Ce credea Iisus despre Scripturi?
Iisus s-a raportat la Scripturi cu cea mai înaltă consideraţie. Evangheliile arată că El era familiarizat cu conţinutul acestora, pe care-l vedea ca având ultimul cuvânt în stabilirea adevărului, în respingerea ispitelor și în alegerea drumului de urmat în prezent și în viitor.
Evangheliile oferă unele informaţii utile în efortul de reconstruire a concepţiei generale cu privire la Scripturi existente în vremea lui Iisus. Scripturile se citeau public, în special în ocaziile de închinare din zilele de sabat (Luca 4:16-20). Era necesară o anumită pregătire pentru a fi citite. Textele erau scrise cursiv, nu întotdeauna lizibil, fără spaţii între cuvinte, iar cuvintele fără vocale. Un cititor trebuia să cunoască în prealabil conţinutul pentru a putea proclama public cu ușurinţă textul sacru. Iar Iisus avea (din plin) această abilitate.
Scrierile sfinte erau tezaurizate în sinagogi și în Templu sub formă de suluri, care formau colecţii și erau privite cu un respect profund. Păstrarea sulurilor presupunea amenajarea unui mic spaţiu, asemănător bibliotecilor de astăzi.
Iisus face referire la un sistem de organizare tripartit, format din sulurile care compuneau Legea lui Moise, din cele catalogate ca Profeţii și din cele care formau colecţia Scrierilor.
În lucrarea publică – în timpul cuvântărilor sau al conversaţiilor private – Iisus a citat constant din aceste colecţii. Cu ocazia ultimei cine luate în compania ucenicilor, înainte de înălţarea Sa la cer, cuvintele lui Iisus sugerează o metodă de cercetare a Scripturilor care lua în considerare colecţia în întregime:
”Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci și în Psalmi.” (Luca 24:44)
Scripturile contracarează atacurile diavolului
Iisus a recunoscut autoritatea divină a Scripturilor. Aceasta concluzie rezultă foarte clar din modul în care le-a folosit pentru a tranșa subiecte importante în disputele cu elita intelectuală a timpului. Controversa cu privire la ”cartea de despărţire” reprezintă un astfel de exemplu.
În timp ce învăţaţii vremii denaturau înţelesul acestei legi, care, la timpul când a fost dată prin Moise, limita despărţirile, preîntâmpina abuzurile și îi oferea demnitate femeii, Iisus a făcut apel la intenţia iniţială a lui Dumnezeu pentru familie:
”Oare n-aţi citit că Ziditorul de la început i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască și a zis: De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevastă-sa și cei doi vor fi un singur trup? Așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” (Matei 19:4-6; cf. Geneza 2:24)
Pentru Iisus, Scripturile aveau ultimul cuvânt în deciziile vieţii. În cazul de faţă, naraţiunea Genezei era înţeleasă factual, dezvăluind idealul Ziditorului pentru familie și anume unirea din dragoste, pentru totdeauna, dintre un bărbat și o femeie.
Pentru Iisus, Scripturile au fost, de asemenea, secretul biruinţei în confruntarea cu diavolul. Ispita utilizării puterii Sale, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, în propriul folos, pentru a transforma pietrele în pâini, a fost respinsă de Iisus cu următoarele cuvinte:
”Este scris: Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4:4; cf. Deuteronomul 8:3)
În același mod, a respins tentaţia sofisticată a încumetării, pentru care, de această dată, Ispititorul a citat parţial din Scripturi:
”De asemenea, este scris, a zis Iisus: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău.” (Matei 4:7; cf. Deuteronomul 6:16)
Cu ocazia ultimei ispite, diavolul I-a oferit inutil împărăţiile Pământului în schimbul închinării în faţa lui. Iisus a ales calea grea, drumul crucii, cel fără compromisuri:
”Pleacă, Satano, i-a răspuns Iisus. Căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești.” (Matei 4:10; cf. Deuteronomul 6:13)
În momentele liniștite, legătura Sa cu Tatăl era păstrată prin studiul sulurilor sacre. Iisus căuta să împlinească voia Tatălui descoperită în Scripturi (Matei 5:17; Ioan 4:34; 5:30; 6:38). Împlinirea constantă a revelaţiei descoperite era pentru Iisus un mod de a fi, o cale, un motiv pentru care exemplul desăvârșit al Iisus este Calea, Adevărul și Viaţa. (Ioan 14:6)
Scripturile descoperă viitorul
Iisus a subliniat calitatea Scripturilor de a prevesti viitorul. Studiind Scripturile, Iisus a dobândit convingerea că acestea vorbesc despre identitatea și misiunea Sa. El Și-a început lucrarea publică conștient că este Unsul, Mesia, care împlinește profeţiile Scripturii.
Cu ocazia propriului botez, pentru a alunga șovăiala lui Ioan, Iisus Și-a justificat decizia astfel:
”Lasă-Mă acum, căci așa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” (Matei 3:15)
Iar la scurt timp, cerându-I-se să citească din sulul cărţii Isaia, în sinagoga din Nazaret, Iisus a desfăcut sulul în mod intenţionat la profeţia mesianică din Isaia 61:1. După lectura textului și spre uimirea tuturor, a precizat:
”Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.” (Luca 4:21)
În mod similar, Iisus și-a instruit ucenicii că profeţiile mesianice din Scripturi, scrise cu secole înainte, își găseau împlinirea în El. ”Cu acest avânt hermeneutic nou, apostolii au investigat Scripturile pentru a-și cunoaște și a-și vesti mai bine Hristosul.”
Dacă profeţiile mesianice revelate în Scripturi prevesteau identitatea, lucrarea publică și circumstanţele morţii și ale învierii lui Iisus sau, în alte cuvinte, anticipau primul advent, o altă serie de profeţii au fost interpretate de Iisus ca referindu-se la viitor în raport cu timpul Său.
Cuvântarea lui Iisus de pe Muntele Măslinilor conţine astfel de exemple. Vorbind despre distrugerea Ierusalimului într-un viitor apropiat, Iisus Și-a bazat prezicerea pe profeţiile din cartea biblică Daniel:
”De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul Sfânt – cine citește să înţeleagă! – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperișul casei să nu se coboare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-și ia haina.” (Matei 24:15-18)
Sau, vorbind despre circumstanţele revenirii Sale la finalul istoriei, Iisus a prezis semne în lumea naturală plecând de la textul cărţii profetului Ioel:
”Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului.” (Matei 24:29,30)
Exemplele la care am făcut referire dovedesc credinţa fermă a lui Iisus în calitatea Scripturilor de a anticipa viitorul.
Scripturile sunt izvorul învăţăturilor noi
Inovaţiile teologice ale lui Iisus nu contraziceau Scripturile. Dimpotrivă, sensurile, interpretările și conceptele noi derivau din revelaţia existentă în Scripturi.
Pentru a argumenta ideea radicală că Mesia trebuie să fie de natură divină – un concept contestat de teologia timpului întrucât ar fi lezat, aparent, monoteismul și ar fi putut fi încadrat ca blasfemie – Iisus a citat ca suport Psalmul 110.
Poemul din Vechiul Testament se deschide cu o conversaţie între doi Dumnezei, unul dintre ei fiind identificat ca Domnul lui David (Domnul meu). Logica argumentaţiei lui Iisus i-a silit pe ascultători să facă loc concluziei radicale că Mesia, Domnul lui David, are natură divină:
”Cum zic cărturarii că Hristosul este fiul lui David? Însuși David, fiind insuflat de Duhul Sfânt, a zis: Domnul a zis Domnului meu: Șezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale. Deci chiar David Îl numește Domn; atunci cum este El fiul lui?” (Marcu 12:35-37).
Afirmaţiile lui Iisus de tipul: ”Aţi auzit că s-a zis… dar Eu vă spun” dezvăluie același principiu al inovaţiei bazate pe revelaţia din trecut. Prin punerea în contrast a sensului acceptat de contemporanii săi cu sensul nou, mult mai profund, Iisus nu-l anula pe cel dintâi. Dimpotrivă, sensul de bază era îmbogăţit cu constelaţii noi de idei care nu veneau în contradicţie cu acesta. De exemplu, Iisus a clarificat că semnificaţia poruncii: ”Să nu ucizi” este mult mai profundă decât sensul de bază pe care îl exprimă, sub incidenţa poruncii incluzându-se limbajul violent și chiar emoţiile distructive. (Matei 5:21,22)
Concluzie
Iisus a cercetat Scripturile crezând în mesajul divin pe care acestea îl comunică.
În Scripturi, Iisus Și-a descoperit de timpuriu Tatăl. Identitatea de Fiu al lui Dumnezeu a tezaurizat-o ca pe un mărgăritar de mare preţ.
În dubla Lui natură, de Fiu al lui Dumnezeu și de Fiu al Omului, Iisus Însuși a devenit Scriptura vie, Cuvântul întrupat. Modelul pe care l-a oferit umanităţii exemplifică împlinirea desăvârșită a cuvintelor lui Dumnezeu, iar cuvintele Lui au dat sensuri mai profunde cuvintelor pe care El Însuși le inspirase profeţilor în trecut.
=Iisus S-a raportat la Scripturi cu cea mai înaltă consideraţie. Scripturile aveau ultimul cuvânt în stabilirea adevărului și în dejucarea atacurilor Diavolului. De asemenea, ele ofereau călăuzire pentru prezent și pentru viitor.
(Daniel Olariu)
