Reacţia voastră ar fi, ”Of… A murit televizorul.“ Dar oare imaginea a murit, odată cu televizorul? Pentru a răspunde la această întrebare, luaţi un alt televizor, îl puneţi în priză, îl porniţi şi îl acordaţi la canalul pe care vă uitaţi înainte ca ecranul să se stingă. Exerciţiul acesta vă va demonstra că imaginea transmisă este încă acolo, deşi primul vostru televizor ”a murit”. Moartea televizorului, ca receptor, nu a omorât în niciun caz transmisiunea de identitate care vine de la mediu.
În această analogie, televizorul fizic este echivalentul celulei. Antena televizorului, prin care este captată transmisiunea, reprezintă setul nostru complet de receptori identificatori, iar transmisiunea reprezintă un semnal de la mediu. Datorită preocupării noastre pentru lumea materială a lui Newton, la început s-ar putea să presupunem că receptorii proteine ai celulei sunt ”sinele“. Asta ar fi ca şi cum am crede că antena televizorului este sursa transmisiunii. Receptorii celulei nu sunt sursa identităţii acesteia, ci vehiculul prin care ”sinele“ este descărcat din mediu.
Când am înţeles pe deplin această relaţie, mi-am dat seama că identitatea mea, ”Sinele“ meu există în mediu, indiferent dacă şi corpul meu se află aici sau nu. La fel ca şi în analogia cu televizorul, în cazul în care corpul meu moare, iar în viitor se va naşte un alt individ (un alt ”televizor” biologic), care are exact acelaşi set de receptori de identitate, acest nou individ mă va “capta” pe mine. Voi fi prezent în lume, încă o dată. Atunci când corpul meu fizic moare, transmisiunea rămâne. Identitatea mea este o semnătură complexă, conţinută în vasta informaţie care cuprinde, în mod colectiv, mediul înconjurător.
Dovezi care să sprijine credinţa mea că transmisiunea unui individ este prezentă chiar şi după moartea acestuia, vin de la pacienţii cu transplant, care relatează că, pe lângă noile organe pe care le-au primit, apar şi modificări comportamentale şi psihologice. O doamnă echilibrată şi atentă la sănătatea ei, din New England, Claire Sylvia, a fost uimită când au început să-i placă berea, crochetele de pui şi motocicletele, după ce a avut un transplant de plămâni şi inimă. Silvia a vorbit cu familia donatorului şi a aflat că avea inima unui pasionat de motociclete, în vârstă de 18 ani, căruia îi plăceau crochetele de pui şi berea. În cartea ei intitulată A Change of Heart, Sylvia îşi prezintă experienţele de transformare personală, precum şi experienţe similare ale altor pacienţi din grupul ei de sprijin pentru pacienţii cu transplant. Prezintă o serie de alte astfel de poveşti în cartea sa The Heart’s Code: Tapping the Wisdom and Power of Our Heart Energy.
Precizia amintirilor care însoţesc aceste transplanturi nu lasă loc pentru întâmplare sau coincidenţă. O tânără a început să aibă coşmaruri legate de o crimă, după un transplant de inimă. Visele ei erau atât de reale, încât au dus la capturarea ucigaşului care îl ucisese pe donator.
O teorie despre modul în care aceste noi comportamente sunt implantate în cel care primeşte transplantul, odată cu organul, este ”memoria celulară”, adică ideea că amintirile sunt cumva încorporate în celule. Ştiţi că am un respect uriaş pentru inteligenţa organismelor unicelulare, însă aici trebuie să trag o linie. Da, celulele își pot ”aminti” faptul că sunt celule de muşchi sau celule de ficat, însă inteligenţa lor are o limită. Nu cred că celulele sunt dotate fizic cu mecanisme de percepţie, care pot să distingă şi să ţină minte gustul de crochete de pui, de exemplu.
Memoria psihologică şi comportamentală are sens dacă ne dăm seama că organele transplantate încă mai poartă receptorii de identitate originali ai donatorului şi, aparent, încă mai captează din mediu, aceleaşi informaţii. Deşi corpul persoanei care a donat organele este mort, transmisiunea lor încă mai există. După cum mi-am dat seama, în momentul meu de revelaţie, pe când eram profund preocupat de mecanismele membranei celulare, ea este nemuritoare – cum cred că suntem cu toţii.
Celulele şi transplanturile de organe ne oferă nu numai un model de nemurire, dar şi unul de reîncarnare. Gândiţi-vă la posibilitatea ca, în viitor, un embrion să aibă acelaşi set de receptori de identitate pe care îi am eu acum. Acel embrion s-ar transforma în ”sinele” meu.” Identitatea mea a revenit, dar acum se manifestă printr-un alt corp. Discriminarea după sex sau rasă devin ridicole şi imorale atunci când ne dăm seama că receptorii noştri ar putea să existe la un alb, la un negru, la un asiatic, la un bărbat sau la o femeie. Pentru că mediul reprezintă ”Tot Ceea Ce Este“ (Dumnezeu), iar antenele noastre auto-receptoare captează doar o bandă îngustă din tot spectrul, noi reprezentăm cu toţii o mică parte din întreg… o mică parte din Dumnezeu.
Bruce Lipton
