Religia este o colecţie de mituri. Adevărat sau fals?
Diversitatea și divergenţa religioasă sunt o evidenţă că nu toate credinţele și viziunile religioase pot fi adevărate. De când lumea, există religii universale foarte diferite, cu interpretări diverse și confesiuni multiple. Avem religii, nu ”religia“. Dar dacă există o religie adevărată, care să respecte adevărul, libertatea și inteligenţa, mitul miturilor se prăbușește.
Scripturile sunt mituri?
Religiile lumii se întemeiază pe tradiţii şi scripturi sacre. Vedele hinduse, Daodejing pentru daoismul chinez, Avesta în zoroastrismul persan, Coranul în islamism, Biblia în iudaism şi creştinism, precum şi alte colecţii sacre sunt considerate fundamentale şi divine, adevărate. Dar avem dreptul să ne punem întrebări cu privire la originea lor?
Vedele (Ştiinţele) sunt considerate ca nefiind umane, nici divine, ci sunt nefăcute, au existat dintotdeauna. Dacă măsurăm adevărul religios după efectele istorice asupra civilizaţiei, hinduismul şi derivatele lui au ţinut societatea, timp de milenii, legată de superstiţiile privind animalul sfânt – vaca. O astfel de literatură, oricât de interesantă filologic, nu are nevoie de studiu special ca să aflăm că este mitologică.
Daodejing şi scrierile lui Confucius sunt mai degrabă filozofice şi moraliste. Nu se bazează pe o mitologie, dar nici nu pretind a fi revelaţii divine. Le putem şterge de pe o listă a scripturilor sacre. Avesta lui Zoroastru pretinde a fi scrierea unui profet. Dar pretenţiile nu sunt realităţi în mod obligatoriu. Legendele islamice sugerează că Zaratushtra (Zoroastru), profetul perşilor, s-ar fi inspirat din iudaism.
Muhammad, profetul arabilor, de fapt numai un reformator religios, ca şi Zoroastru, s-a inspirat din iudaism şi din creştinismul heterodox pe care l-a întâlnit. Despre Coran se crede că ar fi preexistat în ceruri şi ar fi fost dictat verbatim lui Muhammad în viziuni profetice de către îngerul Gibrail, în cea mai pură limbă arabă. Revelaţia Coranului ar fi fost necesară pentru corectarea şi completarea revelaţiei divine, deoarece Biblia ebraică şi Evanghelia creştină ar fi fost falsificate de evrei şi de creştini. În realitate, se poate scrie o adevărată enciclopedie a erorilor coranice, independent de interpretarea incitării la jihad. Un singur exemplu: Fecioara Maria (Miriam) ar fi fost sora lui Moise, de unde reiese că a greşit fie cel care a dictat, fie ”profetul“.
Biblia, scrisă pe o perioadă de circa 1.500 de ani, este diferită de scripturile altor religii, atât în ce priveşte atestarea documentară, cât şi conţinutul filozofic, moral, istoric şi literar. Autorii ei, zeci de persoane de diferite categorii sociale şi din diferite epoci, afirmă în nenumărate rânduri că Dumnezeu le-a vorbit, dar nu că le-ar fi dictat. Ei au scris, în limbajul lor propriu şi imperfect, mesajul lui Dumnezeu. Nu există o versiune cerească preexistentă a Bibliei.
Biblia manifestă o aversiune organică faţă de mitomania ”sacră“ şi preţuieşte respectul pentru adevăr, ceea ce reiese din studiul fără prejudecăţi al scrierilor ei:
”Fereşte-te de miturile profane şi băbeşti.“ (1 Timotei 4:7)
Ea conţine concepte filozofice originale şi incomparabile. De exemplu:
1) Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia după chipul lui Dumnezeu şi i-a făcut pe amândoi guvernatori ai întregii lumi, în numele Său (Geneza 1)
2) Popoarele lumii provin din triburi şi clanuri care descind dintr-o singură familie: toţi oamenii sunt fraţi (Geneza 10)
3) Spre deosebire de alte scripturi, care sunt mitologice şi în formă, nu doar în conţinut, Biblia utilizează o cronologie precisă pentru cele mai multe evenimente, inclusiv pentru cele mai neobişnuite.
Acestea sunt doar câteva dintre dovezile unicităţii şi seriozităţii scrierilor biblice. Dacă ea relatează şi fapte neobişnuite, acestea nu sunt expresii mitologice, ci consemnări sobre. Afirmaţia că Biblia ar conţine mituri este un mit modern.
Mit și realitate despre dogme
Dogma este o afirmaţie fundamentală de credinţă, care face parte dintr-un crez fundamentat pe scripturi sacre, tradiţie, decizii clericale sau decrete imperiale. Termenul este folosit adesea peiorativ de către credincioşi sau necredincioşi, deoarece se referă la crezuri care nu pot fi verificate, chestionate, justificate raţional, ci doar acceptate pe temeiul unei autorităţi şi nu pot fi alterate sau reformulate.
Este adevărat că învăţăturile religioase pot fi dogme. Unele religii îşi au dogmele întemeiate în tradiţii foarte vechi, altele se întemeiază pe presupuse revelaţii mai recente, care răstoarnă dogmele vechi, înlocuindule cu dogme noi. Poziţia rigidă faţă de doctrinele moştenite există chiar şi în religiile derivate din Biblie.
Iisus a criticat religia în care tradiţiile şi interpretările Scripturii au devenit osificate, sfidând Scriptura însăşi, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Dogmele sunt, în general, semnul autorităţii omului. Ele spun ce să crezi şi ce să faci într-un mod exact, nu poţi fi creativ şi, în special, nu trebuie să înţelegi.
Din nefericire, până şi creştinismul este grav afectat de dogmatism. Cine se poate atinge de dogme ca fecioria veşnică a Mariei, mijlocirea sfinţilor, împărtăşirea harului şi mântuirii prin cele şapte taine, sau închinarea materialist-mistică la icoane şi moaşte? Poţi întâlni dogme pretutindeni, chiar şi în comunităţi religioase care se opun dogmelor istorice. Unii au inventat interdicţia transfuziei de sânge pornind de la interpretarea hotărârii sinodului apostolic, care interzicea consumarea sângelui animalelor jertfite sau a cărnii cu sânge (Faptele Apostolilor 15:20,29; 21:25; Geneza 9:4). Orice invenţie sau interpretare rigidă, impusă ca articol sau test al dreptei credinţe, care nu acceptă reexaminare, este o dogmă. Şi există dogme destule.
Pe de altă parte, este rezonabil să se recunoască oficial autoritatea poruncilor lui Dumnezeu şi a afirmaţiilor fundamentale ale Scripturii, dacă credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Hotărârile Bisericii sunt legitime, în sfera lor de autoritate, atâta timp cât nu se supraordonează poruncilor lui Dumnezeu.
Dogmatismul nu trebuie confundat cu fidelitatea faţă de mesajul Scripturii şi faţă de poruncile lui Dumnezeu descoperite în ea. Religia care nu are nimic stabil, care tratează Scriptura ca pe o simplă carte religioasă, nu este religia lui Dumnezeu, ci a omului. Porunca lui Dumnezeu nu este dogmă, deşi este mai autoritară şi mai durabilă decât toate dogmele la un loc. Scriptura însă permite credinciosului să cerceteze adevărul pentru sine, nu îl subordonează comunităţii de credinţă. De aceea ideea că religia nu ar fi decât dogmă este un mit, o scuză pe care au dogmatizat-o cei care nu iubesc cercetarea serioasă.
Mitul că religia este pentru naivi
Sensul mai vechi, slavon, al termenului naiv (ignorant) era: simplu, neînvăţat (dezinformat).
Rolul religiei este de a-i învăţa pe ignoranţi şi pe învăţaţi. Înţelepciunea Bibliei este destinată ”să dea inteligenţă proştilor (naivilor) şi tinerilor, cunoştinţă şi prudenţă”, dar continuă:
”Să asculte învăţatul şi îşi va spori învăţătura, iar înţeleptul va căpăta poveţe.“ (Proverbele 1:4,5)
Există forme religioase pe care cei interesaţi le-au confecţionat pentru prostime. Omul neînvăţat poate fi mai uşor de convins să creadă una sau alta. Dar religia ţine de nevoi spirituale mult mai profunde decât cunoştinţele despre Univers sau subtilităţile fizicii cuantice.
Savanţii din secolele XVI-XIX au fost predominant credincioşi. Copernicus (1543) era şi cleric. Savantul John Napier (1617) a fost şi teolog. Kepler (1630) era profund credincios. Blaise Pascal (1662) este renumit prin cugetările şi pietatea sa. Anatomistul şi geologul Nicolaus Steno (1686) era preot; a murit dintr-un exces de post şi sărăcie voluntară pentru a se mântui. Chimistul Robert Boyle (1691) era un credincios foarte devotat.
Isaac Newton (1727) a crezut în profeţiile Bibliei şi a scris comentarii. Michael Faraday (1867), cel mai mare savant din generaţia lui, era pastorul unei mici comunităţi religioase şi considera această calitate mai importantă şi mai onorabilă decât cariera sa ştiinţifică. Marele fizician James Maxwell (1879) a îmbrăţişat religia la 22 ani. El considera că a trage concluzii teologice pornind de la ştiinţă este nelegitim şi periculos.
Gregor Mendel (1884), părintele geneticii, a fost călugăr. Louis Pasteur (1895), marele biolog, credea că ştiinţa şi religia nu trebuie să se abuzeze reciproc. Lordul Kelvin (1907) vedea o directă legătură între descoperirile sale şi teologia sa. El rezuma principiul universal al entropiei citând Psalmul 102:26.
Thomas Edison (1931) spunea:
”Undeva, în atelierul Celui Atotputernic, trebuie să existe… un asemenea material din care să putem face filamentul de care lumea are atâta nevoie.“
Guglielmo Marconi (1937) a descoperit undele radio pornind de la credinţa că Dumnezeu ascultă rugăciunile. Nu este nevoie să fim de acord cu acest raţionament, dar religia i-a inspirat creativitatea ştiinţifică.
James Irwin (1991), din echipajul Apolo 15, a fost credincios (baptist). În conferinţele sale internaţionale obişnuia să spună: cea mai mare minune nu este că omul a pus piciorul pe Lună, ci că Dumnezeu, prin Hristos, a pus piciorul pe Pământ.
Arthur Schawlow (1999), laureat Nobel (spectroscopia laserului) a afirmat:
”Eu găsesc peste tot nevoia de Dumnezeu, atât în Univers, cât şi în viaţa mea.“
Robert Jastrow (2008), directorul institutului de studii spaţiale de la Centrul Goddard scria:
”Ar putea exista o explicaţie sănătoasă a naşterii Universului nostru; dar dacă există, ştiinţa nu poate descoperi o asemenea explicaţie. În urmărirea trecutului, omul de ştiinţă se opreşte la momentul Creaţiei. Aceasta este o dezvoltare peste măsură de stranie, şi neaşteptată de nimeni decât de teologi. Ei au acceptat întotdeauna cuvântul Bibliei. […]
Ne-ar plăcea să continuăm cercetarea aceasta mai departe în trecut, dar există o barieră de netrecut pentru progresul oricărei cercetări. Nu este vorba de încă un an de lucru, nu este vorba de încă un deceniu, de noi măsurători sau de o teorie mai bună; în momentul acesta pare ca şi cum ştiinţa nu va putea niciodată să ridice vălul de deasupra misterului Creaţiei.
Pentru omul de ştiinţă care a trăit prin credinţa în puterea raţiunii, povestea se sfârşeşte ca un vis urât. El a escaladat munţii ignoranţei; el este gata să cucerească piscul cel mai înalt; şi când, în sfârşit, reuşeşte să se ridice pe ultima stâncă, este salutat de un grup de teologi care aşteptau acolo de secole.“
Fizicianul şi matematicianul John Polkinghorne (1930) este preot şi teolog anglican. Arno Penzias (1933), un alt laureat Nobel, afirma:
”… Astronomia ne conduce la un eveniment unic, un Univers care a fost creat din nimic, cu un foarte delicat echilibru necesar pentru a oferi exact condiţiile care se cer pentru a permite viaţa, şi anume unul care are la bază un plan (s-ar putea zice chiar «supranatural»). Astfel că observaţiile ştiinţei moderne par să ducă la aceleaşi concluzii ca şi intuiţia veche de secole.”
Am menţionat doar savanţi occidentali, din motive de spaţiu, dar şi pentru că lumina ştiinţei a răsărit din Occident. Ca răsăriteni, suntem mai întâi cuceriţi de ea.
Mult mai important este însă faptul că Orientul, prin Biblie şi prin Hristos, a adus lumii credinţa, speranţa şi dragostea.
Adevărata filozofie de viaţă păstrează limitele legitime ale ştiinţei, respectând atât raţiunea umană, cât şi revelaţia divină. Afirmaţia că religia se asociază cu ignoranţa este un mit confecţionat pentru ignoranţi.
