Cosmogonia unică din Geneză. O comparaţie cu cosmogoniile din Orientul Apropiat antic și Egiptul antic
Relatarea despre Creaţie din Geneza nu numai că este un raport de încredere cu privire la origini, ci și o sursă de protecţie împotriva mitologiei. Textul folosește anumiţi termeni și motive literare specifice, cărora le oferă o semnificaţie și un accent care exprimă viziunea biblică asupra lumii, înţelegerea despre realitate și cosmogonia revelaţiei divine.
Capitolele introductive ale Bibliei (Geneza 1–11) prezintă istoria începuturilor, concentrându-se pe începuturile și pe istoria ulterioară a lumii și a omenirii. Deși acest lucru este important în sine, el primește o semnificaţie și mai mare atunci când admitem că relatarea Genezei despre Creaţie este fără rival.
Nicăieri în Orientul Apropiat antic sau în Egiptul antic nu a fost înregistrat ceva asemănător. Cuvintele unice despre Creator, creaţie și creatură – Dumnezeu, lume și omenire – din Geneza 1 și 2 dau tonul mesajului unic și extraordinar al Bibliei cu privire la mântuire.
Cosmogonia Genezei, o cosmogonie a întregului
Relatarea despre Creaţie din Geneza conţine prima conceptualizare a lumii și a omenirii ca întreg de la începutul lor. Nimeni nu cunoaște omenirea în întregul ei. Dar în Creaţia biblică, aceste realităţi sunt descrise ca provenind de la Creator în întregul lor. Acesta este modul în care originea și existenţa continuă a lumii și a vieţii sunt exprimate în timp și spaţiu.
Mulţi cred că nu este necesar să se angajeze într-un dialog între prezentarea biblică a Creaţiei și demersul știinţific de înţelegere a lumii și a omenirii. Dar un astfel de dialog nu este doar de dorit, ci și esenţial. Știinţele se pot ocupa doar de sfere parţiale ale cunoașterii, nu pot explica întregul.
Acest întreg este deja revelat în primul verset al Bibliei:
”La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” (Geneza 1:1)
Această propoziţie simplă face patru afirmaţii de bază, complet originale și profund semnificative pentru căutarea omenirii de a înţelege originea lumii și pe Dumnezeu.
Prima afirmaţie susţine că Dumnezeu a făcut cerul și pământul ”la început”. A existat deci un timp în care acest glob și cerurile atmosferice înconjurătoare nu au existat. În mitologiile antice din Orientul Apropiat, pământul nu are început, iar în gândirea filozofică greacă, lumea există din veșnicie. În schimb, prin utilizarea expresiei ”la început”, cosmogonia Genezei fixează un început absolut pentru Creaţie. Expresia accentuată ”la început” separă o dată pentru totdeauna crearea lumii de ritmul ciclic al mitologiei păgâne și de speculaţiile metafizicii antice. Această lume, viaţa și istoria ei nu depind de ritmul ciclic al naturii, ci a fost adusă la existenţă ca act de creaţie al unui Dumnezeu transcendent.
A doua afirmaţie este că Dumnezeu este Creatorul. Ca Dumnezeu, El este complet separat și independent de natură. Într-adevăr, Dumnezeu continuă să acţioneze asupra naturii, dar Creatorul și natura sunt separaţi și nu pot fi niciodată echivalaţi în vreo formă de emanaţionism sau de panteism. Acest lucru este în contrast cu perspectiva egipteană antică, în care zeul creator Atum însuși este movila primordială din care a apărut toată viaţa (în cosmogonia din Heliopolis) sau în care, într-o altă tradiţie egipteană, zeul Ptah se combină cu ”uscatul care se înalţă” (în teologia din Memphis). În cosmogoniile egiptene ”totul este conţinut în monada inertă, chiar și Dumnezeul creator”. În Egipt nu a existat nicio separare între zeu și natură.
A treia afirmaţie este că Dumnezeu a acţionat printr-un act creator de tip fiat. Verbul special pentru ”a crea”, Îl are ca subiect numai pe Dumnezeu în întreaga Biblie. Așadar, în limba ebraică, nimeni nu poate crea decât Dumnezeu. Numai Dumnezeu este Creatorul și nimeni altcineva nu poate lua parte la această activitate specială. Verbul nu este niciodată folosit cu referire la materie, sau ”lucruri”, din care Dumnezeu creează; el conţine – alături de accentul purtat de sintagma ”la început” – ideea de creaţie din nimic (ex nihilo). Deoarece pământul este descris în versetul 2 în starea sa primitivă de pustiu și gol, cuvântul ”a făcut” (a creat) din primul verset al Genezei trebuie să semnifice chemarea la existenţă a unei materii noi în formarea lumii.
A patra afirmaţie se referă la obiectul creaţiei, elementul adus la existenţă prin creaţia divină, și anume ”cerurile și pământul”. Aceste cuvinte, ”cerurile și pământul”, sunt în limba ebraică un sinonim pentru termenul nostru ”cosmos”. Un studiu atent al celor 41 de utilizări ale expresiei ”cerul și pământul” dezvăluie că acestea nu înseamnă că Dumnezeu a creat întregul univers cu miile sale de galaxii în momentul în care El a creat lumea. Accentul rămâne pe planeta Pământ și pe împrejurimile sale mai mult sau mai puţin imediate. Ideile nobile exprimate în acest prim verset al Bibliei dau tonul pentru întreaga cosmogonie a Genezei.
Interpretări moderne ale cosmogoniei biblice
Despre cosmogonia biblică se crede, în general, că este un mit care descrie un Univers cu trei secţiuni: un cer deasupra, un pământ plat și lumea de dincolo dedesubt.
Dacă această înţelegere este combinată cu presupunerea că Biblia susţine un Univers geocentric (al cărui centru este Pământul), atunci ea pare iremediabil depășită. Astfel, mulţi oameni de știinţă moderni au devenit convinși că viziunea cosmogonică a Scripturii este condiţionată din punct de vedere istoric și cultural, reflectând cosmogonia primitivă a lumii antice. Cosmogonia biblică, susţin ei, ar trebui abandonată și înlocuită cu una modernă, știinţifică.
Profesorul de Noul Testament Rudolf Bultmann scria, cu decenii în urmă, că în Noul Testament ”lumea este ca o clădire cu trei etaje. În mijloc este pământul; deasupra lui este raiul, dedesubt este lumea de dincolo”, compusă din iad, locul chinurilor.
Alţi teologi moderni cred despre cosmogonia Vechiului Testament că descrie literalmente o astfel de imagine a unui Univers cu trei etaje, cu depozite fizice de apă, camere de zăpadă ale vântului și ferestre într-un acoperiș boltit al cerului deasupra unui pământ plat cu un ”ombilic” în centru, cu ape subterane și râuri din lumea de dincolo. O astfel de cosmogonie mitologică este acum depășită, scria Bultmann. Oamenii moderni nu pot crede într-o astfel de cosmogonie mitologică și în același timp să zboare cu avioane, să navigheze pe internet și să folosească telefoane inteligente. În gândirea modernă, o astfel de perspectivă lasă deschise doar două variante:
(1) acceptarea imaginii mitologice cu privire la lume, cu preţul sacrificării intelectului, ori
(2) renunţarea la cosmogonia biblică și adoptarea oricărei teorii știinţifice care se întâmplă să fie cea mai recentă.
Cele două variante sunt de fapt false. Găsim, după o investigaţie atentă, vreo dovadă în Biblie pentru un Univers cu trei etaje? Susţine Scriptura noţiunea de Univers geocentric? În realitate, Biblia se concentrează pe relaţia dintre Dumnezeu și omenire. În Vechiul Testament, Dumnezeu este centrul întregului Univers, dar nu centrul fizic. Biblia nu oferă informaţii despre un centru fizic. Potrivit ei, sistemul solar ar putea fi geocentric, heliocentric sau oricum altcumva.
De unde provine interpretarea că Biblia prezintă o imagine geocentrică?
Această idee a apărut în vremurile postneotestamentare, când teologi de seamă au adoptat cosmogonia ptolemaică grecească din secolul al II-lea d.Hr. și au interpretat Biblia pe baza acestui concept nebiblic. Celebrul proces al lui Galileo din secolul al XVII-lea ar fi putut fi evitat dacă teologii bisericii ar fi recunoscut că interpretarea anumitor texte biblice era bazată pe cosmogonia geografului și matematicianului păgân Ptolemeu.
Deși astăzi suntem eliberaţi de cosmogonia ptolemaică, un număr mare de cercetători biblici încă citesc cosmogonia Bibliei prin ochelarii a ceea ce ei cred că sunt cosmogoniile păgâne ale Orientului Apropiat antic și ale Egiptului antic.
În ultimă analiză, aceste idei se bazează pe o interpretare greșită a anumitor pasaje biblice. Este important să recunoaștem că afirmaţia despre caracterul mitologic al cosmogoniei biblice este de origine destul de recentă. Dar Scriptura, interpretată corect și onest în termenii ei, este, de fapt, acceptabilă pentru mintea modernă și nu prezintă genul de cosmogonie care i se atribuie atât de des.
Conceptul biblic de cosmogonie
Noţiunea larg răspândită că în cosmogonia biblică se reflectă o imagine păgână a Universului cu trei etaje și-a extins influenţa foarte mult. Dar merită să ne întrebăm dacă cosmogoniile mitologice antice aveau cu adevărat un Univers cu trei etaje clar definit.
În teologia egipteană antică din Memphis, locul permanent al morţilor se află în vest. În Amduatul din timpul Regatului Nou, cel decedat este înghiţit împreună cu Soarele de către Nut în vest, călătorește prin cele 12 ceasuri ale nopţii și iese cu Soarele în paradis, având parte de regenerare și re-creare zilnică. În mitologia canaanită, divinitatea supremă El își avea tronul lângă ”izvoarele celor Două Râuri, în mijlocul Adâncului Dublu”, ceea ce însemna că zeii nu locuiau întotdeauna în cer sau în partea superioară a unui presupus Univers cu trei etaje. Zeul canaanit Baal, care, din nefericire, a fost adorat uneori și de israeliţi, își avea locuinţa pe muntele Ţafon (Zaphon), în nordul Siriei, la gura râului Orontes. Astfel de exemple arată clar că nu a existat o imagine mitică antică uniformă a unui univers cu trei etaje. Conceptul este cu totul absent în cosmogonia biblică.
Cuvântul tradus prin ”adânc” în Geneza 1:2 ocupă un loc proeminent în argumentaţia cercetătorilor care susţin că în cosmogonia Genezei Universul are trei etaje. Există cerurile deasupra și pământul dedesubt , iar sub pământ se află ”adâncul”, interpretat drept ”oceanul primordial”. S-a susţinut că termenul tradus prin ”adânc” este derivat direct din numele Tiamat, monstrul mitic babilonian și zeiţa oceanului planetar primordial din epopeea naţională Enuma Elish.
Se spune că ar conţine un ”ecou al vechiului mit cosmogonic” în care zeul creator Marduk o provoacă la luptă pe Tiamat și o ucide. Însă, pe baza progreselor făcute în lingvistica comparată a limbilor semitice, știm că este greșită interpretarea conform căreia termenul biblic ”adânc” este legat etimologic de numele Tiamat. De fapt, ”este imposibil din punct de vedere fonologic să concluzionăm că [termenul tradus prin ”adânc”] a fost împrumutat din Tiamat.”
Cele 35 de întrebuinţări ale acestui cuvânt și ale formelor sale derivate în Vechiul Testament arată că acesta este în general ”un cuvânt poetic ce denotă un corp mare de apă”, fiind complet ”nemitic”. A sugera că Geneza 1:2 conţine rămășiţele unui conflict al mitului bătăliei păgâne înseamnă a introduce mitologia antică în Geneza – ceva ce textul, în realitate, combate. Descrierea stării pasive, neputincioase și neorganizate a ”adâncului” din Geneza 1:2 dezvăluie că acest termen este nemitic în conţinut și antimitic în scop.
Mai recent, a fost sugerat un fundal canaanit pentru acest mit al bătăliei haosului încorporat în Geneza, marcând o schimbare a originii din Babilon către vest. Dar există puţine dovezi pentru acest lucru. Termenul tradus ca ”mări” nu apare până în Geneza 1:10, deși ne-am aștepta ca el să apară în versetele iniţiale ale relatării. Nu există, așadar, nicio legătură cu zeitatea canaanită Yam, ceea ce face ”dificil să presupunem că în Geneza 1:2 a existat un mit canaanit mai vechi în fundal”. De fapt, câţiva cercetători resping chiar faptul că ar fi existat un mit al creaţiei în Ugarit, acolo unde au fost găsite aceste texte, iar alţii se întreabă dacă Baal a avut vreodată funcţia de zeu-creator.
Ce se poate spune despre ”izvoarele adâncului celui mare”, menţionate de două ori în relatarea potopului din Geneza (7:11; 8:2)?
”Adâncul cel mare” se referă, fără îndoială, la apa subterană. Dar nu există nicio sugestie în aceste texte că această apă subterană este legată de mitologia unei mări subterane pe care plutește Pământul. În timpul potopului, izvoarele apelor subterane, care alimentau izvoarele și râurile, s-au deschis cu atâta forţă încât, odată cu revărsarea torentelor de ape stocate în cerurile atmosferice, a avut loc potopul global.
Caracteristicile subterane, cum ar fi apa de sub pământ (Exodul 20:4; Deuteronomul 4:18; 5:8; Psalmii 136:6), nu reușesc, la o investigaţie atentă, să susţină presupusa perspectivă a unei lumi cu trei etaje. Și ce se poate spune despre lumea subterană? Šǝʾōl este invariabil locul în care merg oamenii morţi. El nu descrie niciodată sălașul morţilor ca o lume subterană aflată în întuneric sau ca niște ape subterane, așa cum se credea în mitologia păgână, printre babilonieni și greci. Ca o desemnare a mormântului, šǝʾōl, desigur, este subteran, deoarece este în pământ. Cele trei utilizări ale expresiei ”apa/apele de sub pământ” (Exodul 20:4; Deuteronomul 4:18; 5:8) se referă la apele de sub linia ţărmului, deoarece într-unul dintre texte (Deuteronomul 4:18) ele sunt locul în care trăiesc peștii.
Unele pasaje poetice descriu temeliile Pământului ca fiind sprijinite pe ”stâlpi” (Iov 9:6; Psalmii 75:3; 1 Samuel 2:8). Aceste cuvinte însă sunt folosite numai în poezie și sunt cel mai bine înţelese ca metafore. Ele nu pot fi interpretate ca referindu-se la ”stâlpi” literali. Chiar și astăzi vorbim metaforic despre ”stâlpii bisericii”, referindu-ne la susţinătorii devotaţi ai comunităţii de credincioși. Așadar, stâlpii Pământului sunt metafore care descriu faptul că Dumnezeu poate sprijini sau mișca fundaţiile interioare care ţin Pământul în loc și la un loc, pentru că El este Creatorul.
Trecând de la ce este ”dedesubtul” pământului la ce este ”deasupra”, actul creaţiei de tip fiat din a doua zi aduce la existenţă ”întinderea”, adică firmamentul (Geneza 1:7). Firmamentul este frecvent asociat cu ”fermitatea” și ”soliditatea”, idei derivate din termenii firmamentum (din versiunea în limba latină Vulgata) și steréōma (din Septuaginta), însă nu din termenul ebraic original. Urmând Vulgata, mulţi au sugerat că firmamentul este un ”corp solid boltit”. Dar aceasta este o interpretare foarte recentă, sugerată pentru prima dată în secolul al XVIII-lea de filozoful francez Voltaire. Termenul ebraic rāqīaʿ, tradus în mod tradiţional prin ”firmament”, este redat mai corect prin ”întindere”. Unii au încercat să documenteze, pe baza unor texte nebiblice, că termenul original desemna ceva solid, poate o bandă de metal. Însă aceste încercări de a explica cuvântul ebraic nu sunt convingătoare. Astfel de interpretări se bazează pe presupuneri filologice nesusţinute și noţiuni mitice extrabiblice, nu pe ceea ce cer textele biblice în realitate.
În pasaje precum Geneza 1:7, Psalmii 19:1 și Daniel 12:3, firmamentul înseamnă întinderea curbă a cerului, care pentru un observator de pe pământ apare ca o vastă boltă inversată. În Ezechiel (1:22,23,25,26; 10:1), are sensul unei platforme ”întinse” sau al unei suprafeţe plane. Niciun text al Scripturii nu învaţă că firmamentul, sau ”întinderea” cerului, este ferm și solid și susţine ceva.
Ploaia nu vine prin ”stăvilarele cerului” dintr-un firmament solid. Dintre cele cinci texte din Biblie care se referă la ”stăvilarele cerului”, doar istoria potopului (Geneza 7:11; 8:2) le leagă de imaginea apei, însă aici apele nu vin din firmament, ci din cer. Celelalte trei texte indică clar că expresia ”stăvilarele cerului” trebuie înţeleasă într-un sens neliteral; este un limbaj figurat, în același mod în care putem vorbi astăzi despre ”ferestrele minţii” sau despre ”bolta cerului” fără a implica faptul că mintea are ferestre din cercevele și sticlă sau că cerul este o boltă literală de cărămizi solide sau beton.
În 2 Împăraţi 7:2, orzul vine prin ”ferestre în cer”. În Isaia 24:18, se pare că necazurile și suferinţa se revarsă prin ”stăvilarele de sus”, în timp ce în Maleahi 3:10 binecuvântările vin prin ”zăgazurile cerului”. Un astfel de limbaj figurat nu justifică o reconstrucţie a cosmogoniei biblice. Acest lucru este subliniat de faptul că Biblia arată foarte clar că ploaia vine din nori (Judecătorii 5:4; 1 Împăraţi 18:45), care sunt dedesubtul, și nu deasupra firmamentului, sau întinderii cerului (Iov 22:13,14). În Psalmii 78:23, această asociere a norilor cu ”porţile cerurilor” este explicată în poezie, unde primul și al doilea vers repetă același concept: ”El a poruncit norilor de sus și a deschis porţile cerurilor.” În Vechiul Testament, ori de câte ori plouă abundent, acest lucru este exprimat figurat prin expresia că stăvilarele sau porţile cerului s-au deschis.
Recunoașterea utilizării neliterale, metaforice a cuvintelor – limbajul vizual – în Biblie este importantă. Dacă Biblia este citită și interpretată în termenii ei proprii, de obicei nu este dificil să recunoști un astfel de limbaj. Și noi ne referim la apusul sau coborârea Soarelui la orizont când, de fapt, știm că Pământul se rotește pe în jurul axei sale, ceea ce face ca diversele puncte de pe glob să se îndepărteze de Soare.
Pe baza acestor dovezi, opinia larg răspândită conform căreia cosmogonia biblică descrie un Univers cu trei etaje nu poate fi susţinută. Așa-numita concepţie primitivă se dovedește a fi o ”interpretare atribuită, și nu una derivată din textele propriu-zise”. Chiar și atunci când anumite naraţiuni ale Bibliei datează din perioada de dezvoltare a unora dintre aceste mituri păgâne, acest lucru nu implică în mod necesar că fiecare scriitor antic a folosit aceleași idei, indiferent dacă a fost inspirat sau nu.
Gerhard F. Hasel (cu un doctorat obţinut la Universitatea Vanderbilt) a fost, înainte de moartea sa prematură într-un accident de mașină în 1994, profesor J. N. Andrews de studii ale Vechiului Testament și decan al Seminarului Teologic Adventist din cadrul Universităţii Andrews, din Michigan, SUA.
Michael G. Hasel (cu un doctorat obţinut la Universitatea din Arizona) este fiul lui Gerhard și actualmente este profesor de studii privind Orientul Apropiat și arheologie și director al Institutului de Arheologie din cadrul Universităţii Adventiste Southern, din Collegedale, Tennessee, SUA.
Acest articol a fost preluat din revista Dialogue nr. 1, 2016.
