Friedrich Nietzsche, critic al creştinismului. Nihilismul și Supraomul
Discursul critic, desfăşurat de Nietzsche la adresa creştinismului, reprezintă o dimensiune a efortului său teoretic de reevaluare a valorilor. Vechea religie iudaică a intrat la un moment-dat în istorie, într-un proces de “denaturalizare a valorilor naturale” din care s-a născut creştinismul ca religie promotoare a unor valori prin excelență ne sau antinaturale.
Creştinismul este, în opinia lui Nietzsche, încercarea sclavilor și a celor slabi de a impune tuturor valorile lor. Mulţimea. Majoritatea. Masa exemplarelor nereuşite ale naturii invadează morala cu valorile sale care îi priesc ei: cu iubirea aproapelui, cu mila, etc. Creştinismul ar fi voinţa de putere a celor slabi, care se aliază ca să-i submineze pe cei tari, inoculându-le acestora etica umilinţei. Filosoful german afirma că datoria omului inteligent şi liber este de a-şi scoate din minte şi din conştiinţă ideea de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este ostil naturii umane. Fiecare pas pe care-l facem în această direcţie reprezintă o victorie prin care strivim divinitatea. Umanitatea trebuie să vadă că Dumnezeu este duşmanul ei.
În concepţia lui Nietzsche, creştinismul a ajuns la sfârşit. Nihilismul câştiga tot mai mult teren. Este vidul care ia naştere când valorile creştine se află în disoluţie. De la Copernic, omul se îndreaptă într-o viteză ameţitoare de la centru înspre nimic. Şi-a pierdut punctul central, l-a ucis pe Dumnezeu.
Dumnezeu a murit. Nietzsche face cunoscută această veste. Omul este obligat de acum să nu mai conteze decât pe el însuşi, fără nicio speranţă şi să menţină singur în sine, vigilentă şi viguroasă, voinţa sa de putere. Aceste cuvinte au fost adeseori interpretate ca exprimând o sfidare prometeană, ambiţia unui om care, deghizându-se în “supraom”, voia de fapt să fie Dumnezeu.
Moartea lui Dumnezeu, absența sa, posedă în opera filosofului o prezenţă mai puternică decât în multe alte teorii. Este vorba despre o absenţă infinit multiplicată, care-l provoacă necontenit pe om să dea dureros şi eroic răspunsuri mereu noi prin care se transcende pe sine.
În “Ştiinţa veselă” (1881), Nietzsche îl descrie pe “omul nebun” care le aduce celorlalţi vestea morţii lui Dumnezeu. “Nebunul” – “N-aţi auzit de acel nebun care ziua în amiaza mare aprinsese un felinar şi alerga prin piaţă strigând neîncetat: «Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!», «Unde a plecat Dumnezeu?» striga el. «Am să vă spun eu! Noi l-am ucis. Voi şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii lui!… Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigaşii ucigaşilor?»” Cităm cunoscutul aforism: “Dumnezeu a murit! / Dumnezeu rămâne mort! / Şi noi l-am ucis!” (23, Nebunul)
Nietzsche vrea să spună prin aceasta că, în cadrul societăţilor noastre moderne, dispariţia lui Dumnezeu, ca orizont al gândurilor şi practicilor noastre, nu trebuie înţeleasă ca simplă despărţire a unui idol, ci ca un eveniment care angajează plenar condiţia noastră umană.
“Moartea lui Dumnezeu înseamnă pierderea brutală a tuturor valorilor noastre tradiţionale (dreptatea, adevărul, binele), distrugerea bruscă a tuturor reperelor. De aceea nebunul are nevoie de o lanternă aprinsă pentru a avansa: prăbuşirea lui Dumnezeu a aruncat lumea în obscuritate (Ce să facem? Ce să credem? Încotro să mergem?). Întreaga istorie a umanităţii este astfel bulversată: pentru ca reacţia omului să fie pe măsura evenimentului, el va trebui să se depăşească pe sine, să se redefinească, să se reinventeze”.
Optzeci de ani mai târziu, în 1961, Heidegger dă la lumină lucrarea sa despre Nietzsche. În paginile acesteia, proclamarea “morţii lui Dumnezeu” este recunoscută drept o constatare profetică, cea a unui eveniment care se întâmplase şi care nu era decât împlinirea unui proces evolutiv îndelungat din istoria metafizicii europene.
Sintagma “Dumnezeu a murit” marchează faptul că Dumnezeul creştin, Dumnezeul metafizicii occidentale nu mai este altceva decât o plăsmuire moartă a minţii, “doar o idee”, o noţiune abstractă. În cel mai bun caz, reprezintă o valoare convenţională idolatrizată. În realitate, Dumnezeu nu mai este implicat în modelarea vieţii omului contemporan, nu El este acela care dă sens existenţei omului, lumii ori istoriei. Locul ce-i revenea lui Dumnezeu a rămas în occident gol; Dumnezeul este o absenţă.
Această absenţă anihilează orice adevăr de viaţă, în afară de acela al stricăciunii şi al morţii. Ea defineşte conţinutul nihilismului european.
“Proclamarea morţii lui Dumnezeu este mărturia cuiva care constată golul, absenţa. În această constatare nu se istovește nicidecum în observații fenomenologice, ea poate să fie și o situație conștientă, adică o atitudine istorică a omului european față de problema lui Dumnezeu. Atitudine în virtutea căreia el refuză să accepte drept realitate produsul unei elaborări intelectuale, să accepte supraraționalul drept produs al raționalului, suprasensibilul drept premisa și cauza abstractă a sensibilului.”
Această atitudine pare să se fi înfiripat treptat în Occident, începând cu secolul al XIV-lea și până astăzi; este vorba despre o negare care nimicește idolii mentali identificați cu Dumnezeu, fără să-i înlocuiască însă cu alt adevăr revelat. Absolutizând caracterul raționalist al afirmării lui Dumnezeu, metafizica europeană pregătește terenul negării lui raționaliste, pe care o face posibilă.
“Moartea lui Dumnezeu” este rezultatul final al evoluției istorice a acestui raționalism absolutizat și ambiguu în spațiul cultural al societății europene occidentale, pe durata aproape a unui mileniu. Despre așa-numita “moarte a lui Dumnezeu” se aflase ceva în Europa cam cu un secol înainte de Nietzsche, din paginile unui roman al lui Jean Paul, intitulat “Siebenkäs”, de asemenea filosofia lui Hegel vestea moartea lui Dumnezeu, a Dumnezeului certitudinilor obiective ale raționalismului scolastic. Heinrich Heine (1856) vorbise și el despre “moartea lui Dumnezeu”, iar Fr. H. Jacobi, la rându-i, despre nihilism. Dar în strigătul lui Nietzsche pare să existe un element inconfundabil de originalitate care îl singularizează în desfășurarea istoriei: apelul conștient la conștiința istorică de sine a Europei.
Proclamarea “morții lui Dumnezeu înseamnă, așadar, negarea temeiurilor principale ale conștiinței de sine a europeanului, o invitație la conștientizarea caracterului irațional al existenței, subminarea chiar a normelor uzuale ale vieții sociale”.
Nietzsche era conștient că “moartea lui Dumnezeu” înseamnă “răsturnarea tuturor valorilor”. Răspunzătoare de moartea Dumnezeului tradiției metafizicii europene occidentale este însăși lumea creștină occidentală. Ea a generat nu numai negarea metafizică a lui Dumnezeu, ci și negarea problemei metafizicii ca atare, a generat repulsia ori numai indiferența față de orice cercetare metafizică a făcut să apară pentru prima dată în istoria omenirii un fenomen până acum necunoscut, acela al indiferentismului religios de masă ce caracterizează secolul nostru.
Nietzsche era conștient că strigătul lui marca hotarul dintre două epoci istorice: “ceea ce vestesc eu, este istoria următoarelor secole”. Bisericile creștine au văzut în strigătul lui Nietzsche doar nebunia blasfematorie a unui ateu; dar el însuși nu voise să confirme ceea ce bisericile făcuseră din propriile inițiative.
“Ce altceva mai sunt oare bisericile acestea decât morminte și cimitire ale lui Dumnezeu?” (23, Nebunul)
Comentând spusele lui Nietzsche despre “moartea lui Dumnezeu”, Heidegger spune:
”Cuvintele despre moartea lui Dumnezeu se referă la Dumnezeul creștin. Dar nu este mai puțin cert și trebuie să zăbovim cu gândul mai înainte de toate aici că numele «Dumnezeu» și «Dumnezeu creștin» sunt folosite în gândirea lui Nietzsche pentru a defini lumea suprasensibilă în general. Dumnezeu este numele dat lumii ideilor și a idealurilor”.
Potrivit lui Heidegger, în mintea lui Nietzsche teologia creștină se confundă vădit cu platonismul, iar creștinismul este pentru Nietzsche manifestarea istorică, lumească și politică a Bisericii, cu pretențiile ei de a-și exercita în continuare autoritatea asupra societății occidentale și în faza modernă a civilizației acesteia.
Dumnezeul creștin a fost identificat atât cu lumea suprasensibilă a metafizicii raționaliste, cât și cu forma de civilizație sau finalitatea unei anumite organizări a vieții sociale. Strigătul lui Nietzsche vizează indirect, dar foarte evident, “erezia” fundamentală a creștinătății occidentale, îndepărtarea Bisericii de rostul de a-și impune dominația asupra gândirii raționale și a vieții sociale, de a se transforma într-o “religie” ce oferă omului ca individ anumite certitudini sentimentale și intelectuale.
Pentru filosofi și “spiritele liberale”, vestea morții lui Dumnezeu înseamnă însă o eliberare, “zarea ne pare în sfârșit din nou liberă… marea noastră se întinde iar deschisă, corăbiile noastre vor putea în sfârșit porni iarăși în larg, vor porni căci orice îndrăzneală a căutătorului de cunoaștere este din nou permise”.
Nietzsche este primul care ne arată că nu este suficient să-l ucizi pe Dumnezeu pentru a opera transmutația valorilor. În opera sa, versiunile morții lui Dumnezeu sunt mai multe, cel puțin 15 și toate de o mare frumusețe. Dar tocmai după una dintre ele, ucigașul lui Dumnezeu este “omul cel mai respingător”. Nietzsche vrea să spună că omul devine și mai urât atunci când, nemaiavând nevoie de o instanță exterioară, își interzice el însuși ceea ce înainte i se interzicea din afară, împovărându-se spontan cu o poliție și cu niște greutăți care nici măcar nu i se mai par a veni din exterior.
Astfel, în partea a IV-a din “Așa grăit-a Zarathustra” (“Cel mai hidos dintre toți oamenii”), Nietzsche, referitor la omul cel mai respingător, afirma:
“Te recunosc, îi zice cu glas metalic, tu ești ucigașul lui Dumnezeu. Lasă-mă să trec. Tu ești acela care nu l-ai răbdat să te ațintească veșnic cu privirea sa, o tu, cel mai hidos dintre toți oamenii! Te-ai răzbunat pe martorul tău.”
S-a considerat de cele mai multe ori că textul intitulat “Nebunul” (Ştiinţa voioasă, cartea a treia) ca fiind prima mare versiune a morţii lui Dumnezeu. Lucrurile nu stau aşa: ”Călătorul şi umbra sa” conţine o admirabilă naraţiune, intitulată “Prizonierii”, text prin care prezintă misterioase rezonanţe cu Kafka.
”V-am spus, răspunse calm cel apostrofat, voi elibera pe toţi cei care cred în mine, sunt la fel de sigur ca de faptul că tatăl meu e încă în viaţă. Prizonierii nu mai râseseră, ci înălţară din umeri şi-l lăsară în pace.”
La nimeni altul nu a fost exprimată mai limpede ”revelaţia” nihilistă decât la Nietzsche. S-a observat această revelaţie în forma ei filosofică, sintetizată în sintagma ”nu există adevăr”. Alternativa ei, o expresie mai explicit teologală a lui Nietzsche este în mod semnificativ tema constantă a profetului inspirat, Zarathustra, iar prima ei apariţie în scrierile lui Nietzsche o constituie declaraţie extatică a unui nebun: ”Dumnezeu a murit”.
Dumnezeu a murit în sufletul omului modern: aceasta este semnificaţia morţii lui Dumnezeu. Ea reprezintă un adevăr atât pentru ateii şi sataniştii care se bucură din această pricină, cât şi pentru masele nesofisticate în care simţul realităţii spirituale pur şi simplu a dispărut.
Omul şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu şi în adevărul creştin pe care-l susţinea cândva. Dacă ”Dumnezeu a murit” înseamnă, cu alte cuvinte, că: ”ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu”, ”nu există adevăr”, adică: ”am început să ne îndoim de tot ceea ce este divin şi absolut”.
(articol publicat în revista Utopia)
