Fascinanta istorie a hipnozei. Misterele din spatele acestui fenomen
De mai bine de două secole, hipnoza rămâne un fenomen controversat.
E lesne de înțeles senzația de reținere sau chiar de respingere a experiențelor pe care nu le înțelegem și pe care încă nu le putem explica din punct de vedere științific și care par să fie în afara oricăror reguli sau tipare, în afara rațiunii.
Dar faptul că este contestată și discutată atât de mult arată, de fapt, că efectele care se obțin sub hipnoză sunt reale, certe, palpabile – vindecări miraculoase, orbi care își recuperează vederea, paralitici care merg din nou, până la acele mici schimbări pe care nu le putem realiza prin efort conștient, precum a te lăsa de fumat sau a te vindeca de tot felul de fobii/frici – toate acestea sunt rezultate incontestabile, obținute prin hipnoză.
Sub diverse denumiri, hipnoza se practică încă din timpuri străvechi. Vracii triburilor, vrăjitoarele, medicii, liderii diferitelor religii au vindecat astfel, în mod miraculos, bolnavii.
Conform papirusurilor lui Ebers, acum 3.000 de ani egiptenii utilizau hipnoza foarte asemănător cu felul în care o aplicăm și astăzi. Cu secole în urmă, oracolele grecești, magii Persiei, fachirii hinduși și yoghinii Indiei foloseau hipnoza (deși fără s-o numească așa). Cele mai vechi consemnări medicale descriu vindecări miraculoase, realizate de preoți sau semizei, care induceau un somn hipnotic. Există multe citate în Biblie și Talmud care se referă la vindecări prin simple atingeri cu mâna sau prin alte tehnici similare hipnozei.
În Evul Mediu Timpuriu se spunea că regii și prinții aveau puterea de a vindeca prin așa-zisa atingere regală. În vremea Regelui Clovis al Franței (466-511) exista convingerea că monarhii dețin puteri miraculoase. În Anglia anului 1066 a circulat zvonul că Regele Eduard a vindecat bolnavii de scrofuloză în acest mod.
În secolul al XVII-lea, aproape fiecare țară europeană avea vindecătorul ei. În Italia, Francisco Bagnone atingea bolnavii cu mâna sau cu o relicvă, producând vindecări nesperate. Cel mai faimos la vremea aceea era Johann Gassner (1727-1779), un preot catolic care credea că cele mai multe boli sunt produse de spirite diavolești, care puteau fi exorcizate prin rugăciuni.
Paracelsus (1493-1541) a fost printre primii care au susținut efectul curativ obținut prin influențarea corpurilor astrale cu un magnet. Părerile lui despre magnetism au fost împărtășite și de către Glocenius, Burgrove, Helnotius, Kircher, van Helmont și Maxwell, care propagau aceeași doctrină: magneții pot vindeca majoritatea bolilor.
În anul 1679, William Maxwell afirma că există un spirit universal care influențează oamenii. El susținea că imaginația și sugestia joacă un rol foarte important în obținerea vindecării.
Dar cel care avea să-și pună o serioasă amprentă în domeniul hipnozei a fost Frantz Anton Mesmer (1734-1815). Crescut la munte, acesta înclina spre viața monahală, dar după ce a absolvit Colegiul Iezuit din Dillingen, și-a dat seama că era mai atras de o carieră în filozofie și științe. Astfel, a urmat filozofia, apoi Dreptul, iar la finalul studiilor, la vârsta de 32 de ani, avea și o diplomă de doctor.
Acesta și-a luat doctoratul cu tema „Influența planetelor asupra corpului uman”. Astfel, acesta susținea că natura este străbătută de energii invizibile – forța de gravitație fiind un exemplu în acest sens – și că noi, oamenii, suntem „racordați” la aceste energii. O transmitere corectă a energiilor oferă sănătate organismului. Când energiile sunt blocate, apar probleme – atât fizice, cât și psihice – care generează boala, iar deblocarea lor aduce, desigur, însănătoșirea.
Căsătoria cu văduva von Posch, o fostă pacientă, i-a adus lui Mesmer o avere substanțială, o casă impunătoare la Viena și mulți prieteni, printre care și Mozart. Devenise bogat și respectat și părea că nimic nu-i mai stă în cale.
Cum puteau fi deblocate energiile vitale? Pe vremea sa, se utiliza luatul sângelui, care uneori dădea rezultate. În anul 1773, prietenul lui, Maximilian Hell, profesor de astronomie la Universitatea din Viena, a efectuat experiențe cu magneți. El credea că în felul acesta debloca energiile vitale și chiar a conceput mai multe forme de magneți pentru diverse organe.
În 1773, Mesmer le încearcă pentru prima dată pe o pacientă, Franziska Oesterlein, care era imobilizată la pat. El a plimbat magneții puternici ai lui Hell pe corpul ei, de la stomac spre picioare. După o oră, Frau Osterlein a început să simtă niște curenți neobișnuiți în jurul corpului. În scurt timp era vindecată, iar pentru acest fapt, Mesmer i-a atribuit toate meritele lui Hell.
În cursul unui tratament în care lua sânge unui bolnav, Mesmer a observat însă ceva neobișnuit. Debitul de sânge creștea la apropierea lui de pacient și scădea când se îndepărta de el. Părea că propriul lui corp se comporta ca un magnet. Atunci, în loc să folosească magneții, Mesmer a început să facă pase ușoare cu propriile mâini, deasupra corpului pacientului. Și minunea s-a produs: a obținut același efect ca și în cazul folosirii magneților. Așa a apărut magnetismul, dar nu cel obișnuit, ci magnetismul animal.
În 1779, Mesmer și-a publicat descoperirea și, spre surprinderea lui, în loc să fie aclamat de către corpul medical, a declanșat ostilitatea acestuia. Medicii susțineau că vindecarea se datorează sugestiei și că pasele făcute de el deasupra corpului bolnavilor n-ar fi dintre cele mai inocente gesturi. Cu toate acestea, clientela bogată a Vienei era cucerită de metodele sale, în timp ce invidia confraților de breaslă creștea, în egală măsură.
Mesmer a petrecut o săptămână la curtea baronului Hasresky de Horka, care suferea de spasme incontrolabile ale picioarelor. Când Mesmer atingea picioarele baronului, acestea încetau să se miște necontrolat. Când îl ținea de mâini, însă, spasmele picioarelor reîncepeau, ca și când Mesmer ar fi controlat fluidele baronului. În următoarea săptămână, baronul era complet vindecat.
Mesmer a conceput un prototip de aparat pentru vindecarea în grup, cu rezultate spectaculoase. Un tub mare era umplut cu pilitură de fier. Pacienții, în jur de 30, erau plasați în acest tub, legați unii de alții cu corzi, pentru a primi fluxul magnetic. Totul se petrecea în semiobscuritate, iar Mesmer își regiza atent apariția, fiind îmbrăcat cu o pelerină de culoare violet. El atingea fiecare pacient cu o baghetă de sticlă. La mulți dintre aceștia se declanșau crize similare cu cele produse astăzi de unele secte religioase. Ideile sale nu erau întru totul originale, dar important era faptul că aduceau vindecarea.
Mesmer a încercat s-o vindece și pe tânăra pianistă Maria Theresa Paradies, protejata împărătesei. Aceasta nu vedea, având retina dezlipită. După câteva săptămâni petrecute în casa lui Mesmer, fata spunea că a început să vadă. Profesorul Barth a fost trimis s-o consulte pe fată și a confirmat faptul că fata putea vedea din nou. Părinții fetei, care se temeau de o ieșire din atenția publică dacă aceasta își recăpăta vederea, au scos-o cu forța din casa lui Mesmer.
În 1778, sătul de insulte, Mesmer a decis să se mute la Paris. Acolo, sistemul de vindecare în grup continuă să atragă clientela bogată a Parisului, care se înghesuia să stea în tubul de lemn, pentru a forma fluidul vital.
Cazurile de vindecare au atras atenția regelui Franței, care i-a oferit lui Mesmer o pensie pe viață, cu condiția să rămână în Franța. Acesta a cerut o jumătate de milion de franci, în scopul cercetărilor. Regele însă l-a refuzat, iar Mesmer a părăsit, ofensat, Franța. Pacienții săi au organizat o colectă și au strâns 350.000 de ducați de aur, cu mult peste suma cerută de el. Astfel, Mesmer s-a întors bucuros, însă – de data aceasta – devenind dușmanul regelui, care a poruncit înființarea unei comisii de oameni de știință, pentru analiza rezultatelor lui Mesmer.
Din comisie făceau parte Antoine Lavoisier, Benjamin Franklin și dr. Joseph Guillotin (inventatorul ghilotinei). Intenția de discreditare a lui Mesmer a fost atât de evidentă încât membrii comisiei nici măcar nu s-au ostenit să participe la ședințele sale de vindecare, ci pur și simplu au semnat direct un raport în care au denunțat magnetismul animal ca fiind un produs al imaginației lui Mesmer. După revolta în urma căreia și-a pierdut toți banii – deoarece poliția austriacă l-a împiedicat să vină la Viena – Mesmer s-a retras la țară, unde și-a petrecut următorii 25 de ani în izolare.
Medicina din timpul lui Mesmer era total materialistă, în sensul că se credea că orice boală are o cauză fizică și poate fi vindecată prin acea luare de sânge. Dar numai prin simplul fapt că la vremea aceea s-a discutat că vindecările lui Mesmer se datorau (auto)sugestiei, s-a făcut un pas enorm în medicină, care recunoștea astfel că mintea joacă un rol esențial în îmbolnăvirea sau vindecarea corpului.
Să decretăm, deci, că magnetismul era o șarlatanie ar fi o eroare, pentru că în acea perioadă s-a experimentat vindecarea cu ajutorul magneților de către doctori care au produs o serie de rezultate uluitoare, cum ar fi mutarea paraliziei dintr-o parte a corpului în alta.
Astfel, trebuie să lăsăm viitorul să decidă importanța descoperirilor lui Mesmer, care va stabili dacă acesta a avut puterea de a influența aura umană – astăzi recunoscută științific – cu ajutorul magneților.
Mesmer a murit în 1815, uitat de toți, însă metodele lui s-au răspândit rapid în întreaga lume.
Un discipol al lui Mesmer, Amand-Marie-Jacques de Chastenet, marchiz de Puységur, împreună cu doi frați ai săi, i-au plătit acestuia enorma sumă de 400 de ludovici de aur pentru a le împărtăși tehnica magnetismului. Marchizul a început apoi s-o practice pe servitorii săi. Două secole mai târziu, știința rămăsese la același nivel – se știa că se petrece ceva, dar nu se putea stabili ce anume. Fenomenul de atunci a fost numit mesmerism. Termenul de hipnoză a fost introdus abia în anul 1843, de către James Braid.
S-a făcut, pentru prima oară, asocierea clară între hipnoză și fenomenele paranormale (uneori, aceste fenomene în stare de transă sunt atât de șocante încât lumea le confundă cu hipnoza).
Pentru a dovedi autenticitatea experiențelor sale, Puységur a realizat multiple experimente în fața publicului, pentru a elimina complet ideea de șarlatanie. Astfel, acesta a demonstrat clar existența telepatiei, care, de fapt, va primi acest nume un secol mai târziu.
Ceea ce s-a întâmplat în cadrul acestor experimente a confirmat ceea ce afirma Mesmer și anume că există unde care afectează/influențează corpul. Puiségur a dovedit public un fenomen care contrazicea ideea că omul ar fi un fel de mașinărie, iar mintea un produs al corpului. Ceea ce a demonstrat acesta a fost că mintea este independentă de corp și, oarecum, la un nivel mai înalt. Nefiind însă doctor (spre norocul său), nu a intrat și el în opoziție cu corpul medical al vremurilor, iar experiențele sale au fost intens discutate. Din acel moment, au început să abunde experimentele cu hipnoză.
În anii 1814 și 1815, Abatele Faria, care venise din India la Paris, a făcut demonstrații publice de vindecare fără ajutorul magneților. Acesta a hipnotizat peste 5.000 de persoane și și-a exprimat opinia – valabilă și astăzi – conform căreia vindecarea se produce datorită dorinței și cooperării pacientului, pavând astfel drumul lui James Braid, care va elabora doctrina (auto)sugestiei.
Toate aceste experimente au dovedit clar faptul că mintea umană deține puteri necunoscute. Dar de ce aceste fenomene – atât de ușor de demonstrat și reprodus – sunt total ignorate de oamenii de știință? Enigme sau adevăruri ascunse?
În aceeași perioadă, încep să fie raportate cazuri de operații fără anestezie, sub hipnoză. Unul dintre primele cazuri a fost cel al lui Recamier, în 1821, care a efectuat o operație unui pacient aflat în comă mesmerică. Hipolyte Cloquet a făcut o operație în fața Academiei Medicale Franceze, în 1829, utilizând mesmerismul. În același timp, în Statele Unite, Wheeler a făcut o operație (de polipi) aplicând tot mesmerismul. În India, James Esdaile, un chirurg scoțian, a făcut zeci de operații fără anestezie, între anii 1840 și 1850.
Cunoscutul medic Jean-Martin Charcot practica la Spitalul Salpetrière, unde aveau acces săracii Parisului. El a fost uimit de faptul că o pacientă isterică doar credea că este însărcinată, iar corpul ei evolua fizic ca la o sarcină normală sau că un om își imagina că are o mână paralizată și chiar n-o putea mișca, deși mâna era perfect funcțională/sănătoasă. Charcot își dă seama că aceleași fenomene se pot obține și sub transă hipnotică și face demonstrații uluitoare.
Un tânăr doctor vienez a venit să studieze sub conducerea lui Charcot. Numele său era Sigmund Freud. Acesta era profund impresionat de experiențele lui Charcot și era ferm convins că aceste fenomene au loc într-o parte a minții care este cu mult mai puternică decât partea conștientă. Freud era uimit de inimaginabila putere a inconștientului. Cu alte cuvinte, de puterea sugestiei.
Dar nu ne putem opri aici, pentru că am reduce hipnoza la doar unul dintre aspectele ei. Trebuie să analizăm și celelalte fenomene produse sub hipnoză, demonstrate de Mesmer, Puységur, D’Eslon etc., – adică partea care se ocupă în prezent de așa-zisele fenomene paranormale.
Hipnoza practicată astăzi este departe de cea primitivă, aplicată în perioada lui Freud. Nevoia de tratamente rapide în perioada celor două războaie mondiale și a războiului din Coreea a dus la creșterea spectaculoasă a interesului pentru hipnoză.
În anul 1955, Asociația Medicală Britanică își dă acordul pentru utilizarea hipnozei ca tratament în nevroze și hipno-analgezie. Se introduce studiul hipnozei ca materie de curs în facultățile de medicină, atât în Statele Unite, cât și în Marea Britanie. Societatea Internațională pentru Hipnoză Clinică înființează sucursale în mai multe țări din lume, pentru a menține o etică înaltă în utilizarea hipnozei, precum și un anumit standard în pregătirea hipnotizatorilor pentru scopuri clinice.
Războiul rece dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii au dus la alocarea unor sume enorme de bani în experiențe pentru obținerea armei psihologice, care a avut ca rezultat nașterea copilului hipnozei – și anume programarea neuro-lingvistică.
În jurul anii ‘70, în Statele Unite ale Americii, un informatician (John Grinder) și un lingvist (Richard Bandler) primesc sarcina să-i studieze pe cei mai mari hipnotizatori ai vremii, pentru a afla de ce și cum se obțin vindecări și schimbări de comportament. Prin contribuția celor doi, s-a născut o nouă știință, care – datorită implicațiilor ei extraordinare în comunicarea umană – a fost introdusă experimental ca obiect de studiu în câteva școli primare din Australia.
În prezent, hipnoza este larg utilizată în Statele Unite. Europa este încă sceptică, deși acolo a luat naștere programarea neuro-lingvistică. De pildă, Alma Thomas, profesoară la Colegiului Britanic de Hipnoză Clinică (LCCH) lucrează cu elita sportivă și artistică din Statele Unite. Este consultant al Operei Metropolitane din New York și l-a avut printre clienți pe însuși Pavarotti. În Anglia însă aceasta nu are niciun client.
Oricine poate beneficia de efectele hipnozei.
Vrei să schimbi ceva în comportamentul tău? Vrei să-ți îmbunătățești relațiile? Vrei să renunți la fumat? Vrei să obții ceva și nu știi cum să procedezi? Vrei să-ți vindeci fobiile? Vrei să-ți îmbunătățești considerabil starea de sănătate? Vrei să nu mai ai emoții? Vrei să memorezi mai ușor și mai repede? Vrei să revezi ce ți s-a întâmplat la o anumită vârstă? Vrei să știi ce eveniment dintr-o viață anterioară îți influențează comportamentul de astăzi? Vrei să-ți schimbi cariera și nu știi încotro să te îndrepți? Vrei să-ți cunoști adevărata personalitate și nu cea la care ai acces prin mintea conștientă? Vrei să vindeci ceva care are o cauză psihică? Vrei să fii fericit?, etc.
Una dintre soluțiile valabile pentru îndeplinirea acestor dorințe este, fără îndoială, hipnoza – un fenomen pe cât de controversat, pe atât de fascinant și de uluitor.
