Atrahasis, epopeea akkadiană/babiloniană a Marelui Potop
Atra-Hasis, scris și Atrahasis, este o epopee akkadiană din secolul XVIII î.Hr., numită astfel după eroul său. Aceasta conține atât un mit al creației – care explică modul în care zeii au creat omenirea – cât și o relatare timpurie a potopului, încorporată mai târziu în Epopeea lui Ghilgameș și despre care se crede că a influențat și povestea biblică.
Atrahasis este epopeea akkadiană/babiloniană a Marelui Potop care a fost trimis de zei pentru a distruge omenirea. Doar omul bun, Atrahasis (numele tradus înseamnă “extrem de înțelept”) a fost avertizat cu privire la venirea potopului imminent, de către zeul Enki, cel care l-a instruit să construiască un chivot pentru a se salva. Atrahasis a ascultat cuvintele zeului, a încărcat în corabie două animale din fiecare specie, ducând astfel mai departe viața pe Pământ.
Panteonul sumerian, care a fost acceptat și asimilat de babilonienii semiți, avea o structură piramidală, cu zeul An – cerul în frunte, împărțind puterea cu cei doi fii ai săi, Enlil și Enki, toți având o anumită responsabilitate, clar delimitată: An controla cerul, Enlil – pământul, iar Enki – adâncurile oceanului.
În practică însă, fie pentru că era zeul pământului, fie pentru că preoții de la Nippur reprezentau o grupare socială deosebit de puternică, Enlil a fost cel care a oferit suveranilor sumerieni puterea regală. Enki nu a avut nimic de-a face cu acest aspect, astfel că fiul său, Marduk, a fost îndepărtat de procesul de luare a deciziilor de care era responsabil Enlil.
Scris la mijlocul secolului al XVII-lea î.Hr., Atrahasis poate fi datat în timpul domniei strănepotului regelui babilonian Hammurabi, Ammi-Saduqa (1646-1626 î.Hr.), deși povestea în sine este considerată mult mai veche și păstrată ulterior prin transmitere orală.
Legenda potopului sumerian (cunoscută sub numele de “Geneza Eridu”), spune aceeași poveste, însă este cu siguranță mai veche (compusă în jurul anului 2.300 î.Hr.), iar Tabla XI din Epopeea lui Ghilgameș – care relatează și povestea Marelui Potop – este chiar mai veche de atât.
[Tăblița Potopului din Epopeea lui Ghilgameș în limba akkadiană, scrisă în c. 1800 î.Hr., Mesopotamia]
Epopeea lui Ghilgameș a fost scrisă undeva între 2150-1400 î.Hr., însă Potopul sumerian pe care-l relatează este mult mai vechi, transmis oral până în momentul în care a fost scris. În timp ce povestea în sine face referire la un potop de proporții universale (înspăimântând chiar și zeii care l-au dezlănțuit), majoritatea cercetătorilor recunosc faptul că, probabil, acesta a fost inspirat de un eveniment local: inundațiile cauzate de râurile Tigru și Eufrat revărsate pe malurile lor.
În timp ce dovezile arheologice și geologice au arătat că o astfel de inundație era un eveniment destul de comun, se speculează că o inundație deosebit de memorabilă (din 2800 î.Hr.), ar fi servit drept punct de pornire a acestei povești.
Niciun savant recunoscut al zilelor noastre nu susține argumentul conform căruia ar fi existat vreodată un potop la nivel mondial precum Atrahasis sau al celorlalte relatări similar descrise (inclusiv povestea lui Noe, cu Arca sa, din cartea biblică Geneza).
Savantul mesopotamian Stephanie Dalley spune:
“Se găsesc depozite de inundații din mileniul III, iar data asociată Potopului din 2349 î.Hr. – care a fost calculată raportând numerele din Geneza la valoarea nominală și recunoscându-se faptul că cronologia biblică este mult prea schematică pentru vremuri atât de timpurii – este, așadar, ieşită acum din discuţie.
Atrahasis – literatura akkadiană
Primele secole ale mileniului II î.Hr. au fost martore ale dispariției sumerianei ca limbă vorbită și înlocuirea acesteia cu akkadiana. Cu toate acestea, sumeriana (la fel ca și latina în Evul Mediu) a continuat să fie predată și vorbită în școlile de scribali de-a lungul mileniilor II și I î.Hr., datorită rolului de purtător al culturii sumeriene, ca limbă a religiei, a literaturii, artei și multe altele. Au fost compuse chiar noi compoziții în sumeriană. Iar odată cu trecerea timpului, acestea au devenit din ce în ce mai prezente în gramatică.
[Harta Imperiului Akkadian, c. 2350–2230 î.Hr.]
Astfel, akkadiana, înlocuind sumeriana ca limbă vorbită a Mesopotamiei, nu s-a dezis de propria tradiție literară. Scrierea – pentru a judeca după particularitățile ortografice akkadiene – a fost foarte devreme împrumutată de la sumerieni.
Până la vechiul babilonian (aproximativ secolul XIX î.Hr.), literatura în akkadiană – parțial sub influența modelelor și temelor literare sumeriene – dezvoltase mituri și epopee propria – printre care superba epopee babiloniană Ghilghameș (care viza aspectul morții), precum și imnuri, texte de dispută (evaluări ale elementelor cosmosului și ale societății), psalmi și nu puține genuri independente de manuale noi – de exemplu, prevestiri, ritualuri, legi și manuale de fraze juridice (adesea traduse din sumeriană), texte matematice și texte gramaticale.
A existat o cantitate semnificativă de traduceri din sumeriană; traducerile includ serii de incantații precum Utukki lemnuti (“Duhurile rele”), plângerea templelor distruse, psalmi și altele. Cu toate acestea, prestigiul sumerianei ca limbă literară este indicat de faptul că traducerilor li s-a permis foarte rar sau deloc înlocuirea textului original. Textul sumerian a fost păstrat cu o traducere interliniară, pentru a forma o lucrare bilingvă.
Miturile akkadiene depind în multe privințe de materialele sumeriene, dar păstrează originalitatea și o gamă largă în tratarea conceptelor și formelor sumeriene anterioare; se adresează mai des existenţei în ansamblul ei. Destul de aproape de prototipurile sumeriene este o versiune akkadiană a mitului “Coborârii Inannei”, un vechi mit babilonian despre Thunderbird Anzu, care a furat tăblițele destinului și a fost cucerit de Ninurta.
De asemenea, la fel de important este și “mitul lui Atrahasis”, un text babilonian vechi, care relatează fenomenul creării ființelor umane pentru a ușura truda zeilor, precum și o relatare sumeriană legată de Potopul din Geneză. Cu toate acestea, mitul Atrahasis tratează aceste teme cu o originalitate și o profunzime remarcabilă.
Acesta relatează, în primul rând, modul în care zeii au fost nevoiți inițial să trudească pentru a-și câștiga existența, cum apoi s-au răzvrătit și au intrat în grevă, cum Enki a sugerat ca unul dintre ei, aparent conducătorul, să fie ucis și cum, în cele din urmă, omenirea a creat un lut amestecat cu carnea și sângele acestuia, astfel încât truda zeilor să poată fi transferată asupra omenirii, zeii rămânând astfel liberi.
[Sigiliul Adda, un sigiliu cilindric antic, akkadian, care-i ilustrează (de la stânga la dreapta) pe Inanna, Utu, Enki și Isimud (circa 2300 î.Hr.)]
Însă după ce Enki și zeița Nintur (un alt nume pentru Ninmah) au creat oamenii, aceștia s-au înmulțit într-un ritm atât de mare încât zgomotul pe care-l făceau îl țineau mereu treaz pe Enlil. Acesta, la început, l-a rugat pe Namtar, zeul morții, să provoace o ciumă care să diminueze populația umană, însă înțeleptul Atrahasis, la sfatul lui Enki, a ordonat ființele umane să-și concentreze toată atenția, închinarea și ofrandele lui Namtar.
Acesta însă, stânjenit să-i rănească pe oamenii care-i arătau atât de multă afecțiune și grijă, a ales să-i apere în continuare. Enlil l-a pus pe Adad, zeul ploilor, să rețină ploile, provocând astfel foametea, dar din cauza aceleiași strategii, Adad s-a simțit rușinat rușinat și a eliberat ploile.
Văzând acestea, Enlil a planificat foametea prin acțiunea grupului divin. Anu și Adad urmau să păzească cerul, Enlil însuși – pământul, iar Enki – apele subterane și marea, astfel încât niciun dar al naturii să nu poată ajunge la oameni.
Foametea care a urmat a fost teribilă. Până în al șaptelea an, oamenii se mâncau între ei, ajungând chiar să-și mănânce proprii copii. Răbdarea lui Enlil a luat sfârșit și s-a gândit la un mare potop ca la singura modalitate de a scăpa de umanitate odată pentru totdeauna.
Povestea Atrahasis-ului
Aceasta este tema poeziei Atrahasis, una dintre capodoperele literaturii religioase babiloniene. Atrahasis este eroul Potopului, un adorator al lui Enki, căruia i se spune despre soarta catastrofală propusă de Enlil pentru omenire. Trei tăblițe descriu pregătirea, catastrofa în sine, precum și consecințele Potopului.
Prima tăbliță, cea care descrie situația dinaintea Potopului în lumea zeilor și a oamenilor, este deosebit de revelatoare; povestea potopului în sine este recunoscută și într-un poem Sumerian, precum și în Tăblița a 11-a din Epopeea lui Ghilgameș – aceasta este împărțită în 12 tăblițe, dintre care cea mai lungă depășește 300 de rânduri.
Tăblița în care este descris Potopul (cea de-a 11-a) este practic intactă și provine – ca aproape toate textele Ghilghameș în limba asiriană – din Biblioteca lui Asurbanipal din Ninive (secolul VII î.Hr.). Din mileniul al II-lea, există fragmente dintr-o versiune hitită din Boǧazköy, precum și urme minore ale unei traduceri hurite.
Vechile corespondențe babiloniene cu tăblițele 1–3 și 10 se găsesc pe o tăbliță de la Sippar (c. 1800 î.e.n.). A 12-a tăbliță reprezintă o traducere literală din sumeriană, în timp ce restul echivalează cu un original epic akkadian autonom, bazat pe motive sumeriene, dar cu o amprentă proprie. Cea mai completă reconstrucție implică o combinație de versiuni asiriene, babiloniene antice și hitite.
Mitul începe prin a relata cum zeii se săturaseră de munca lor la canalele și fermele din Mesopotamia și au instigat astfel la o rebeliune. Enlil, zeul cerului și al pământului, a vrut să-i pedepsească pe acești zei, însă Enki, zeul apelor, a susținut că ar trebui creați oameni, pentru a face ei munca.
Zeița procreării, Nintu, a fost desemnată să creeze omenirea, amestecând lut cu sângele unui zeu care a fost ucis în semn de sacrificiu. Cu toate acestea, suprapopularea umană a devenit în curând o problemă, iar Enlil a declanșat diverse dezastre pentru a diminua omenirea. Enki însă i-a dejucat cu insistență planurile.
Momentul deciziei finale se apropia. Enlil și-a propus să pună capăt rasei umane cu ajutorul Potopului. Discuția a fost una aprinsă, iar Enki nu a fost de acord cu propunerea, considerând-o nedreaptă și lipsită de sens. Însă voința majorității a dominat și, astfel, planul pentru Potop a fost aprobat. Totuși, Enki va salva omenirea, dezvăluindu-i lui Atrahasis tragedia iminentă și spunându-i să-și construiască o arcă.
Iar din acest punct, narațiunea nu diferă foarte mult de relatările cunoscute anterior. Singura caracteristică nouă este reprezentată de o expresie folosită de scriitor, care s-a implicat emoțional în evenimentele dramatice și a condamnat decizia lui Enlil, numind-o “un act de răutate, o faptă răutăcioasă față de omenire”.
[Enki – zeul sumerian al apei, al cunoașterii, al răutății, al meșteșugurilor și al creației, dar și reprezentant al Anunnaki]
Dar nu vom aprofunda discuția cu privire la valorile etice ale lumii babiloniene, ci pur și simplu doar vom sublinia atitudinea ostilă și critică a autorului față de Enlil, șeful panteonului sumerian, în contrast cu demonstrațiile repetate de devotament și recunoștință față de Enki, tatăl lui Marduk. Acesta din urmă nu este menționat în mitul Atrahasis. Într-adevăr, el nu joacă un rol activ în miturile literaturii sumeriene anterioare sau a literaturii babiloniene din prima perioadă.
Mitul Atrahasis, o creație în întregime asiro-babiloniană, este punctul culminant al gândirii semitice asupra lumii divine și realității umane, de la originile lumii până în prezent, prin diferite etape ale existenței, precum Potopul și Noua Creație. Textul are o istorie lungă.
Creat în perioada babiloniană antică, este consemnat și în perioada babiloniană mijlocie, apoi, cu schimbări semnificative, în perioada neo-asiriană, iar în final și în perioada neo-babiloniană. Trebuie subliniat faptul că, deși schița originală a lucrării a suferit modificări externe semnificative, aceasta are caracteristici care duc cu ușurință la concluzia că au existat diferite versiuni ale mitului în perioada neo-asirică. Nu trebuie uitat nici faptul că mitul are o lungă istorie editorială, existând în formă documentată de peste 1.300 de ani.
În ceea ce privește structura mitului, schema versiunii vechi babiloniene arată că cele trei tăblițe copiate de scribul Ku Aja pot fi împărțite în trei secțiuni clare. Prima tăbliță tratează situația din lumea zeilor înainte de crearea omenirii. Panteonul divin este încă sumerian și este subdivizat în două grupuri, Anunnaki și Igigi – zeii mai mari și cei mai mici.
Problema care îi tulbura pe zei era legată de modul în care s-ar fi descurcat cu zeii mai mici, care s-au răzvrătit și au refuzat să suporte povara muncii grele. Când zeii mai mari au înțeles amploarea revoltei și motivul just din spatele acesteia, au decis să facă aranjamente pentru a crea înlocuitori pentru zei, astfel încât este întreprinsă crearea primelor ființe umane – o nouă specie încredințată cu sarcina de a munci și a asigura hrană zeilor.
În cea de-a doua tăbliță, omenirea începe să se înmulțească, îndeplinind sarcina atribuită și suportând povara muncii. Epuizată și ea, omenirea recurge la aceleași arme folosite de zeii mici, și anume provocarea zbuciumului și declanșarea grevei. Zeii sunt incapabili să accepte rebeliunea umanității din ordinea stabilită și decid astfel să o pedepsească. Provoacă rasei umane diverse nenorociri, însă, cu fiecare ocazie, oamenii sunt salvați.
Actul final al tragediei se apropia. Zeii, în special Enlil, conducătorul pământului, nu puteau accepta lipsa de subordonare a creaturilor pe care le creaseră, astfel că decid să pedepsească întreaga omenire. Zeii se adună și fac un jurământ, prin decizie unanimă. Toți au fost de acord cu noua decizie, cu excepția lui Ea, care-i dezvăluie lui Atrahasis într-un vis ceea ce urma să se întâmple și sfătuindu-l să construiască o barcă pentru a se salva.
[Veche tăbliță de lut babiloniană, „Atrahasis”]
Ceea ce ni se și relatează în cea de-a treia tăbliță – eroul Potopului Universal, Atrahasis, construiește, așadar, o barcă care nu va fi scufundată de ape, salvându-și familia și diferite specii de animale. Când Potopul a luat sfârșit, o mare ceartă a pornit între cei mai puternici zei – în special Enlil și Ea – în urma căreia Atrahasis este ridicat la statutul de zeu. Omenirea era nevoită să suporte mari greutăți, precum bolile care-i vor urmări începând din acel moment, într-o continuă vale a lacrimilor.
Legende și alte povești
Legendele din Scripturile Ebraice înfrumusețează, adesea, relatările despre eroii naționali cu motive standard, extrase din tradiția populară. Astfel, povestea Genezei a lui Iosif și a soției lui, Potifar, revine substanțial (deși cu alte personaje) într-un papirus egiptean din secolul XIII î.Hr.
Relatarea despre pruncul Moise care a fost ascuns are o parte anterioară într-o poveste babiloniană despre Sargon, regele Akkadului (c. 2334-c. 2279 î.Hr.) și revine mai târziu în legendele asociate cu persanii. Jurământul neplăcut al lui Iefta (în Judecători), prin care se angajează să-și sacrifice fiica, amintește de legenda clasică a lui Idomeneus din Creta, care a fost, în mod similar, obligat să-și ucidă propriul fiu.
Motivul scrisorii prin care David pregătește moartea în bătălie a soțului Batsebei se repetă în povestea lui Homer despre Bellerophon. Celebra judecată a lui Solomon cu privire la copilul revendicat de cele două femei aflate în competiție este relatată, deși cu variații de detalii, de către Buddha, Confucius și alți înțelepți. Povestea despre cum Iona a fost înghițit de un “pește mare”, dar ulterior eliberat intact își găsește o paralelă și în povestea indiană a eroului Shaktideva, care a trăit aceeași experiență în timpul căutării Orașului de Aur.
Pe de altă parte, trebuie observat că multe dintre paralelele citate în mod obișnuit din folclorul popoarelor indigene pot fi simple repetiții ale materialului biblic cules de la misionarii creștini.
Alte versiuni ale poveștii
Epopeea lui Ghilgameș repetă povestea, mai mult sau mai puțin, cu aceleași detalii, dar eroul este Utnapishtim, cel care a fost înlăturat de zei împreună cu soția sa și a trăit pentru totdeauna în ținutul de peste mări. Căutarea nemuririi de către Ghilgameș îl conduce pe acesta, în cele din urmă, la Utnapishtim, însă călătoria nu i-a folosit la nimic, întrucât viața veșnică era refuzată muritorilor. Versiunea sumeriană a poveștii îl avea ca erou pe Ziusudra, dar spune aceeași poveste.
Cea mai cunoscută poveste despre Marele Potop este, desigur, cea din cartea biblică Geneza – conform căreia Dumnezeu s-a înfuriat din pricina răutății umanității și a decis s-o distrugă printr-un potop, cu excepția dreptului Noe și a familiei sale. Lucrarea biblică se bazează pe versiunea orală anterioară a poveștii potopului din Mesopotamia, care are ecou în lucrările citate mai sus și care ar fi putut, de asemenea, să fi influențat un text egiptean cunoscut sub numele de “Cartea vacii cerești”, care datează din prima perioadă intermediară a Egiptului (2181-2040 î.Hr.).
Această carte spune cum, după ce zeul-soare, Ra, a creat oamenii, aceștia s-au răzvrătit împotriva lui, iar el a decis să-i distrugă. A trimis-o pe zeița Hathor ca o extensie a sa (cunoscută și sub numele de Ochiul lui Ra) pentru a nimici omenirea, însă, după ce mulți au fost uciși, aceasta s-a răzgândit.
Aproape fiecare cultură are propria poveste legată de Marele Potop, iar aceasta este citată întotdeauna ca fiind dovada existenței, la un moment-dat, a unui potop cataclismic. Totuși, acest lucru nu garantează neapărat și autenticitatea, deoarece este la fel de posibil și ca o poveste populară legată de inundații, repetată de-a lungul veacurilor, să fi fost cea care a inspirat povestitorii din diferite regiuni.
Savantul Dalley explică:
“Toate aceste povești despre inundații pot fi explicate ca derivând din originalul mesopotamian, folosit în poveștile călătorilor de peste 2.000 de ani, de-a lungul marilor rute ale caravanelor din Asia de Vest – traduse, brodate și adaptate după propriile gusturi locale, pentru a oferi o multitudine de divergențe. Iar dintre aceste versiuni, câteva au ajuns și la noi.
Atrahasis, după cum s-a menționat, nu este cea mai veche versiune a poveștii legate de inundațiile din Mesopotamia, iar versiunea anterioară, cea transmisă oral, a influențat fără îndoială versiunile altor culturi, inclusiv pe cea egipteană și ebraică.
În versiunea egipteană, răzvrătirea umanității și mila zeului Ra duce la o relație mai strânsă cu zeii, iar în versiunea biblică, același lucru este sugerat de legământul lui Dumnezeu cu Noe după ce potopul s-a încheiat.
În Atrahasis, zeii le permit oamenilor să existe în continuare, cu două condiții însă – de a nu trăi pentru totdeauna și de a nu mai avea permisiunea să se reproducă la fel de mult ca până atunci.”
