Misterele Lumii Antice. Hiperboreenii și populațiile preceltice
Arheologul britanic Richard I. K. Atkinson, profesor la University College din Cardiff, referindu-se la unele săpături și descoperiri recente, încearcă să răspundă (într-un succint studiu apărut și în Magazin Istoric din august 1970) la întrebările legate de populațiile preceltice de pe teritoriul de astăzi al Marii Britanii. Aceste descoperiri par să situeze în jurul anului 2.400 î.e.n. sosirea primilor coloniști de pe continent în sudul Angliei – așa-zisul popor de la Windmill Hill (după numele uneia dintre așezările lor de piatră), care se ocupa cu agricultura, păstoritul și vânatul, făurindu-și unelte și arme din silex și coarne de cerb.
Aproximativ 3 veacuri mai târziu au sosit din Franța de astăzi și alte triburi, care s-au așezat la gura Bristolului, aducând cu ele datina mormintelor de piatră acoperite de tumuli.
Din amestecul celor 2 populații au luat naștere comunitățile numite de arheologi popoare ale neoliticului secundar. Ele știau să clădească temple cu acoperiș și sanctuare în aer liber, printre care se numără și Stonehenge.
Din analizarea rezultatelor acestor săpături arheologice rezultă, după părerea profesorului Atkinson, că ansamblul de la Stonehenge a fost ridicat în 3 perioade distincte, plasate între anii 1.800 și 1.400 î.e.n. Primei perioade (imediat după 1.800 î.e.n.) îi aparțin rambleul construit din blocuri calcaroase, precum și cele 56 de gropi de lângă circumferința interioară a rambleului. Constructorii acestei perioade sunt acele popoare ale neoliticului secundar, care, pentru ceremoniile lor (a căror semnificație nu este clară nici astăzi), au ridicat monumente asemănătoare și lângă Oxford, precum și în Scoția – de dimensiuni mai mici.
În jurul anului 1.700 î.e.n., de pe teritoriile de astăzi ale Olandei și Renaniei au emigrat în Anglia, ajungând până în Irlanda, așa-zisele popoare beaker (denumite astfel deoarece în mormintele lor se găsesc frecvent cupe de lut – beaker = cupă) – aflate pe o treaptă a civilizației superioară față de băștinași: foloseau metalele (cuprul, aurul) și au inaugurat drumuri comerciale între estul Angliei și sursele de aprovizionare cu metale din vestul și sud-vestul țării. Unul dintre itinerarele principale trecea pe la Stonehenge, unde acest beakerfolk (sau beakerpeople) a ridicat dublul cerc de pietre albastre din incintă – 80 de pietre de circa 4 tone fiecare, aduse din Munții Prescelly. Tot din această perioadă – Stonehenge II – datează și cele 2 intrări, unite prin linia orientată în direcția de unde răsărea soarele în ziua solstițiului de vară.
La rândul lor, nou-veniții (beaker) s-au contopit cu populația mai veche, formând așa-zisele popoare din Wessex care, potrivit profesorului Atkinson, au jucat un rol important în comerțul cu metale dintre Irlanda și continent, în perioada 1.500 – 1.300 î.e.n., ajungând până în Europa Centrală, Scandinavia, Grecia și Creta. În mormintele lor s-au găsit obiecte bogat ornamentate, mărturie a bunăstării lor. Dimensiunile pietrelor, aduse la Stonehenge, precum și mâna de lucru necesară pentru transport și așezare au presupus o temeinică organizare.
În cea de-a 3-a perioadă (Stonehenge III), care a început după 1.500 î.e.n. și a durat cam un secol, au fost instalate monolitele uriașe, legate prin pietre orizontale și cele 5 trilite formând o potcoavă. Celebrul slaughterstone (Piatra de Sacrificiu) pe care multă vreme arheologii l-au considerat un altar pe care druizii practicau sacrificiile este astăzi obiect de controversă: se impune din ce în ce mai mult părerea că era un simplu monolit cu rol de stâlp de susținere a marelui trilit central și care, ulterior, s-a răsturnat. De altfel, druizii au existat în Anglia doar cu câteva secole înainte de cucerirea romană, iar sanctuarul a fost construit cu peste 1.000 de ani înainte de venirea lui Cezar.
Toate aceste descoperiri ne duc la o seamă de ipoteze cât se poate de interesante legate de originea constructorilor de la Stonehenge și de influențele reciproce dintre culturile megalitice apusene și cele din bazinul mediteranean.
Hiperboreenii din textele antice n-ar fi, așadar, celții, ci populațiile preceltice pe care, în lipsa unor denumiri genetice, arheologii le numesc poporul din Windmill Hill, popoare ale neoliticului secundar, popoarele beaker, popoarele din Wessex. Nu este exclus ca știrile despre aceste populații să fi pătruns în lumea mediteraneană și prin intermediul neguțătorilor masalioți, dar avem toate motivele să presupunem că au existat și legături directe prin intermediul Europei Centrale: încă din 1953 s-au descoperit în Anglia un pumnal de bronz și sculpturi reprezentând securi asemănătoare celor găsite în mormintele de la Micene. De asemenea, așezarea, modelarea și marea precizie în orânduirea pietrelor s-au datorat influenței civilizațiilor urbane ale Cretei și Greciei miceniene.
Progresele remarcabile făcute în cercetările arheologice privind cei mai vechi locuitori ai Insulelor Britanice deschid perspective interesante, dar nu rezolvă problemele legate de construcțiile megalitice din apusul Europei: care este originea acestor populații preceltice, de la cine au preluat tradițiile și sistemul construcțiilor uriașe de piatră, ce semnificație au ideogramele săpate în megalitele din Bretania? Sunt întrebări în jurul cărora s-au clădit și se clădesc încă numeroase ipoteze, unele fantastice, altele numai ademenitoare, dar niciuna pe deplin satisfăcătoare, clară.
